Mihai Eminescu - Scrisoarea I - Comentariu

Scrisoarea I

Scrisoarea I a aparut pentru prima data in "Convorbiri literare" la 1 februarie 1881. In totalitatea ei, ea este mai mult o meditatie asupra existentei pe tema fortuna labilis din Memento mori.

Scrisoarea I este deci un poem filozofic cu o structura romantica. El abordeaza in cadrul mai larg al relatie omului de geniu cu timpul si societatea omeneasca in genere, tema nasterii, evolutiei si a unei previzibile stangeri a sistemului cosmic.

Structura poemului se grupeaza pe doua coordonate fundamentale, dupa cum problematica geniului este infatisata in doua ipostaze. Prima, aceea de cugetator, da nastere unei meditatii filozofice. A doua, accea a relatiei omului de geniu cu societatea si posteritatea, conduce la satira. Aceasta dubla infatisare a omului de geniu e incadrata de peisajul lunar, umanizat prin motivul poetic al contemplatiei.

Compozitia: Poemul este alcatuit din cinci parti, din care prima parte si a cincea reia motivul contemplatiei. 1

In prima parte motivul contemplatiei ( 1-6 ) este pus sub zodia timpului, scurs ireverzibil pentru om. In opzitie cu omul, luna devine zeitatea omniprezenta si omnireienta aflata sub zodia eternitatii, adica a timpului universal, fara inceput si sfarsit. Astfel in acesta parte, poetul introduce doua motive romantice dragi siesi: motivul timpului bivalent. Timpul individual "doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare", si timpul universal - reprezentat prin motivul lunii "ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate".

In partea a doua - versurile 7-38 - nuanteaza motivul lunii ca astru tutelar al fapturilor merchieve sau mobile ale oamenilor. Acesta parte a poemului fascineaza prin densitatea ideilor, sugestiilor si motivelor si are ea insasi structura de sine statatoare. Poetul creaza imaginea globala, de dimensiuni terestre, a privelistelor ce se ofera ochiului contemplativ al lumii, pentru a o restrange apoi treptat: de la pustiuri, la codri si izvoare; de la "miscatoarea marilor singuratate", la tarmuri, palate si cetati si de aici "in cate mii de case lin patruns-ai prin feresti, / Cate frunti pline de ganduri, ganditoare le privesti !". Se ajunge astfel la categoria omului pe care poetul il infatiseaza intr-o serie de ipostaze de la rege pana la sarac, de la geniu pana la neghiob, de la tanarul preocupat de buclele sale si negustorul ce-si numara bogatiile, pana la batranul dascal care cerceteaza necontenit enigmele universului, pentru a introduce aici un alt motiv de origine schopenhaueriana si anume identitatea in fata mortii: "Desi trepte deosebite le-au iesit din urna sortii, / Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii; / La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi !".

Dupa un alt sir de ipostaze, fata de care cititorul simte ironia poetului, acesta se opreste indelung la conditia vitreaga a omului de geniu, pe care il pune insa in antiteza cu individualizarile anterioare: "Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic, / Universul fara margini e in degetul lui mic".

Dar inainte de a ajunge la satira, Eminescu prezinta o cosmogonie (39-86) in partea a treia cu surse, cum s-a dovedit, in scrierile lui Kant, dar si in miturile din Rig-Veda. Lumea s-a nascut prin miscarea unui punct. Exista un macrocosmos si un microcosmos. Oamenii tin de lumea cea mica, lumea cea mare e "vis al nefiintei", al hoonului inital care se poate reinstaura. Si aici ca si in Scrisoarea III apar cei doi poli ai antitezei, aici, prin capacitatea cugetatorului de a gandi cosmogonia, in opozotie cu mercantilismul si neschinaria omului comun.

Atat in tabloul genezei cat si in acela al apocatastazei, imaginile poetului, onitologice, sunt grandioase. Colonile de lumi "vin din sure vai de haos"in forma de uriase roiuri, scapate din franele luminirii planetele se arunca rebele in spatii, iar stelele cad asemenea frunzelor toamna. Batranul dascal intrevede sfarsitul prin racirea soarelui si pierderea fortei lui de atractie pana ce "Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie". Dupa aceste peisaje contemplative, poetul trece la reflectie.

Partea a patra (87-144) este comparata pozitiei vitrege a cugetatorului de geniu in, lumea semenilor rau. Dar nici aici problematica sociala a geniului nu e abordata direct, pentru ca dascalul continua in mod firesc sa cugete, de data aceasta nu la destinul lumilor cosmic, ci la destinele indivizilor lumii terestre, cugetare in care apare din nou identitatea oamenilor ca ei insisi si cu omenirea intrega: "Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate"( dupa textele indice ). Framantarea vointelor marunte si loveste de inedestin al timpului ireversibil: "Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gandesc ?.../ Ca si vantu-n valuri trece peste traiul omenesc.". Idei schopenhaueriene mai apar si aici. Impesibilitatea cunoasterii proprie vietei - pentru ca singura clipa sigura de existenta e cea prezenta - clara considerarea operei omului de geniu la directia rau voitoare a invidiosilor: "Si cand propria ta viata singur n-o stii pe de rost,/ O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost ? / Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, / Printre tomuri bracuite asezat si el, un brac, / Aticismul limbii tale o sa-l puna la cantari, / Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari / Si te-o strange-n doua siruri, asezandu-te la coada, / In vro nota prizarita sub o agina neroada". Din sarcasmul sau impotriva detestabilei marginiri si ingaa filistinului, izvoreste pozitia contemporanului care va gasi prelejul sa se autoglorifice pana si in discursul funebru, iar pendantul ipocrit, cu ochii verzui, neincrezator, va pune la "cantar" peste un veac, cel mult "aticismul", eleganta limbii, "in vro nota prizarita sub o pagina neroada". In cazul acesta dascalul - omului de geniu - nu mai poate aspira la nemurire, nu mai poate obtine recunoasterea meritelor sale nici macar in posteritate pentru ca incompetenta ( si nepasarea ) comoditatea si seaua credinta vor conduce la ignorarea adevaratei opere, totul rezumandu-se la "biografia subtire", careia-i vor gasi "pete multe, rautati si mici scandele, pacatele si vina / Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt / Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant". Pentru ca "Astea toate te apropie de dansii... Nu lumina / Ce in lume-ai revarsat-o".

In partea a cincea (145-se revine la motivele initale; contemplarea proprie vietii si a vietii lumii sale, zodia luminii selenare ce dezvaluie, alaturi de frumusetile eterne ale naturii, crudul si tristul adevar al identitatii tuturor oamenilor cu ei insisi si a tuturor laolalta in perspectiva mortii: "Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii / Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii !".

Limbajul artistic: metafora, comparatia dezvoltata, metafora interogativa.

download

posturi radio