Eseu Despre Iubire - Iubirea

Armand Rotaru, cl. a XI-a D

DESPRE IUBIRE

Iubirea este o tema literara foarte vasta si importanta, ale carei origini se leaga de originile culturii umane. In opinia lui Victor Hugo, "dragostea e chiar parte din suflet. E de aceeasi natura. Dragostea e ca o scanteie divina si ca sufletul, si tot ca el e incoruptibila, indivizibila, nepieritoare. E un punct de foc in noi, nemuritor si infinit, pe care nimic nu-l poate margini si nimic nu-l poate atinge. Il simti arzand pana in maduva oaselor si-l vezi stralucind pana in adancurile cerului".

Inrudite, prin sens, cu termenul "iubire" sunt termenii "eros" si "amor".

Conform "Micului dictionar enciclopedic", iubirea este "faptul de a iubi", "sentiment erotic pentru o persoana de sex opus", "sentiment puternic de simpatie, de admiratie si de afectiune pentru cineva". In "Dictionarul de filozofie", ea apare ca "termen atribuit unui sentiment moral-estetic funciar, opus egoismului. Iubirea se manifesta in aspiratia dezinteresata si patrunsa de abnegatie catre obiectul sau: o persoana sau o colectivitate, o idee sau o valoare, o activitate profesionala sau sociala. Nasterea si dezvoltarea acestui sentiment, pe plan istoric si individual, este intim legata de formarea personalitatii. Iubirea dintre sexe vizeaza persoana umana in plenitudinea sa fizica, morala si intelectuala, in frumusetea individualitatii sale unice si irepetabile, fiind generatoare de fericire autentica numai in aceasta calitate. Natura si rolul indeplinit de iubire in viata oamenilor a primit in istoria culturii interpretari variate. Una dintre cele mai vechi interpretari este aceea mitologica-cosmologica, in care iubirea apare ca o forta cosmica grandioasa, generatoare si creatoare (Erosul orficilor, principiul organizator al Universului la Empedocle, entuziasmul eroic al lui G. Bruno, principiul unificator al cerescului si al teluricului, al finitului si infinitului in romantismul german, forta motrice si diriguitoare a evolutiei la Ch. Peirce). Distingand genuri diferite ale iubirii si considerand-o pe cea spirituala (rationala) ca superioara, numerosi ganditori i-au atribuit virtuti cognitive fundamentale (cunoasterea frumosului ideal ca atare, identificare a iubirii si cunoasterii la Platon, accederea catre culmile lumii inteligibile, beatitudinea iubirii divine la M. Ficino, libertate interioara izvorata din cunoasterea rationala, <> la Spinoza, penetrarea continutului ideal sau absorbirea in noi a lucrului cunoscut ca o contopire erotica la F. Schlegel). Acelasi dictionar prezinta erosul sub forma unui "simbol platonician al elanului spiritual catre adevar, bine si frumos (eros superior) ca si al instinctului de reproducere a speciei (eros inferior). Totodata erosul aduce plenitudinea si bogatia vietii interioare. In psihanaliza, erosul este ansamblul pulsiunilor vietii, manifestat prin libido, dominat de principiul placerii si reprimat de viata sociala (principiul realitatii). Formele de manifestare ale erosului sunt, in consecinta, ocolite, mascate, simbolice, imaginare. Calea realizarii lui superioare, prin creatie (in sensul platonician), este sublimarea. H. Marcuse reia tema erosului psihanalitic intr-un sens ideologic si polemic. Erosul reprimat de civilizatia industriala se va elibera intr-o societate de asemenea libera de orice constrangeri, imprimand vietii sociale caracterele jocului, ale fanteziei descatusate si armoniei estetice. In viziunea lui E. Fromm, erosul capata o acceptiune religioasa, religiei revenindu-i, in proiectele sale sociale, rolul de factor aglutinator, ca religie a iubirii. Fara a subaprecia rolul erosului (ca si al altor functii naturale, psihice etc.) ca factor mobilizator al vietii si activitatii umane, conceptia materialist-istorica asupra esentei umane, ca produs al relatiilor sociale, integreaza motivatiile actiunii umane intr-o viziune globala, unitara tinand seama totodata de ponderea specifica, de rolul si importanta fiecareia dintre acestea".

"Cuvantul <> pare astazi potrivit pentru surprinderea zonelor joase ale erosului. Amorul e pasager si comun. La vechii greci el e un sentiment aflat in grija zeitei Afrodita Pandemos, protectoare a iubirii instinctuale. Exista insa si o Afrodita Urania, patroana a sentimentului erotic profund, dramatic, chinuitor - supremul amor spiritualis".

Putem spune "ca iubirea e direct legata de corporalitate si frumusete. Frumusetea fiintei iubite transfigureaza lumea. Pasiunea iubirii este supremul mide a aduce eternitatea pe pamant. Orice iubire adevarata este absoluta si nepieritoare, chiar daca ea se cladeste pe teritoriul celei mai flagrante perisabilitati. Frumusetea e trecatoare, sensibilitatea se toceste, corpul imbatraneste". Iubirea este o parte a intimitatii umane profunde. "Iubirile nu se repeta; orice iubire e un caz particular, unic, absolut si ireductibil. Cati indivizi umani, tot atatea iubiri.Nimeni nu poate trai iubirea altuia, desi oamenii seamana unul cu altul." In opinia lui Jose Ortega y Gasset, " o dragoste deplina, care s-a nascut in adancul unei persoane, nu poate probabil sa moara. Ramane grefata pentru totdeauna in sufletul senzitiv. Circumstantele - bunaoara departarea - ii vor putea impiedica nutrirea necesara, si atunci iubirea aceasta va pierde din volum, se va preface intr-un firisor sentimental, scurta vana de emotie ce va continua sa izvorasca in subsolul constiintei. Nu va muri insa: calitatea ei sentimentala dainuie intacta. In acea profunzime radicala, persoana care a iubit continua sa se simta absolut atasata de fiinta iubita. Hazardul o va putea duce de colo-colo in spatiul fizic si in cel social. Nu conteaza: ea va continua sa fie alaturi de cel pe care-l iubeste. Acesta e simptomul adevaratei iubiri: a fi alaturi de obiectul iubit, intr-un contact si o prmai profunde decat cele spatiale. Este o convietuire de tip vital cu celalalt". Tot Ortega y Gasset demonstreaza ca structura sufleteasca diferita a barbatului si a femeii este extrem de importanta in indragostire: "sufletul feminin tinde sa traiasca cu o singura axa atentionala, care in fiecare epoca a vietii sale e fixata asupra unui singur lucru. Pentru a o hipnotiza sau a o face sa se indragosteasca e suficient sa-i captam acea raza unica a atentiei. In comparatie cu structura concentrica a sufletului feminin, in psihismul barbatului se gasesc intotdeauna epicentre. (…) Femeia indragostita se framanta de obicei fiindca i se pare ca nu-l poate avea niciodata in fata ochilor in integritatea sa pe barbatul iubit. Il gaseste mereu cam distrat, ca si cum, venind la intalnire, si-ar fi lasat dispersate prin lume zone intregi ale sufletului. Si, viceversa, barbatul sensibil s-a simtit deseori rusinat vazand ca este incapabil de radicalism in daruirea de sine, de totalitatea prezentei aduse in dragoste de catre femeie. Din aceasta pricina barbatul stie ca e totdeauna neindemanatic in dragoste si incapabil de perfectiunea pe care femeia izbuteste sa o confere acestui sentiment".

Dragostea cunoaste nimeroase clasificari. Se poate vorbi de prietenie, de dragoste familiala (fraterna, filiala, paterna, materna, maritala) si de dragoste religioasa (adoratie, veneratie). "Viata si literatura ne arata ca iubirea poate fi fulgeratoare, nebuna, iresponsabila, sau dimpotriva ascunsa, platonica, grava, metafizica, razbunatoare. Iubirea poate fi vulgara, carnala, dar tot ea poate atinge nu o data zonele cele mai inalte ale spiritualizarii fiintei".

Dragostea este foarte importanta in mitologie, in special in cea indiana si in cea greaca. La indieni, aceasta tema reprezinta subiectul principal din numeroase epopei, precum "Maha"Ramayana", "Sakuntala", "Nara si Dunaryanti". In spatiul occidental, mitologia greaca a dat nastere unui numar insemnat de cupluri celebre, ce au devenit motive literare: Afrodita si Ares, Eros si Psyche, Hades si Persefona, Zeus si Danae, Diana si Achteon, Pygmalion si Galateea, Filemon si Baucis, Elena si Paris, Ulise si Penelopa, Andromeda si Perseu, Ariadna si Tezeu.

Un mit important este cel al Afroditei si al lui Ares. Fiul celor doua zeitati este Eros, zeu al iubirii, fapt ce sugereaza caracterul dual al acestui sentiment. In alte legende, Eros este copilul Beznei si al Vidului, sau al lui Poros (Bogatia) si al Peniei (Saracia). "De cele mai multe ori, este reprezentat ca un copil sau ca un tanar inaripat, gol, caci intruchipeaza o dorinta ce nu are nevoie de misi nici nu se poate ascunde. Faptul ca Eros este este un copil simbolizeaza desigur tineretea vesnica a oricarei iubiri profunde, dar si o anume iresponsabilitate: Eros isi rade de oamenii care-i vaneaza - uneori chiar fara sa-i vada - , pe care-i orbeste sau pe care-i face sa clocoteasca (aceleasi simboluri - arcul, tolba cu sageti, ochii legati, torta - apar in toate culturile). Globul pe care-l tine adesea in maini sugereaza puterea lui universala si suprema. In ciuda atator poetisme searbede, Eros ramane zeul dintai care asigura nu numai dainuirea speciilor, ca si coeziunea interna a Cosmosului".

La randul sau, Eros se indragosteste de Psyche, drama celor doi simbolizand conflictul dintre suflet si iubire. "Psyche, o fata ce le intrece pe toate in frumusete, nu-si gaseste un logodnic: ea sperie prin chiar perfectiunea ei. Disperati, parintii ei consulta oracolul, care le raspunde astfel: fata trebuie gatita ca pentru nunta si lasata pe o stanca, pe varful unui munte, unde va veni un monstru sa o ia in casatorie. Fata este condusa cu un alai funebru la locul desemnat si ramane acolo singura. O adiere de vant o rapeste si o poarta prin vazduh pana in fundul unei vai adanci, intr-un palat minunat, unde niste glasuri se pun in slujba ei, ca niste sclavi. Seara, ea simte o prezenta in preajma ei, dar nu stie cine este. Este sotul despre care a vorbit oracolul; el nu-i spune cine este, ci o avertizeaza doar ca, daca-l va vedea, il va pierde pentru totdeauna. Trec astfel multe zile si nopti, iar Psyche este fericita. Dar i se face dor de rudele ei, si i se da voie sa se intoarca la ei cateva zile. Aici, surorile ei, pizmase, ii trezesc neincrederea si, reintoarsa la palat, ea priveste, la lumina unei lampi, frumosul tanar ce doarme alaturi de ea. Dar, vai! Mana fetei tremura: o picatura de ulei fierbinte cade pe trupul lui Eros! Care, descoperit, se trezeste si fuge. Si astfel incep, pentru Psyche, nenorocirile. Caci este victima maniei Afroditei, care o pune la munci din ce in ce mai grele, spre a o chinui. Dar, asa cum Psyche nu-l poate uita pe Eros, nici Eros nu o uita pe Psyche. El obtine de la Zeus dreptul de a o lua in casatorie. Psyche devine sotia lui si se impaca, in cele din urma, cu Afrodita.

In acest mit, Eros simbolizeaza iubirea si in special dorinta. Psyche intruchipeaza sufletul, ispitit sa cunoasca iubirea. Rudele fetei reprezinta ratiunea, care pune la cale siretlicurile necesare. Palatul condenseaza imaginile luxului si ale luxuriei, toate plasmuirile viselor. Noaptea, interdictia acceptata de a-l privi pe cel iubit, senzatia unei prezente reprezinta capitularea spiritului si constiintei in fata dorintei si imaginatiei infierbantate - altfel spus, abandonul neconditionat in fata necunoscutului. Intoarcerea la rude inseamna o desteptare a ratiunii; intrebarile puse de catre surori sunt intrebarile mintii curioase si nesigure. Inca nu lumineaza constiinta, ci se trezesc de-abia indoiala, curiozitatea, simturile potolite. Intoarsa la palat, Psyche doreste sa-si vada iubitul; apuca o torta. Aceasta din urma nu reprezinta inca decat lumina fumeganda si palpaitoare a unui spirit ce sovaie sa incalce regula si sa perceapa realitatea. In fata trupului minunat si vrednic de admiratie, sufletul are intuitia a ceea ce este monstruos in prezenta lui, la acest nivel obscur de realizare. Descoperita, iubirea fuge. Luminata, dar deprimata, Psyche rataceste prin lume, urmarita de Afrodita cea de doua ori pizmasa - ca femeie, pe frumusetea fetei, ca mama, pe dragostea pe care Psyche i-o inspira fiului ei, Eros. Sufletul cunoaste spaimele Infernului, unde Persefona ii daruieste totusi o sticluta cu elixir de tinerete: principiul reinnoirii de dupa ispasire. Psyche, adormita, este trezita de o sageata trasa de Eros, care, si el disperat, o cauta pretutindeni: persistenta a dorintei din ea. Dar, de asta data, ingaduinta de a se casatori ii este ceruta lui Zeus: cu alte cuvinte, unirea dintre Eros si Psyche se va realiza acum numai la nivelul poftelor senzuale, ci dupa Spirit. Prin divinizarea iubirii, Psyche si Afrodita, cele doua ipostaze ale sufletului - dorinta si constiinta - se impaca. Eros nu mai apare doar sub trasaturile sale fizice: nu va mai fi temut ca un monstru; iubirea este integrata in viata".

Unul dintre miturile fundamentale este mitul androginului, amintit de Platon, in "Banchetul": "acesta se numea pe atunci androgin, caci si infatisarea lui continea, ca si numele, cate o parte de barbat si femeie". "Odata acasta unitate rupta in doua, apare si drama spetei umane. Viata, in alcatuirea ei de barbati si femei, n-ar fi in acest sens decat o chinuitoare cautare erotica a jumatatii sacre, a identitatii pierdute. Dragostea devine astfel un act de reparatie ontologica". "Androginul initial nu reprezinta decat un aspect, o figurare antropomorfica a oului cosmic pe care il intalnim in zorii oricarei cosmogonii, ca si la incheierea oricarei eshatologii, caci in punctele alpha si omega ale lumii si ale fiintei manifestate se situeaza plenitudinea unitatii fundamentale, unde contrarele se confunda, fie ca nu sunt decat potentialitate, fie ca impacarea, integrarea lor finala a fost indeplinita".

Legendele antice au contribuit la aparitia unor noi mituri literare, in special in Evul Mediu ("Cavalerii Mesei Rotunde", "Cantecul lui Roland", "Cantecul Nibelungilor", "Cantecul oastei lui Igor", "Tristan si Isolda", "Siegfried si Crimhilda").

Tema iubirii a fost abordata atat in scieri laice, cat si in scrieri religioase. In religia crestina, cele mai cunoscute opere de acest gen sunt: "Cantarea Cantarilor", atribuita lui Solomon, si scrisoarea apostolului Pavel catre corinteni. Ele descriu dragostea permanenta dintre divinitate si popor, Iehova si Israel, respectiv dintre Iisus Hristos si Biserica.

In literatura laica straina, un exponent de referinta al temei in discutie este tragedia "Romeo si Julieta", scrisa de William Shakespeare. Subiectul acestei opere literare este iubirea ce se naste intre doi tineri veronezi: Romeo si Julieta. Ei fac parte din familiile Montague, respectiv Capulet, familii ce se urasc de moarte. Romeo o cunoaste pe Julieta la un bal dat de familia Capulet si se indragosteste imediat de ea. Cei doi tineri nu tin cont de rivalitatea familiilor din care provin, desi isi dau seama ca iubirea lor este paradsi imposibila („Iubirea mea e-al urii mele fiu", „Plati-voi scump! Mi-e zalogita viata / Dusmanului!"). Are loc o confruntare cu limitele, ce anticipeaza sfarsitul tragic al dragostei lor.

Romeo preia initiativa, asemanandu-si aleasa inimii cu o sfanta („Maini fie-ti, sfanto, buzele"), in timp ce el isi asuma o conditie umila de „pelerin". Jocul celor doi este doar in aparenta sacru: ei interpreteaza niste roluri, fiind la un bal mascat. Daca, la inceput, el isi exprima direct sentimentele, jucand doar un joc sentimental, cu intrebari si raspunsuri („Dar pelerini sau sfinti, n-au buze, gura ?", „Da, pelerine, pentru rugaciune"), in noaptea balului, isi dezvaluie simtamintele („Stapana mea! Iubita mea"). Tanarul o alatura pe Julieta elementelor cosmice („Rasare ziua - Julieta-i soare! / Te-nalta soare dalb! Rapune luna"). Fata ii impartaseste dragostea, dar constientizeaza faptul ca nu pot fi impreuna („Romeo! / De ce si pentru ce esti tu Romeo ? / Reneaga-ti tatal! Leapada-al tau nume!").

In perioada urmatoare, Tybalt se dueleaza cu Mercutio, prietenul lui Romeo, si il ucide. Romeo se razbuna, omorandu-l pe Tybalt, fapt pentru care este izgonit din cetate, de catre Duce. Familia Capulet hotaraste nunta Julietei cu Paris, dar preotul Lorenzo ii da fetei, inainte de ziua casatoriei, o licoare ce o face sa para moarta, spre a putea fi salvata apoi din cripta de Romeo. Datorita hazardului, preotul nu reuseste sa-l anunte pe tanar de planul sau, ceea ce duce la tragedie. Folosind bautura primita, care isi face efectul, Julieta este ingropata in cripta familiei. Romeo afla vestea mortii iubitei sale si se intoarce in Verona. El doreste sa ii fie alaturi Julietei si se sinucide. Trezindu-se, fata il vede pe Romeo mort, iar atunci isi ia viata.

Desi se poate spune ca dragostea celor doi tineri veronezi este impartasita, unirea lor in fata Domnului nu are loc pe plan terestru, unde sentimentele lor sunt respinse si nu sunt intelese de societate, dar se desavarseste pe plan cosmic, prin moarte.

In literatura laica romana, mitul erotic este unul dintre miturile fundamentale, alaturi de mitul pastoral, mitul estetic si mitul etnogenezei. Tema iubirii este cel mai bine ilustrata in creatia lui Mihai Eminescu. Conform opiniei lui George Calinescu, in opera lui Eminescu exista patru ipostaze diferite ale iubirii: iubirea paradisiaca, iubirea demonica, iubirea mortuara si iubirea elegiaca. In poeziile sale, tema iubirii se contopeste, deseori, cu tema naturii si a jocului. Jocul inocent, neintentionat, este transformat in joc sentimental. Acesta nu pastreaza toate caracteristicile unui joc. Spatiul si timpul desfasurarii activitatilor ludice sunt clar mentionate: intalnirea indragostitilor are loc in codru, "la isvorul / Care tremura pe prund" sau "sara pe deal", "sub un salcam". Codrul are un important rol protector: coroanele copacilor sai formeaza o cupola, „crengi plecate", iar trunchiurule lor ii ascund pe indragostiti de privirile celorlalti oameni („De mi-i da o sarutare / Nime-n lume n-o s-o stie"). Din acest punct de vedere, poate fi asociat unui labirint. Intrarea in codru este o trecere de la profan la sacru, la o lume pura, a sentimentelor. Padurea devine unic martor al iubirii, un martor etern, ce da impresia unei fiinte inteligente.

"Jocul" ii absoarbe cu totul pe jucatori. Ei se izoleaza de restul lumii ("vom fi singuri - singurei") si se cufunda in uitarea de sine ("ore intregi spune-ti-voi cat imi esti de draga", "vom visa un vis ferice […] adormind de armonia / Codrului batut de ganduri"). Iubitii se asaza langa un copac, refacand armonia cuplului edenic. Prin faptul ca isi are radacinile infipte in pamant, iar crengile sale se indreapta spre cer, orice copac poate fi considerat un „axis mundi", simbol al eternitatii si al regenerarii periodice. Salcamul reprezinta un element ascensional, de reper, un copac sacru, ce are rol de protector, ca martor al iubirii dintre indragostiti. Teiul este un arbore deosebit prin florile sale. Caderea lor formeaza o ploaie vegetala si da nastere unui cumul de senzatii vizuale, motorii, auditive, olfactive si tactile.

Jocul afectiv, lipsit de orice interes material, este si o lupta pentru ceva, si o exhibare a ceva. Eul liric incearca sa-si exteriorizeze sentimentele, folosind interjectii ("Ah!") si epitete ("Fruntea alba", "parul galben", "buze dulci", "ochii tai mari", "draga"), precum si comparatii ("Sufletul meu arde-n iubire ca para"). "Vanat" sau "vanator", eul liric respecta regula tacerii. Starile emotionale sunt transmise doar prin gesturi: transformandu-se in cuvinte, sentimentele ar cunoaste o adevarata decadere si deformare. Cei doi nu "stiu", ci "simt". Ocrotiti de codru, ei renunta la avantajele iluzorii ale ratiunii, continuandu-si idila in universul oniric: "Si surazand vom adormi". In mod obisnuit, idila se desfasoara seara, intr-o singuratate deplina. Venirea intunericului reprezinta o forma de protectie, prin disparitia luminii. Noaptea asigura misterul si, in special, izolarea necesara desfasurarii relatiei dintre cei doi.

In cele trei poezii alese, apare un izomorfism intre starile afective ale eului liric si apele care il inconjoara. Sintagmele „singuratece izvoare", „isvoare plang in vale", „apele plang" sugereaza o proiectie, in planul naturii, a sentimentelor. Deoarece sunt curgatoare, apele simbolizeaza trecerea, evolutia spre moarte si efemeritatea fiintei umane.

Un alt motiv al liricii eminesciene este vantul. Acesta intruchipeaza „anima mundi" si are rolul de a pastra pentru eternitate dovezile imateriale asociate dragostei („Ingana-ne vor c-un cant […] Blanda batere de vant"). In mod obisnuit, idila se desfasoara seara, intr-o singuratate deplina. Venirea intunericului reprezinta o forma de protectie, prin disparitia luminii. Noaptea asigura misterul si, in special, izolarea necesara desfasurarii relatiei dintre cei doi.

In cele trei poezii alese, apare un izomorfism intre starile afective ale eului liric si apele care il inconjoara. Sintagmele „singuratece izvoare", „isvoare plang in vale", „apele plang" sugereaza o proiectie, in planul naturii, a sentimentelor. Deoarece sunt curgatoare, apele simbolizeaza trecerea, evolutia spre moarte si efemeritatea fiintei umane.

Un alt motiv al liricii eminesciene este vantul. Acesta intruchipeaza „anima mundi" si are rolul de a pastra pentru eternitate dovezile imateriale asociate dragostei („Ingana-ne vor c-un cant […] Blanda batere de vant"). In mod obisnuit, idila se desfasoara seara, intr-o singuratate deplina. Venirea intunericului reprezinta o forma de protectie, prin disparitia luminii. Noaptea asigura misterul si, in special, izolarea necesara desfasurarii relatiei dintre cei doi.

In cele trei poezii alese, apare un izomorfism intre starile afective ale eului liric si apele care il inconjoara. Sintagmele „singuratece izvoare", „isvoare plang in vale", „apele plang" sugereaza o proiectie, in planul naturii, a sentimentelor. Deoarece sunt curgatoare, apele simbolizeaza trecerea, evolutia spre moarte si efemeritatea fiintei umane. Un alt motiv al liricii eminesciene este vantul. Acesta intruchipeaza „anima mundi" si are rolul de a pastra pentru eternitate dovezile imateriale asociate dragostei („Ingana-ne vor c-un cant […] Blanda batere de vant").

Putem afirma, astfel, ca tema iubirii prezinta o valoare culturala incontestabila, dovedita de numarul impresionant de opere care au abordat acest subiect.

Bibliografie

1.Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, „Dictionar de simboluri", Editura Artemis, Bucuresti, 1994

2.„Mic dictionar enciclopedic", Editura enciclopedica romana, Bucuresti, 1972

3.„Mari teme literare", dictionar - antologie de texte pentru clasa a IX-a, Editura Paralela 45, Pitesti, 2002

4."Dictionar de filozofie", Editura Politica, Bucuresti, 1978

5. Victor hugo, „Cugetari", Editura Albatros, Bucuresti, 1982

download

posturi radio