Diversi Termeni

Arta poetica

Termen in mare parte sinonom cu cel de poetica, cu deosebirea ca se refera de obicei la exprimarea conceptiei despre literatura prin miartistice ale unei opere literare, in timp ce poetica desemneaza de regula un text teoretic. Arte poetice au scris, in literatura romana, M. Eminescu (Epigonii, Criticilor mei), G. Cosbuc (Poetul), L. Blaga (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii), T. Arghezi (Testament) s.a. In literatura universala au realizat arte poetice Horatiu, Boileau, Verlaine etc.

Caracterizare

1. Modalitate artistica prin care autorul prezinta trasaturile (fizice si psihice) care definesc un personaj in individualitatea sa ori in ceea ce il integreaza unei categorii mai largi. Caracterse poate realiza prin doua procedee fundamentale: caracterizare directa (de catre scriitor, de catre un alt personaj sau de catre personajul insusi prin autocaracterizare, precum Nica in Amintiri din copilarie) si caracterizare indirecta prin actiune, prin ceea ce spune prin limbaj (modul in care spune, vezi personajele lui Caragiale), prin intermediul raportului dintre ce declara si cum actioneaza, prin mediul in care traieste (romanul balzacian), prin numele personajelor (de exmplu, comediile si schitele lui I.L. Caragiale), prin monologul interior, prin intermediul naturii (personajele sadoveniene). De cele mai multe ori personajele principale sunt caracterizate atat direct, cat si indirect. 2. Procedeu al analizei literare prin care se identifica si se prezinta trasaturile de caracter ale unui personaj, asa cum apare el intr-o opera literara.

Catharsis

Concept estetic care exprima purificarea constiintei de orice pasiune, prin arta tragediei. Formulat pentru prima oara de Aristotel, cu sensul de actiune de medicatie care se aplica in antichitate cu ajutorul muzicii, la vindecarea unor cazuri de extaz sau entuziasm orgiastic. Unele opinii platonice si pitagoreice considerau ca melodiile, indeosebi cele "entuziaste", pot provoca o inaltare a emotiei, careia ii urmeaza, in mod necesar, o descarcare a preaplinului afectiv, deci o reducere sensibila a afectelor. Aristotel observa ca nu numai exaltatii pot fi eliberati de zbucium prin muzica, ci si cei stapaniti de alte afecte ca: frica, mila. Si in vechile practici mistice, actiunea cathartica a muzicii era un lucru obisnuit. Misterele, ca de pilda cele dionisiace, in timpul carora se intonau melodii "entuziaste", erau socotite cathartice. Platon este singurul care aplica termenul la arta. In Szmposion si Phaidros, releva valoare erosului generator de trairi estetice prin care suferinta se preschimba in bucurie a creatiei. Platon condamna arta intemeiata pe pornirile irationale ale sufletului fiindca excita in om pasiunile inferioare. Aristotel elimina o parte din fondul turbulent al omului prin arta care purifica. El adopta o pozitie complet opusa celei platonice. Largind sfera de actiune cathartica, atribuita numai anumitor ramuri ale muzicii, a considerat si catharsisultragic drept un fenomen pozitiv care nu duce in naruirea echilibrului sufletesc ci, dimpotriva, la deplina lui restabilire. Aristotel considera, in opozitie cu Platon, favorabila actiunea tragediei aspura publicului. Teoria catharsisului este o incercare de a lamuri in ce consta influenta favorabila si in ce consta esenta satisfactiei pe care o incearca receptorul. Schiller, in Scrieri asupra educatiei estetice, transpune ideea prin kantianism: "Frumosul elibereaza omul de constrangerea lumii reale, mediaza intre sensibil si rational, inalta omul in planul rational din cel sensibil, eliberandu-l." Schopenhauer recunoaste puterea cathartica a artei. Begson atribuie artei functie hipnotica: "Functia artei este de a adormi puterile active ale personalitatii noastre si de a ne conduce la o stare de docilitate perfecta, fie ca realizam ideea pe care ne-o sufereaza, fie ca simpatizam cu sentimentele inspirate." Benedetto Croce asociaza teoria aristotelica a catharsisului cu teza kantiniana a "desprinderii artei de orice interes practic"; arta inalta din personalitatea imediata la contemplatia universalului. Despre catharsis scriu exegetii romani: D.M. Pippidi, traducator si comentator al Poeticii si Raoul Teodorescu in Aristotel ca teoretician estetic. In Estetica sa, Tudor Vianu subliniaza cu privire la catharsis: "Omul care se pregateste pentru intalnirile artei trbuie sa opereze in sine acel Catharsis, acea purgare a pasiunilor care nu este numai un efect al artei, dar si o conditie a ei."

Compozitie

1. Constructia operei literare in ceea ce priveste forma, ca ordonare a partilor individuale intr-un tot conform unor anumite principii ordonatoare, precum unitatea, contrastul, gradatia. In procesul de creatie, compozitia este partial rezultatul unei elaborari constiente a scriitorului si partial rodul intuitiei artistice. Teoreticienii vorbesc despre o compozitie exterioara (in sensul unei constructii arhitectonice bazata pe acte, capitole, strofe, canturi etc.) si o compozitie interioara, care se afla in interdependenta cu prima. Compozitia poate sa apara ca organizare succesiva ori ca organizare simultana a faptelor in epica si dramaturgie sau a starilor lirice. Compozitia ca organizare succesiva poate fi lineara (prezentand faptele in ordinea cronologica a desfasuirarii lor; de exmplu Iliada) sau dislocata (cuprinzand si actiuni a caror prezentare nu respecta ordinea cronologica, precum in Odiseea). Elementele esentiale ale compozitiei sunt ectensiunea temporala, ordinea, ritmul, motivarea.2. Concept al retoricii care distinge patru feluri de compozitie: expozitiunea, argumentarea, descrierea si naratinunea.

Comparatie

Metoda comuna in diverse tipuri de cercetare stiintifica presupunand stabilirea de relatii intre doi termeni, urmarind in detaliu atat asemanarile, cat si deosebirile. In cerecetare literara, comparatia capata o importanta mai mare decat in alte domenii, intrucat studiul literaturii presupune o serie de aprsuccesive: in lipsa unor metode obiective si chiar a unui "adevar" obiectiv, definirile, incadrarile si chiar decrierile nu se pot lipsi de termeni de referinta mai cunoscuti cititorului decat cei a caror examinare se intreprinde, adica de comparatie. Utilizarea comparatiei intr-un spatiu mai larg, care presupune examinarea unor fapte din literaturi diferite, a dus la sfarsitul secolului trecut la fundamentarea unei discipline noi numita comparatism sau literatura comparata.

Conflict

In cadrul operei literare, opozitie, lupta intre doua personaje, atitudini, conceptii, sentimente, intre personaj si societate. Conflictul este elementul esntial care determina actiunea unei opere epice si mai ales dramatice. Conflictul poate fi exterior (intre doua personaje, intre personaj si societate, intre personaj si destin, ca in tragedia antica) sau interior (de expmlu, intre ratiune si sentiment, intre datorie si sentiment, intre datorie si pasiune, in tragedia clasica franceza). In mod frecvent, in aceeasi opera apare si conflictul exterior, si conflictul interior, ca in Apus de soare de Delavrancea, unde conflictul exterior are loc intre Stefan si boierii complotisti, iar cel interior, intre om si domnitor. In tragedie, conflictul se rezolva prin moarte eroului, in comedie sau in unele drame, prin destinderea tensiunilor create pe parcursul actiunii. Din perspectiva momentelor subiectului, izbucnirea conflictului se suprapune cu intriga, maxima tensiune, cu punctul culminant, iar solutionarea conflictului, cu deznodamantul. In lirica poate sa apara un conflict interior, intre gandurile si sentimentele poetului.

Corespondente

Concordanta, legatura intr anumite lucruri, potrivire, afinitati care leaga partile unui intreg. Termenul se refera si la analogii intre senzatii, fiind folosit de simbolisti, largindu-si sfera in poezia moderna. Ch. Baoudelaire, in poemul Correspondances "Corespondente", subliniaza sensul termenului, arin care poetul descifreaza "analogia universala", corespondentele, poetul modern descifreaza semnificatia "misterioasa" a realitatii, in care toate elementele comunica intre ele, prin misimbolurilor. "Natura e un templu ai carui stalpi traiesc/ Si scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceata;/ Prin codri de simboluri petrece omu-n viata/ Si toate-l cerceteaza c-un ochi prietenesc./ Ca niste lungi ecouri unite-n departare,/ Intr-un acord in care mari taine se ascund,/ Ca noaptea sau lumina, adanc, fara hotare,/ Parfum, culoare, sunet se-ngana si-si raspund./ Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copil,/ Dulci ca un ton de flaut, verzi ca niste campii,/ Iar altele bogate, trufase, prihanite,/ Purtand in ele-avanturi de lucruri infinite, / Ca moscul, ambra, smirna, tamaia, care canta/ Tot ce vrajeste mintea si simturile-ncanta". Rimbaud, transpunand perceptiile unui simt in formele perceptive ale altui simt, folosind sinstezia, realizeaza in sonetul Vocalelor auditia colorata, prin corespondenta acustic-cromatica: "A negru, E alb, I rosu, U verde, O albastru." Rene Ghil elaboreaza o intreaga teorie a instrumentatiei verbale, dand fiecarei litere din alfabet un sunet echivalent de instrument muzical. In literatura romana, practica sinestezia acustic-olfactiva Arghezi: "Cantecul tau a umplut cladirea toata,/ Sertarele, cutiile, covoarele,/ Ca o lavanda sonora/", G. Bacovia: "Primavara.../ O pictura parfumata cu vibrari de violet/"... (Nervi de primavara), Ion Minulescu: "De ce-ti sunt ochii verzi-/ Coloarea wagnerienelor motive - / Si parul negru ca greseala imaculatelor fecioare?/" (Celei mai aproape)

Curent literar

Miscare literara circumscrisa intr-o anumita perioada istorica si reunind scriitori care impartasesc principii estetice similare, se raporteaza intr-o maniera comuna la o anumita traditie literara, concorda in preferintele pentru anumite genuri si specii literare, recunoscand eventual o anumita ierarhie a acestora (de exmplu, preferinta clasicismului pentru tragedie) si care utilizeaza in opera lor modalitati artistice similare in sens larg (de exmplu, antiteza romantica, romantism). Principii estetice ale unui curent sunt de obicei cristalizate intr-un manifest literar, dar exista si curente reprezentate, fiecare, de mai multe manifeste. Spre deosebire de cenaclu sau societate literara (cum este, de exmplu, "Junimea"), curentul nu reprezinta o grupare literara foarte stricta in jurul unui mentor. Curentele apar, in general, datorita convergentei dintre tendintele unui moment istoric si contributia unor personalitati puternice. Ele se caracterizeaza printr-o tendinta, printr-un sens de orientare si au, de obicei, la inceputurile lor, un caracter polemic fata de o anumita traditie literara; romantismul se opune normelor clasicismului, parnasianismului, subiectivitatii romantice, curentele de avangarda neaga intraga traditie. Unele curente se definesc abia din perspectiva posteritatii, ca de exemplu romantismul sau realismul. Alteori, reprezentantii unui curent nu cunosc sau nu recunosc denumirea cu care acesta va ramane in istoria literara; este cazul lui Verlaine, care nu accepta denumirea de "simbolist". Anumite curente, precum clasicismul si romantismul, reprezinta ipostaze istorice si estetice ale unor structuri mentale si afective, ale unor atitudini si viziuniartistice fundamentale permanente, nedelimitate istoric (G. Calinescu, Clasicism, romantism, baroc). Curentele nu exista in stare pura, intre ele aparand multiple interferente, cauzate fie de anumite particularitati istorice si de evolutie ale literaturii nationale (de exemplu, interferentele dintre clasicism si romatism in literatura romana din prima jumatate a secolului al XIX-lea), fie de structura personalitatilor creatoare individuale. Opera unui mare scriitor nu poate fi subsumata in totalitate unui singur curent; Eminescu, desi afirma "Eu raman ce-am fost, romantic", are in creatia lui si aspecte clasice.

Descriere

1. Mod de expunere literara constand din prezentarea plastica a unor obiecte. Peisaje, fenomene sau personaje prin intermediul limbajului. Descrierea unui personaj se realizeaza prin portret. Primul teoretician al descrierii a fost Lessing. De la inceputurile ei, descrierea este cuprinsa in genul epic. In lirica, descrierea apare indeosebi la creatorii care tind sa apropie poezia de artele plastice pe baza principiului horatian "ut pictura poesis" ("poezia ca si pictura"): la parnasieni, si in pastelurile lui V. Alecsandri, G. Cosbuc, I Pillat etc. Autori de descrieri in proza sunt A.I. Odobescu, C. Hogas, M. Sadoveanu s.a. 2. Opera loterara sau fragment dintr-o opera literara realizata pe baza acestui mod de expunere.

Deznodamant

Poate fi evenimentul sau evenimentele care urmeaza climaxului, punctului culminant al unei intrigi sau clarificarea diferitelor complicatii in finalul unei piese sau povestiri. Deznodamantul are un mers brusc, descendent si poate fi neprevazut, previzibil, logic, absurd, fericit, amanat etc. Din punct de vedere estetic, el este firesc, urmare logicaa a evolutiei actiunii, sau artificial, cand survine neasteptat, din afara actiunii, deus ex machina, ori ca "accidentul" modern; uneori apare ca happy end, conform dorintei de senzational a publicului. Sunt cazuri cand deznodamantul lipseste, fiind limitat la simpla sugestie. In unele opere el preceda actiunea, spre a atrage atentia asupra desfasurarii actiunii.

Dialog

Mai multe sensuri de baza pot fi distinse: a) convorbirea dintre personaje in orice tip de naratiune, povestire sau piesa; b) un gen literar in care personajele discuta despre un subiect pe larg; c) dialogul interior, replicile pe care le are cu sine un personaj literar uneori legate de stari psihice contradictorii, de intrebari cu sens filosofic, meditativ etc. In ceea ce privespte cel de-al doilea sens, primele exemple le constituie pantomimele lui Sofron din Siracuza, poet elin, creator al mimului ca specie literara. Dialogul s-a folosit pe larg in operele retorice, didactice si filosofice, dialogurile socratice ale lui Platon dezbat notiunile esentiale de morala: virtutea si virtutile.

In literatura romana Dimitrie Cantemir abordeaza acest gen in Divanul sau galceava inteleptului cu lumea sau giudetul sufletului cu trupul, Petru Maior, Dialog pentru inceputul limbii romane intre nepot si unchi, E. Lovinescu in eseurile sale critice foloseste forma de dialoguri platoniciene: M. Dragomirescu isi prezinta teoria integralista sub forma de dialoguri filosofice; G. Calinescu foloseste dialogul in Cronicile optimismului (Dialog despre fericire).

Gen dramatic

1. Categorie estetica, ce se caracterizeaza prin conflict, prin tensiunea dintre doua sau mai multe forte opuse, implicand in mod necesar confruntarea, lupta intre idei, sentimente, atitudini, persoane sau forte sociale. In aceasta acceptiune, categoria dramaticului include genul dramatic, dar nu se limiteaza la el, putand fi identificata si in celelalte genuri literare. 2 Unul dintre cele trei genuri literare in care actiunea, redusa la o durata reprezentabila pe scena prin spectacolul teatral, dezvoltata organic si unitar, antreneaza personaje, care comunica si se comunica prin intermediul dialogului si monologului. In operele genului dramatic, autorul nu intervine direct in text decat prin intermediul indicatiilor scenice, extrem de restranse ca volum si importanta in dramaturgia clasica, dar mai dezvoltate la unii, Aristotel definea genul dramatic prin aceea ca "imita oameni ce stau sa savarseasca ceva", infatisandu-i "pe cei imitati in plina actiune si miscare". Asadar, esentiale pentru definirea genului dramatic sunt: obiectivare eului creator prin intermediul personajelor, actiunea si dialogul. Desi gandite de regula pentru scena si in perspectiva constrangeerilor impuse de aceasta, operele genului dramatic nu se definesc prin reprezentarea lor teatrala, dat fiind ca dramaturgia moderna a creat si piese "pentru lectura", de exemplu "comediile intr-un fotoliu" scrise de A. De Musset. Esential in genul dramatic, conflictul poate fi: interior sau exterior. Scindarii lumii, ca legitate interioara a dramaticului, i se opune, ca legitate exterioara, unitatea de actiune (singura, permanent pastrata de-a lungul secolelor, dintre cele trei unitati impuse de teatrul clasic din perspectiva aristotelica), adica stransa inlantuire cauzala a evenimetelor prezentate si necesara lor motivare intrinseca. Etapele actiunii dramatice sunt, pentru Aristotel, expozitiunea, peripetia si catastrofa, iar pentru Gustav Freytag (corespunzator celor cinci acte ale dramei moderne): a) expozitiunea, gradarea prin: b) momentele intrigii, c) punctul culminant, d) actiunea in gradatie descendenta intrerupta de momentele care intarzie deznodamantul prin ultime situatii de tensiune conducand dramatic sunt: tragedia, comedia si drama. Mai exista insa multiple alte specii sau variante: farsa, tragicomedia, monodrama, pantomima, melodrama, vodevilul, piesa pentru teatrul de papusi etc. Dupa tematica, genul dramatic cuprinde: drame istorice, drame de idei, drame poetice, drame burgheze etc.

Drama

Specie a genului dramatic, in versuri sau proza, cu un consinut serios, uneori tragic, prezentat intr-o forma familiara, fara a exclude chiar elemente comice. Tinzand sa exprime intraga complexitate a vietii reale, drama este mult mai putin supusa conventiilor decat tragedia; de aici diversitatea formelor ei. Drama contine tipuri diferite de personaje, sentimente tonalitati. Componenta ei esentiala o constituie conflictul. Formele premergatoare dramei moderne sunt: drama cu satiri, drama liturgica medievala, comedia eroica si tagicomedia din secolul al XVII-lea, creatiile dramatice ale lui Shakespeare, care imbina tragicul cu scene comice. In intelesul actual al termenului, drama apare in secolul al XVIII-lea, din comedia lacrimogena a lui Nivelle de La Chaussee, care creeaza in Franta drama burgheza, pe care Diderot avea s-o numeasca "gen serios", prin contrast cu comedia si idila si pe care avea sa o ilustreze el insusi prin piesele Le Fils naturel "Fiul natural" si Le Pere de famille "Tatal de familie". In literatura romana, drama istorica este ilustrata de B.P. Hasdeu, V. Alecsandri, Al. Davila, Delavrancea, N. Iorga, H. Lovinescu, drama poetica, de L. Blaga, A. Maniu, V. Voiculescu, drama de idei, de Camil Petrescu.

Elegie

Specie a poeziei lirice, caracterizata prin exprimarea unui sentiment de tristete, de regret, de melancolie. Termenul a fost folosit pentru epitafuri sau versete comemorative, cu o tonalitate grava. In mod clasic, elegia este reprezentata de orice poemcompus din versuri elegiace, distihuri formate din alternarea hexametrului, cu pentametrul. In antichitate versurile elegiace cu sentimente variate, de la dragoste, jale, pana la meditatie religioasa si filosofica, erau acompaniate de flaut. Cu poetii alexandrini Calimah si Philetas se dezvolta o lirica de elegii erotice si mitologice, largindu-se gama tematica, aceea de "plangere". In epoca lui Augustus, prin Propertius si Tibul, se dezvolta o lirica elegiaca erotica, dupa modelul poeziei alexandrine si cu reminescente din cea latina anterioara. Ovidiu este ultimul poet elegiac al Romei antice. Elegiile din exil Tristia "Tristele" si "Scrisori din Pont" se remarca prin sensibilitate si patetism. In secolul al XVI-lea, se largeste tematica elegiei si specia se dezvolta. Elegia este cultivata de Ronsard si de Camoes. In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea si si prima jumatate a secolului al XIX-lea este cultivata pe o tematica larga, cu bogate accente filosofice de: Th. Gray, E. Young, Andre Chenier, Klopstock, Goethe etc. Romantismul cunoaste o ilustrare a elegiei prin Lamartine, A. De Musset, Holderlin, Shelley, Byron, Leopardi etc. In literatura romana, elegia se dezvolta o data cu preromatismul si romantismul prin: Vasile Carlova, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Vasile Alecsandri si apoi prin M. Eminescu, St. O. Iosif, Ion Pillat, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu etc. Ex.: "Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri/ Si niciodata n-or sa vie iara,/ Caci nu ma-ncanta azi cum ma miscara/ Povesti si doine, ghicitori, eresuri,/ Ce fruntea-mi de copil o-nseninara,/ Abia-ntelese, pline de-ntelesuri-/ Cu-a tale umbre azi in van ma-mpresuri,/ O, ceas al tainei, asfintit de sara […]" (M. Eminescu, Trecut-au anii...)

Enumeratie

1. Figura de stil constand in insiruirea unor termeni, aspecte, fapte etc. privitoare la aceeasi tema, care duce la amplificarea ideii exprimate. 2. Ca termen retoric, desemneaza o recapitulare a argumentelor esentiale, inainte de peroratie, caracterizata prin sobrietatea expresiei. Ex: "Dvs. stati linistiti si fericiti pe acele banci; va plimbati si ne provocati sa ne desfasuram programele si ideile. Va faceti ca nu stiti ca, in Romania si in Europa, discutiunea cea mai inflacarata si cea mai grava este provocata de ticalosirea moravurilor, de coruptiune si de abuyul puterii executive" (Delavrancea, Discursul d-lui Delavrancea rostit in sedinta de la 9 decembrie 1894 a Camerei deputatilor).

Genul epic

1. Genul literar in care prezenta directa a autorului in opera alterneaza cu prezenta sa indirecta, prin intermediul personajelor, descrierea alternand cu naratiunea si dialogul. Totusi esentiala pentru epic ramane naratiunea, acest gen avand asupra existentei o perspectiva temporala, de succesiune organizata. Epicul este mai obiectiv decat liricul si mai subiectiv decat dramaticul. Aristotel considera ca in epopee poetul vorbeste nu in numele sau, ci in numele altora. In genul epic predomina persoana a treia, ceea ce nu exclude insa existenta unor opere epice scrise la persoana intai. Tot Aristotel arata ca epicul (respectiv epopeea) nu este limitat in timp, spre deosebire de dramatic. Jacob Grimm si Hegel Considerau ca epicul este genul primordial, iar Philip Sidney si Jhon Dryden il prezentau ca fiind superior celorlalte genuri. Incepand cu antichitatea si mult dupa aceea, epicul era asimilat cu epopeea; Aristotel il definea si printr-un metru specific: hexametrul. Disociind intre epopeic si narativ, teoreticienii Renasterii incep sa extinda sfera conceptului de "epic" si asupra altor specii literare decat epopeea. Aparand ideea gratuitatii epicului, acest gen cuprinde tot mai mult profanul, eliminand treptat miraculosul sau pastrandu-l in forma parodica in cadrul epopeii eroicomice. Conceptul de "epic" se largeste ajungand la definitia lui Paul Valery conform careia "un poem epic este un text care poate fi povestit". In prezent genul epic se clasifica in: oral (popular) si scris (cult). La randul sau, genul epic oral poate fi in versuri sau in proza. Genul epic scris se clasifica si el in versuri si in proza. 2. in literatura moderna, prin interferenta dintre genurile literare, se utilizeaza termenul si in sintaagme de tipul "teatru epic"

Epilog

1. parte finala a unor lucrari literare, in care autorul subliniaza semnificatia anumite idei din opera lui sau subliniaza semnificatia operei. 2. In antichitate, alocutiune concisa, in versuri, adresata publicului de autorul operei dramatice sau de un actor, pentru a aduce multumiri spectatorilor la sfarsitul reprezentatiei. 3. In retorica desemneaza partea finala a discursului, in care autorul rezuma argumentarea si incearca sa capteze bunavointa publicului. Ex.: Epilogul in romanul lui Tolstoi Voina i mir "Razboi si pace"; 1907 de Tudor Arghezi; La Medeleni de I. Teodoreanu; finalul romanului Neamul Soimarestilor de M. Sadoveanu. 4. Sfarsitul unei fabule in care subliniaza morala.

Episod

1. Actiune secundara accesorie intr-o opera epica ori dramatica legata de actiunea principala. 2. Parte a unei actiuni dintr-o opera. In drama greceasca veche, parte a actiunii delimitata prin interventiile corului. 3. Fraza muzicala de importanta secundara, intercalata intre principalele parti ale unei compozitii, pt. A aduce o variatie. 4. Intamplare din viata cuiva. 5. Imprejurare apartinand unei serii de evenimente, formand o unitate. Structura fiecarui episod dintr-o opera literara sustine ansamblul creatiei, unitatea ei. Ex.: episodul uciderii boierului Orheianu din romanul lui M. Sadoveanu Neamul Soimarestilor.

Eseu

Comentariuj de proportii reduse asupra unor teme filosofice sau stiintifice, compus cu militerare, fara intentia de a epuiza problema. Rigoarea demonstratiei stiintifice este inlocuita de asociatiile libere de idei. Eseul se afla la interferenta filosofiei cu literatura si este ilustrat initial de Montaigne. Subiectivitatea, paradunei idei, ineditul, originalitatea opiniilor, absenta, sau in orice caz lipsa de ostentatie a documentarii caracterizeaza eseul. El este ilustrat de Bacon, Jhon Locke, Th. Carlyle, M. Arnold, Leibniz, Lucian Blaga, Mircea Eliade etc.

download