Aprecieri Critice - Mihail Sadoveanu - Baltagul

Aprecieri critice

            „Baltagul este, prin repeziciune şi desăvârşit echilibru al expresiei, una din cele mai bune scrieri ale lui M. Sadoveanu. Mulţi preţuiesc această scurtă naraţiune ca roman, vorbind de creaţia scriitorului, de posibilitatea psihologică a eroilor. În fond, nimic din toate acestea, Vitoria, eroina principală, nu e o individualitate, ci un exponent al speţei. Scrierea nu poate produce emoţii estetice veritabile, decât acelui care o reduce la noţiunea unei civilizaţii arhaice. Acum suntem în Dacia, în teritoriul muntenesc al oierilor, ca punct de plecare. Intriga romanului e antropologică. În virtutea transhumanţei, păstori, turme, câini migrează în cursul anului, calendaristic, în căutare de păşune şi adăpost, întorcându-se la munte la date întru veşnicie fixe. Cazul din Baltagul e, în punctul de plecare, acela din Mioriţa. Un cioban a fost ucis de alţi păstori spre a fi prădat de turme. Scriitorul a depăşit însă cu mult această temă, mai mult lirică, construind un epic suprapus. Nechifor Lipan nu se întoarce într-o toamnă acasă şi nevasta lui, Vitoria, cade la negre prepusuri. După o criză de îndoială, Vitoria capătă încredinţarea că bărbatul a fost ucis. Durerea se descarcă în certitudine şi dă naştere hotărârii pioase de a găsi trupul bărbatului şi a-l îngropa creştineşte. Într-o societate de tip arhaic, rezolvarea zbuciumului în rit e foarte normală şi îndârjirea femeii de a-şi îndeplini ultimele îndatoriri de afecţiune faţă de soţ e mişcătoare. Tragedia greacă ne-a obişnuit cu înmormântări pioase. Scriitorul complică această situaţie cosmică.
În căutarea bărbatului, Vitoria pune spirit de vendetta, şi aplicaţie de detectiv. O adevărată nuvelă poliţienească, în stil ţărănesc, bineînţeles, cu o artă remarcabilă. Vitoria dovedeşte o luciditate excesivă. [...]
Prin urmare, Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuieşte cu metodă, cercetează cu disimulaţie, pune la cale reprezentaţiuni trădătoare şi, când dovada s-a făcut, dă drum răzbunării. Cazul lui Hamlet feminin îl mai avem în literatura română: e Năpasta lui Caragiale. [...]
Luat în totalitate, M. Sadoveanu e un mare povestitor, cu o capacitate de a vorbi autentic enormă, asemănător lui Creangă şi lui Caragiale, mai inventiv decât cel dintâi, mai poet decât cel de al doilea, deşi fără echilibrul artistic al lui Caragiale. Prin gura sa vorbeşte un singur om, simbolizând o societate arhaică, dar, spre deosebire de Eminescu, societatea aceasta este analizată în toate instituţiile ei. opera scriitorului e o arhivă a unui popor primitiv ireal: dragoste, moarte, viaţă agrară, viaţă pastorală, război şi asceză, totul e reprezentat. Cu o inteligenţă de mare creator, scriitorul a fugit de document, ridicându-se la o idee generală. Dacă Sadoveanu n-a creat oameni, a creat însă un popor de o barbarie absolută, pus într-un decor sublim şi aspru, măreţ fabulos, dotat cu instituţii geto-scitice, formulate pe cale imaginativă. Ca şi Chateaubriand, Sadoveanu creează întâi un Univers pentru a-şi aşeza făpturile sale, care nu sunt însă mişcate ca la romanticul francez de melancolii stilizate, ci de porniri instinctive, tăcute şi rituale.”
G. CĂLINESCU, Istoria literaturii române de la origini
până în prezent, Fundaţia pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1941.

„Cu Baltagul, d-l Mihail Sadoveanu se aşează mai puţin în inima literaturii româneşti, unde l-au aşezat cele peste 50 de volume, ca tot atâtea aspecte ale lumii căreia el, povestitorul, i-a dat viaţă, cât în inima propriei sale literaturi. Baltagul se menţine în zona aceea superioară de mister şi de poezie, începută cu Hanu Ancuţei şi continuată în bună parte de Zodia Cancerului. [...]
El constituie, sub raportul invenţiei, reconstituirea acelei crime păstoreşti despre care vorbeşte balada Mioriţei, şi meritul lui stă mai puţin în fabulaţia ingenioasă, desigur, a acestor întâmplări, cât în rezonanţa lor în mijlocul pădurii sălbatice şi în măiestria cu care îşi poartă de-a lungul drumurilor din munte eroina, aprigă, voluntară, dar şi iluminată, pe Vitoria, văduva ortomanului păstor Nechifor Lipan. Dramă omenească, povestea din Baltagul poartă totuşi un pronunţat accent de mare baladă, romanţată, de mister cosmic, aici rezolvându-se epic, după cum în Hanu Ancuţei se rezolvă feeric. A fi păstrat acestei povestiri, germinată în glastra de cleştar a Mioriţei, toată puritatea de timbru a baladei şi tot conturul ei astral – iată în ce stă întâiul dintre merite şi cel mai preţios al Baltagului. Vin după acestea toate celelalte însuşiri fruntaşe – poezie a naturii, cunoaştere a mediului rural, umor discret – , pe care d-l Mihail Sadoveanu le experimentase şi până acum, dar care în Baltagul se altoiesc pe tulpina unitară a eposului morţii şi ritualelor ei. Pentru că Baltagul  rămâne, în ultimă analiză, romanul unui suflet de munteancă, văduva Vitoria Lipan” ...
PERPESSICIUS, Menţiuni critice,
Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 308-309.

„Darul povestirii şi sentimentului naturii sunt două trăsături esenţiale ale stilului lui Mihail Sadoveanu. Nu toţi scriitorii au darul povestirii. Sunt scriitori de mare adâncime care nu ştiu să povestească. Sunt alţii care în istoria literară nu ocupă un loc de frunte şi care totuşi sunt povestitori minunaţi. [...] Neculce şi Creangă sunt povestitorii noştri exemplari. Tradiţia literară românească, atât cât o avea, se întemeiază şi se construieşte mereu pe acest dar care, astăzi, se manifestă cu un incomparabil belşug în opera lui Mihail Sadoveanu.”
AL. PHILIPPIDE, Despre stitul lui Mihail Sadoveanu,
în omagiul lui Mihail Sadoveanu,
E.S.P.L.A.,Bucureşti, 1956, p.54.

„Definiţia unei naţiuni se face prin scriitorii ei. Aceştia plămădesc cu încetul conştiinţa socială. Mai mult ca oricare scriitor, Mihail Sadoveanu ne-a arătat ceea ce e românesc. Dacă o conştiinţă scrupuloasă, nemulţumită cu indicaţiile instinctului de solidaritate oarbă, s-ar fi întrebat, înainte de scriitorul Sadoveanu, după ce caractere clare se poate recunoaşte specificul nostru, ar fi rămas încurcată. O simţeam cu toţii confuz: n-o putea spune nimeni.
M. Sadoveanu ne-a demonstrat realitatea fenomenului românesc. L-a urmat evolutiv cu răbdare în toate momentele afirmaţiei sale. Opera d-sale reprezintă, etapă cu etapă, formaţia progresistă a sufletului nostru, progresul genetiv al psihicului românesc.”
MIHAIL RALEA, Scrieri din trecut. În literatură,
E.S.P.L.A., Bucureşti, 1957.

„Depăşind faza care evocă Údureri înăbuşiteä, creatorul Baltagului zugrăveşte de astă dată oameni hotărâţi, de o mare demnitate etică. Nu numai Vitoria şi soţul ei, ci mai toţi locuitorii munţilor au trăsături impunătoare. Caracterizarea generală a muntenilor (la începutul capitolului X), în continuarea lui Rosso şi Alecsandri, sugerează tăria, dârzenia, mândria. ÚLocuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi minunate de mirare: iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţă ca şi-n ierni cumplite [...] mai cu seamă stau ei în faţa soarelui cu o inimă ca din el ruptă. ä [...]
ÚInteresul operei, scria C. Călinescu, stă în studiul civilizaţiei pastorale, întemeiată pe ritmuri largi, după revoluţia aştrilor. ä Urmărind descifrarea unei psihologii, accentul cade nu atât pe acţiune, cât pe resorturile interne: simbolurile din Mioriţa apar într-o lumină nouă. Acolo, sub alegoria nunţii, se vorbea de moartea ciobanului moldovean, cu argumente privind seninătatea care ar caracteriza sfârşitul păstorilor. În Baltagul interpretarea e realistă, oamenii luptă, iar după ce cad, urmaşii nu au linişte până ce nu restabilesc dreptatea. Vitoria Lipan face parte din categoria oamenilor tari. Sentimentul ei de datorie morală şi mai ales voinţa neclintită concordă cu trăsăturile altei eroine tragice – Anca, din Năpasta lui Caragiale. Credinţa conjugală şi perseverenţa în urmărirea ucigaşilor au îndreptăţit comparaţia cu Krimhilda din Cântecul Nibelungilor. [...]
Vorbirea lentă, cu ocoluri, urmează exemple folclorice. Atrăgător, Úfecioraşulä Vitoriei are acelaşi glas de dulceaţă ca tatăl lui. Un jălbar impresionează cu scrisul lui împodobit: ÚAre acest jalbar o întorsătură de condei cum nu se mai află. Turmele lui Lipan coboară la iernatic, la locurile pe care le are năimiteä dinainte. În Baltagul arta scriitorului a atins unul din piscurile cele mai înalte.”
CONSTANTIN CIOPRAGA, Mihail Sadoveanu,
Editura Tineretului, Bucureşti, 1966, p. 69.

„Impresia de monografie exactă şi completă – caracteristică dealtfel prozei sadoveniene – e puternică de la prima lectură, cititorul are senzaţia unei epuizări totale a realului: toate amănuntele sunt la locul lor, obiectele au o funcţie precisă; dealtfel romanul [Baltagul] poartă nu numele unui erou sau al unui sentiment, ci al unui obiect; dar când te familiarizezi cu textul, observi că descrierea obiectivă e minimală – Sadoveanu nu a căzut niciodată în păcatul de moarte al realismului critic, care este descriptivismul, prin care lumea obiectată primeşte o imensă greutate, un fel de funcţie autonomă fantomatică –, se reduce la datele esenţiale. Desigur, se manifestă aici clasicismul substanţial al lui Sadoveanu (clasicism, reîmprospătat, prin contactul cu realismul secolului XIX, îndeosebi Flaubert, Tolstoi, Turgheniev) cu forţa lui selectivă şi arta simplităţii, desigur, excepţionala sa atenţie senzorială; pentru a justifica însă impresia de complet e nevoie să mai reţinem ceva: ritmicitatea; vreau să spun că lumea sadoveniană e ordonată şi coordonată, totul revine după lege acum şi mereu, un moment se repetă, imemorial, în trecut şi în viitor, se amplifică temporar în cicluri bine ordonate. E, dacă vreţi, o civilizaţie astrală, în care faptele umane sunt reglate, cu mersul stelelor, al soarelui şi al lunii. A surprinde un moment e ca şi cum s-ar surprinde o infinitate de momente echivalente în timp.”
PAUL GEORGESCU, Polivalenţa necesară,
Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 5-61.

„G. Călinescu numea Baltagul „o Mioriţă în dimensiuni mari”, relevând astfel (însă nu cel dintâi) una din relaţiile posibile dintre cartea lui Sadoveanu şi alte opere de prestigiu ale literaturii naţionale sau universale. Că istoria Vitoriei Lipan şi a bărbatului ei Nechifor, ucis mişeleşte de cei doi ortaci ai săi, descinde din baladă nu e greu de dovedit. Punctul de plecare al evocării sadoveniene e, neîndoielnic, cunoscuta capodoperă a folclorului nostru poetic. Epigraful ce întovărăşeşte povestirea trimite direct la un anume pasaj din Mioriţa („Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă ş-un câne”); eroina reconstituie împrejurările în care s-a petrecut năprasnica moarte a soţului ei, în spiritul datelor materiale cuprinse în poema populară. Reluând firul epic al acesteia, Baltagul propune însă o altă rezolvare a situaţiei decât aceea subliniată liric în varianta pusă în circulaţie de Vasile Alecsandri: legea morală cere nu acceptarea senină a morţii obligate, ci pedepsirea crimei, iar datina – nu împăcarea mai mult sau mai puţin resemnată cu soarta, ci împlinirea datoriei rituale faţă de cel dispărut. Ideea cardinală ce prezidează cartea e aceea a justiţiei, a biruinţei finale pe care, chiar în condiţiile învăluite măcar o vreme în mister, trebuie să o repurteze forţele binelui asupra acelora ale răului. Sub acest aspect, Baltagul coboară, aşadar, mai degrabă din baladele sociale şi eroice sau din basme decât din motivul mioritic. Aşa cum coboară, în alte contexte, tot din baladă şi din basme, şi atâţia dintre eroii ce populează Fraţii Jderi sau Nicoară Potcoavă.”
AUREL MARTIN, Metonimii, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1974, p. 280.

„Trebuie să recunoaştem numaidecât că Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai mari poeţi români de după Mihai Eminescu iar opera lui fundamentală, cea mai vie, mai fecundă, mai trainică şi mai actuală, ca sinteză a existenţei româneşti, este o valoare eternă a specificului naţional, o valoare deschisă spre universalitate. [...] Mihail Sadoveanu este un poet fără vârstă, un mag al tinereţii lieraturii. E un vrăjitor în faţa căruia lumea se naşte şi trăieşte, într-o tinereţe veşnică. [...] Mihail Sadoveanu este un poet tot atât de mare ca Mihai Eminescu şi Lucian Blaga. Sadovenianismul înseamnă, poate, înainte de toate, poezie, dar o poezie care-şi crează existenţa, durata, limbajul, inefabilul din memoria lumii arhaice şi vegetale. [...] Literatura sadoveniană este de o actualitate mai mult decât evidentă atât prin poezia care o invadează şi o susţine cât şi prin viaţa personajelor – intensă, durabilă. Actualitatea literaturii sadoveniene mai poate fi intuită şi în modul concret în care se păstrează şi îşi difuzează poezia. Creaţia lui Mihail Sadoveanu trăieşte în realitatea mitului românesc, iar modernitatea ei o vedem în tinereţea poeziei, în capacitatea ei de a vorbi atât sentimentelor, cât şi conştiinţei, într-un limbaj al revelaţiilor.”
ZAHARIA SÎNGEORZAN, Mihail Sadoveanu,
Teme fundamentale, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 260.

„Restituirea valorilor morale ale vechii civilizaţii româneşti este şi tema din Baltagul, mic epos al transhumanţei, dar şi elogiu al recuperării dreptăţii, naraţiune a răzbunării unei crime, a uciderii, ca în Mioriţa, a unui cioban de către tovarăşii lui. Nevasta lui Nechifor Lipan, Vitoria, nu tolerează ca ucigaşii să rămână nepedepsiţi şi mortul neîngropat. Urmând itinerariul bărbatului ei statornic de veacuri, energica femeie ajunge fără greş la ţintă şi împacă destinul, oficiind cuvenitele rânduieli. Deşi timpul acţiunii e aproape de zilele noastre, există tren şi telefon, întâmplările au caracter mitic, conduita Vitoriei opunându-se radical practicilor civilizaţiei de tip filistin, mercantil. [...]
În Sadoveanu se confesează sufletul colectiv printr-o povestire aparent liniştită ca apa mării înainte de furtună, cu lungi tăceri pentru contemplarea decorului, lăsând loc liber sugestiei şi încordând aşteptarea auditorului până la inevitabilul deznodământ. Într-o astfel de expoziţie, plăcerea evocării bizuită pe memoria afectivă a faptelor, melancolie sau umor reţinut, stabilesc între autor şi cititor o legătură intimă care depăşeşte cu mult durata lecturii.”
AL. PIRU, Istoria literaturii române de la început până azi,
Editura Univers, Bucureşti, 1981.

download

posturi radio