Bazele-marketingului

PREFATA
            Actuala lucrare reprezinta o introducere cuprinzatoare în teoria generala a marketingului, care îsi propune sa ofere, în primul rând studentilor din Universitate, ce se pregatesc sa devina specialisti în alte domenii decât cel economic, mai ales în: drept, jurnalism, comunicari si relatiii publice, sociologie, filosofie, psihologie, asistenta sociala, birotica, etc. Cunostintele necesare pentru întelegerea rolului marketingului în societatea moderna, în vederea utilizarii în viitor în activitatea lor practica.
            De asemenea, lucrarea se adreseaza, prin continutul de idei teoretice si al utilitatii practice, tuturor celor care doresc sa-si îmbogateasca cunostintele în acest domeniu nou, modern si actual, deoarece scopul ei îl constituie explicarea conceptelor, metodelor si tehnicilor de marketing, precum si a manierei în care se pot aplica în orice tip de organizatie, care pentru a supravietui si a se dezvolta trebuie sa se adapteze la mediul ce se schimba cu mare rapiditate.
            În demersul nostru, alaturi de literatura de specialitate româneasca si straina, un rol important l-a avut experienta personala obtinuta în ultimul deceniu din activitatea didactica cu studentii din Universitatea Bucuresti, unde am avut sansa de a sustine primul curs de Marketing din aceasta prestigioasa institutie de învatamânt superior românesc.
            Se cuvine saaduc si pe aceasta cale multumiri sincere si recunostinta pentru îndemnul si sprijinul constant ce mi l-a acordat inclusiv prin sustinerea morala în momentele dificile, sefului catedrei de Stiinte Economice a Universitatii Bucuresti, profesor doctor Viorel Cornescu.
1. Marketingul – teorie si practica
Ultimele decenii ale acestui secol au impus un nou concept – MARKETING – ce se vehiculeaza cu mare frecventa atât în teorie cât si în practica social-economica.
Marketingul modern este considerat astazi factorul esential al succesului unei organizatii, indispensabil în dezvoltarea sa economico-sociala, solutie miraculoasa ce rezolva problemele acesteia, instrument de baza în atingerea marilor performante, dar si în evitarea riscului.
El a devenit omniprezent întrucât “infuenteaza viata fiecaruia, fiind mijlocul prin care se ofera oamenilor nivelul de trai” (Ph. Kotler, J. Saunders, G. Armstrong, V. Wong – Principiile marketingului – editia europeana, Ed. Teora 1998, p. 52).
1.1.   Puncte de vedere privind definirea marketingului
Conceptul de marketing [1], formulat la începutul secolului nostru, a cunoscut o dezvoltare rapida, ce reflecta evolutia economico-sociala a acestui veac si marcheaza “în fapt trecerea de la societatea de productie la o societate de consum” (P.L. Dubois, A. Jolibert, Marketing, teorie si practica, vol. I Ed. Economica 1989 Paris, tradusa în limba româna si editata sub egida Universitatii de Stiinte Agricole din Cluj-Napoca 1992 p.1).
În lucrarile de specialitate sunt prezentate numeroase opinii referitoare la continutul marketingului, cele mai multe abordând în mod unilateral marketingul, fie doar ca activitate economica sau modul de activitati economice, fie ca proces economic, social, comercial, de corelare a cererii cu oferta, de schimbare sau transformare a produselor etc., fie ca o filozofie, ca o functiune a întreprinderii moderne, ca o functie manageriala, ca o structura de institutii etc.
Aceasta demonstreaza ca marketingul este un fenomen deosebit de complex ce îmbina teoria cu practica, fiecare punct de vedere relevând o latura sau alta a acestuia. “Practic – subliniaza M. Baker – fiecare lucrare legata de marketing începe cu o alta definitie” (M.J. Baker – Marketing – Ed. S.C. Stiinta si Tehnica S.A. Bucuresti, 1996, p.16).
Interesul deosebit acordat mai ales de economisti, dar nu numai de ei, acestui nou concept, s-a concretizat într-o multitudine de definitii, care reflecta puncte de vedere de o mare diversitate, precum si evolutia în decursul timpului.
Astfel, M. J. Baker, în lucrarea amintita dupa ce inventariaza 12 definitii, expune si cele trei categorii de definitii pe care le-a sintetizat Keith Croisier în baza analizei a peste 50 de definitii. (“Ce anume este marketingul” în Quarterly Review of Marketing – ian. 1975).
El trage concluzia, ca definitiile cercetate privesc marketingul: ca un proces, ca o filosofie si ca pe o orientare prezenta atât la producator, cât si la consumator.
O sinteza a opiniilor exprimate în perioada postbelica a condus pe specialisti (P.L. Dubois, A. Jolibert, op. Cât. P.2) la concluzia ca în evolutia marketingului s-au conturat trei etape:
I   - caracterizata prin extinderea lui, introducând notiunea de schimb;
ÎI    - concentrata spre marketing ca stiinta;
III - preocupata de utilizarea schematica a conceptului si dezvoltarea folosirii lui într-o modalitate cât mai diferentiata.
Dupa parerea profesorului Johan Arndt, unul din primii teoreticieni ai marketingului, într-un articol publicat în 1984 “Antropologia sistemelor de marketing: simboluri, întelesuri si moduri de viata în retelele internationalizate”, (Proceeding International Research Seminar of Industrial Marketing, Academia de Stiinte Economice din Stockholm (citat de M. J. Baker – op. Cât. P.19), pentru notiunea de marketing se pot distinge trei perioade principale:
-         conceptul de marketing
-         conceptul largit de marketing
-         noul concept institutionalizat
Daca analizam modul în care a fost definit conceptul de marketing pe parcursul acestor etape, putem distinge doua categorii de definitii: (C. Florescu (coordonator) – Marketing, Marketer, Buc. 1992 p.18-20; I. Popa – Tranzactii internationale, Editura Recif Bucuresti, p.133-134).
I  - definitii clasice (narrow definitions) – cele vechi, cu o sfera restrânsa, îngusta, potrivit carora marketingul se preocupa sa dirijeze fluxul de la producator la consumator (Committee of Definison, Ralph S. Alexander, Chairman Marketing Definittion: A. Glossary of Marketing Terms, American Marketing Association, Chicago 1960, p. 15), orientat spre vânzare, transpus în activitatea practica prin imperativul “vinde ce ai produs!”.   
ÎI – definitii moderne (broad definition), de ampla extindere, complexe, care abordeaza marketingul ca pe un proces economico-social si care se impune în practica prin imperativul “sa produci numai ceea ce se poate vinde”.
Aceasta noua acceptiune a marketingului, afirmata în perioada postbelica, este rezultatul îndelungatelor eforturi de generalizare a experientei practice si teoretice la care si-au adus contributii importante specialisti de marca americani, englezi, francezi si din alte tari dezvoltate ale lumii, care au reusitsa evidentieze trasaturile caracteristice, functiile, mobilurile si scopul noii orientari a activiatii agentilor economici. Ele reflecta sistematizarile conceptuale pe care le-a cunoscut marketingul, accentuând rolul lui în sublinierea prioritatii ce trebuie acordata consumatorului, vizând cum sublinia Huston (F.S.Huston – The Marketing Concept: What it is and what it is not – Journal of Marketing 50,2,81-87, 1986), organizarea unei orientari simultane spre consumator si spre profit.
Astfel, Ph. Kotler considerat unul din corifeii marketingului, a impus o definitie de larga circulatie, în care precizeaza ca, la modul cel mai general, marketingul trebuie privit ca “activitatea umana orientata în directia satisfacerii nevoilor si dorintelor prin intermediul procesului schimbului” (Principles of Marketing – Third Edition, Prentince – Hall, Inc. Englewood Cliffs, New Jersey 1986 p.4).
El revine în lucrarea “Managementul Marketingului” (Ph. Kotler - Managementul marketingului – Teora, Buc. 1997 p.35) cu precizari importante subliniind ca “Marketingul este un proces social si managerial prin care indivizi si grupuri de indivizi obtin ceea ce le este necesar si doresc prin crearea, oferirea si schimbul de produse având o anumita valoare”.
De asemenea, explica esenta conceptelor de baza ale marketingului modern: nevoi, dorinte si cereri; produse; valoare, cost si satisfactie; schimb, tranzactii si relatii, piete; marketing si marketeri.
A. Denner foarte sugestiv, concentreaza definitia într-o ecuatie care îmbraca forma: marketing = satisfacerea cererii + profitul
(A. Denner, Principes et pratique du marketing, Edition J. Delmas, Paris, 1971).
De asemenea Jerome McCarthy în lucrarea “Basic Marketing” publicata în colaborare cu W.D. Perreault (1984, Homewood, Illinois, Irwin) releva faptul ca “marketingul semnifica suma tuturor eforturilor dirijate de catre o întreprindere în vederea satisfacerii consumatorilor sai cu un profit”.
Remarcabila este maniera în care sistematizeaza prestigiosul colectiv al Catedrei de Marketing din ASE Bucuresti continutul marketingului, printr-o definitie cuprinzatoare, care include “urmatoarele elemente: o conceptie moderna în orientarea întreprinderilor, concretizata într-un ansamblu coerent de activitati practice, programate si organizate prin utilizarea unor metode si tehnici stiintifice” (C.Florescu coord. “Marketing - Marketer Buc. 1992, p.21).
În literatura deceniului nouase constata o abordare a marketingului din perspectiva pluridisciplinara. Astfel, V.P.Buell (Marketing Management, a strategic planning approach, McGraw Hill Book Co. New York, 1984, p.19-21) considera ca marketingul se poate defini nu numai în termeni economici, cum ne-am obisnuit pâna acum, ci si în termeni juridici, manageriali, iar M.J. Baker subliniaza latura comportamentala si cantitativa a marketingului abordata de psihologie, sociologie, matematica, etc.
Interesant este si punctul de vedere al lui James H. Myers (Marketing, Mc Graw-Hill Book Company, New York 1986 p.5) care apreciaza ca marketingul poate fi privit din patru puncte de vedere si anume: al economiei totale, a unei firme de afaceri, a clientului, a societatii în ansamblu. Preluând aceasta idee M. Bucur în lucrarea “Bazele marketingului” (V. Munteanu coordonator, Ed. Graphix, Iasi 1992, p. 35-39) explica continutul marketingului din perspectiva: pur economica, sociala, a afacerilor, a clientului, precum si din perspectiva integratoare.
Sinteza ideatica a definitiilor moderne ale marketingului ne permite sa concluzionam ca acest fenomen complex al secolului nostru, specific economiei de piata, trebuie sa fie abordat ca:
A-      filozofie de afaceri;
B-     activitate practica, un proces si o functie manageriala;
C-      instrumnet de conducere bazat pe metode si tehnici specifice de cercetare.
A. Conceptul de marketing, ca mod de gândire, este o filosofie a organizatiei, o atitudine economica orientata spre client (W.J. Stanton – Fundamentals of marketing – fourth edition, Mc Graw – Hill Book Co., New York 1975 p.14), (pionier în încorporarea acesteia în practica economica a fost General Electric Company), conform careia acesta îsi va realiza obiectivul esential, obtinerea de beneficii, numai prin satisfacerea cerintelor consumatorului.
O astfel de conceptie reprezinta o orientare manageriala potrivit careia “cheia pentru atingerea scopurilor consta în determinarea nevoilor si cerintelor pietii si oferirea satisfactiilor dorite de consumator mult mai eficient decât concurentii” (Ph. Kotler – Principles of marketing, Third Edition, Prentice Hall Inc. Englewood Cliffs, New Jersey 1989 p.15). Deci, orice activitate desfasurata de un agent economic urmareste ca direct si imediat sa satisfaca cerintele efective si potentiale ale consumatorului.
Aceasta presupune ca:
-         întotdeauna productia sa se orienteze în functie de nevoile pe care le exprima consumatorul si nu invers;
-         întreaga activitate a agentului economic sa se orienteze spre consumatorul care cumpara produsele;
-         programele de activitate ale întreprinderii sa se fundamenteze pe cerintele anticipate ale consumatorului.
Altfel spus, “a adopta conceptia de marketing înseamna a privi întreprinderea însasi cu ochii consumatorului si din punctul de vedere al exigentelor acestuia, de a-i satisface cererea cât mai bine” (M.C. Demetrescu, Mecanisme decizionale în marketing, Ed. Politica, Buc. 1983 p.23), ceea ce impune, cercetarea nevoilor de consum, raportarea întregii activitati la nevoile manifestate la nivel de individ, socio-grup si societate în ansamblu, precum si urmarirea comportarii produselor în consum si a gradului în care acestea satisfac nevoile consumatorilor.
Pentru înfaptuirea telurilor sale, agentul economic trebuie sa-si adapteze toate resursele, fortele interne pentru satisfacerea cerintelor si intereselor consumatorului, ceea ce implica o raportare eficienta la mediul economico-social, la cerintele pietii aflate în continua modificare. Aceasta se reflecta în “abilitatea de a crea si a pastra consumatori profitabili” (Rick Brown – Marketing: a function and a philosophy; în The Quarterly Review of Marketing, vara/toamna p. 25-30) care au potentialul de a aduce venituri ce depasesc cheltuielile de productie.
În concluzie, viziunea de marketing impune un nou comportament al producatorului, care produce numai în functie de cerintele consumatorului, ceea ce îl solicita continuu, nu numai sub aspectul cunoasterii mediului extern, ci si al adaptarii permanente la schimbarile aparute în cadrul acestuia.
B. Transpunerea conceptului de marketing în realitate, transformarea ideilor generale despre marketing privit descriptiv, în actiuni, programe si rezolvari de probleme constituie obiectul activitatii practice de marketing. Deci, marketingul nu este doar teorie, ci si practica, un ansamblu de activitati ce are drept finalitate obtinerea eficientei maxime, în conditiile utilizarii unor resurse limitate, pentru satisfacerea necesitatilor consumatorilor, mereu în crestere si tot mai diversificate ca structura si calitate.
Altfel spus, marketingul este un proces concretizat într-o serie de decizii strategice care asigura satisfacerea optima a clientului “un proces managerial prin care se identifica, se anticipeaza si se satisfac în mod profitabil cerintele consumatorului” (defnitie data de Chartered Institute of Marketing în Marketing Business, nov. 1991, p.14), “un proces de planificare si concepere a unor idei, bunuri si servicii, de stabilire a pretului acestora, de promovare si de distribuire a lor, astfel încât sa satisfaca cerintele individuale si de grup ale clientilor” (definitie data de Asociatia Americana de Marketing în Norman Hart, Marketing industrial – Ed. Codex, Buc. 1998, p.18.
Se constata ca adoptarea viziunii de marketing impune desfasurarea, alaturi de activitatile “traditionale”, normale ce decurg din natura activitatii economice a fiecarui agent economic, si a altor activitati “moderne” (specifice), cum ar fi: cercetarile de piata, actiunile promotionale si de plasare directa a produselor, studiul comportarii produselor la utilizator si al comportamentului consumatorilor, etc.
Conducerea tuturor acestor activitati din cadrul întreprinderii presupune crearea unui cadru propice de desfasurare a acestora, astfel încât sa se poata opera modificarile necesare în raporturile dintre acestea, precum si dintre functiunile întreprinderii.
“Marketingul este acea functiune a întreprinderii – luata ca entitate organizatorica – responsabila cu dezvoltarea si mentinerea orientarii organizationale catre nevoile pietii si cu perfectionarea mecanismelor de satisfacere a acestora” (James E. Lynch “Ce este marketingul” în lucrarea Norman Hart, p.15).
De aceea este necesara implementarea unui sistem de programare, dirijare si control al activitatilor de marketing, precum si stabilirea obiectivelor, politicilor si strategiilor de marketing, inclusiv organizarea structurilor administrative corespunzatoare.
“Deci, functia manageriala a marketingului trece dincolo de activitatile administrative, mai degraba limitate. Este o functie integrativa care ajuta potrivirea nevoilor clientilor potentiali si actuali cu scopurile organizatiei prin intermediul schimbarilor” (Elizabeth Hill si Terry O’Sullivan – Marketing, Ed. ANTET 1997 p.11).
Ca urmare, în întreprinderea moderna apare o noua functiune, cea de marketing a carei implementare reflecta modul în care a fost însusita optica de marketing, conferindu-i acesteia capacitatea de a da coerenta tuturor actiunilor sale.
C. Gândirea si actiunea practica implica folosirea unui instrumentar de marketing, un ansamblu de metode, procedee, tehnici de cercetare si actiune: analiza, previziune, organizare si control care sa asigure informatiile adecvate si pertinente ce trebuie sa parvina în timp util, informatii obtinute în urma studierii pietii, cercetarii modalitatilor si politicilor de promovare si distribuire a bunurilor si serviciilor. Pe baza acestor informatii, prelucrate si interpretate cu ajutorul unui întreg arsenal de procedee si tehnici, se pregatesc deciziile pentru activitatea curenta si de perspectiva, rol esential revenind instrumentelor de previzionare a fenomenelor pietii, care sunt apoi utilizate mai ales în fundamentarea programelor si actiunilor de marketing.
De aceea, pentru managerii unei organizatii, mai ales de nivel superior, marketingul este principalul instrument pe care îl au la dispozitie în elaborarea strategiilor pe termen scurt, mediu si lung, precum si în adoptarea tacticilor corespunzatoare.
În acest scop însusirea conceptiei de marketing, precum si promovarea larga a cerintelor, tehnicilor si metodelor de marketing trebuie sa constituie o preocupare esentiala în primul rând la nivel microeconomic, deoarece numai în acest fel se poate asigura în întreprindere receptivitatea fata de cerintele societatii în general si ale pietii în special, flexibilitate, inventivitate, creativitate, dar si o viziune de ansamblu a tuturor actiunilor, care sa se concretizeze în obtinerea unei eficiente maxime.
În concluzie, marketingul, prin natura sa intrinseca, apare ca un sistem complex si interfunctional al organizatiei ce exprima un mod de gândire, o atitudine care se reflecta   într-un ansamblu de activitati coordonate si organizate cu ajutorul unui instrumentar adecvat.
1.2.   Sistemul de marketing la nivel de organizatii
Specialistii apreciaza ca actualul nivel de trai de care beneficiaza tarile dezvoltate este rezultatul sistemului de marketing, pe care ele l-au creat si încorporat în activitatea mai întâi a organizatiilor economice si apoi si în organizatiile non-profit.
1.2.1.   Conceptul de sistem al marketingului
În argumentarea rolului sistemului de marketing, specialistii afirma ca: (Ph. Kotler, G. Armstrong, J. Sanders, V. Wong – Op. Cât. P.26) “Sistemul de marketing care ne ofera nivelul de trai ridicat este alcatuit din numeroase firme mari si mici, toate aflate în cautarea succesului. La acesta din urma contribuie mai multi factori: strtegie competitiva, angajati implicati total în munca lor, sisteme informationale corespunzatoare, implementare pe masura. Însa toate firmele de succes din ziua de azi au un lucru comun: sunt puternic orientate catre client si implicate în activitati de marketing”.
Pentru a-si putea atinge telul – asigurarea unui înalt nivel de trai – marketingul trebuie privit de catre profesionistii organizatiei ca: sistem cultural, strategie si tactica subliniaza Michael J. Thomas (Manual de marketing – Ed. CODEX Buc. 1998 p.35). În acelasi sens P. Malcomete (Probleme actuale si tendinte în teoria si practica de marketing “comunicare la sesiunea stiintifica Inventica – Marketing – Design organizata de Academia Româna filiala Iasi 5-6 iulie 1990) precizeaza ca “în calitatea sa de vârf de lance, marketingul se manifesta ca un sistem: cercetare – strategie – actiune”.
Aprecierile de mai sus cu privire la rolul sistemului de marketing includ si componentele de baza ale acestuia: conceptia care sta la baza modului în care organizatia îsi desfasoara activitatea de marketing, analiza situatiei acesteia, strategia, tactica, managementul si bineînteles specialistii organizatiei în domeniul marketingului (vezi figura 1.1).

Fig. 1.1
1.2.2.   Componentele sistemului de marketing
1.2.2.1.      Conceptia de marketing
Un loc de mare importanta în sistemul de marketing al organizatiei îl detine conceptia, filozofia ce o calauzeste în activitatea de marketing, concretizata în orientarea acesteia. Practica a evidentiat existenta mai multor alternative de concepte dupa care organizatiile îsi pot realiza activitatile de marketing si anume: conceptia de productie, produse, vânzare, marketing, marketing social (Ph. Kotler – Op. Cât. P.46-64).
A. Orientarea spre productie este specifica organizatiilor ce se bazeaza pe productia de masa, care sunt tentate sa produca mult si eficient la un pret care este avantajos atât pentru organizatie cât si pentru consumator. Este una din cele mai vechi orientari care solicita concentrarea atentiei asupra eficientei si distributiei.
Se apreciaza ca aceasta este o solutie pe termen scurt, ce se practica în doua situatii:
-         de penurie – când cererea devanseaza oferta, ceea ce permite cresterea artificiala a preturilor si sporirea productiei;
-         de cheltuieli mari pe unitatea de produs care pot reduce sensibil vânzarile.
De aceea preocuparea organizatiei se concentreaza asupra perfectionarii productiei, pentru sporirea acesteia si reducerea costurilor unitare.
B. Orientarea spre produs se caracterizeaza prin concentrarea atentiei producatorului asupra îmbunatatirii performantelor produsului, a calitatii, a înfatisarii, fara a tine seama de cerintele consumatorului pe care uneori le interpreteaza gresit. Astfel, adesea eludeaza dificultatile ce le au consumatorii în manevrarea produselor sau nu sesizeaza învechirea produselor lor si aparitia altora care-i pot duce la faliment.
Ca urmare “definindu-si piata si consumatorii în termenii produselor, ei pot cadea în capcana miopiei marketingului” si nu vor observa dezvoltarea altor domenii, care ofera alte produse ce le concureaza pe ale lor (Th. Levitt - Marketing Myopie în Hardvard Business Review iulie/aug. 1960).
C. Orientarea spre vânzari se bazeaza pe faptul ca în general nu se cumpara suficiente produse decât daca organizatia influenteaza clientii prin persuasiune si promovare, convigându-i sa cumpere. Aceasta orientare pune accent pe scopurile organizatiei si nu pe client si se aplica mai ales pentru bunuri fara cautare, pe care consumatorii uneori nici nu se gândesc sa le cumpere.
Organizatia îsi concentreaza atentia asupra produselor existente pe care încearca prin eforturi de promovare sa le vânda cât mai profitabil. Se dovedeste eficientape termen scurt, atunci când organizatia îsi propune sa atraga clientii si nu sa obtina loaialitatea lor, când se preocupa de vânzarea imediata pe care o considera mai importanta decât vânzarea repetata.
Cel mai frecvent se apeleaza la aceasta conceptie, când s-a ajuns la supraproductie si deci obiectivul organizatiei este sa vânda ceea ce s-a produs. Aceasta orientare implica asumarea unor riscuri mari, întrucât reputatia organizatiei poate fi subminata de cumparatorii nemultumiti de produsul sau serviciul care au fost convinsi sa-l cumpere si care pot face contrapropaganda mai ales prin zvonuri negative.
D. Orientarea spre marketing este o abordare a afacerilor care vizeaza înfaptuirea obiectivelor organizatiei prin satisfacerea dorintelor si necesitatilor consumatorilor în conditii mai bune decât concurentii.
Aceasta conceptie plaseaza consumatorul în centrul atentiei organizatiei, ceea ce presupune cunoasterea si anticiparea dorintelor clientului înainte de a decide ce sa se produca sau sa se vânda, astfel încât sa dai clientului ceea ce el doreste. Ca urmare “clientul nu trebuie sa fie considerat ultima veriga a lantului circulatiei marfurilor” (M.J.Thomas – Op. Cât. P.35), ci trebuie sa se afle pe primul loc, cu cerintele si dorintele lui, care trebuie determinate prin studii si satisfacute în conditii de rentabilitate.
Optica de marketing ofera o perspectiva dinspre exterior catre interior, reflectând orientarea permanenta catre cunoasterea si anticiparea strategica a conditiilor pietii în vederea adaptarii productiei la acestea, cât si catre descoperirea si perfectionarea continua a mijloacelor prin care organizatia poate utiliza posibilitatile de a patrunde si cucerii o piata în continua schimbare.
Orientarea de marketing se bazeaza pe patru elemente importante: piata – tinta, nevoile consumatorului, marketingul coordonat si rentabilitatea (Ph. Kotler Op. Cât. P.50).
1.       Piata tinta trebuie identificata întrucât nu este posibil si nici de dorit ca o organizatie sa-si desfasoare produsele sau serviciile tuturor potentialilor clienti, deoarece resursele sunt insuficiente, potentialii clienti sunt dispersati geografic, exista concurenti puternici ce detin unele piete si nevoile clientilor se modifica foarte rapid, etc. De aceea, organizatia “trebuie sa decida cui se adreseaza, apoi sa-si orienteze produsele si serviciile numai catre segmentele de piata selectate” (E.Hill si T.O., Sullivan – Op. Cât. P.107)
2.       Nevoile consumatorilor sunt foarte diversificate si de aceea cunoasterea lor sub aspect cantitativ, calitativ si structural nu este simplu de realizat. Dar organizatia trebuie sa le defineasca din punctul de vedere al clientului care are si el resurse limitate pentru satisfacerea acestora. Preocuparea organizatiei trebuie sa fie satisfacerea nevoilor reale ale consumatorilor în conditii mai bune decât ceilalti competitori. De aceea este necesar ca periodic sa analizeze nivelul de satisfacere a consumatorului si pe aceasta baza sa-si stabileasca noi obiective.
3.       Marketingul coordonat vizeaza pe de o parte corelarea diverselor activitati de marketing (studiul pietii, politica de produs, promovare, vânzare etc.) corespunzator cu nevoile clientului, iar pe de alta parte conexarea actiunilor compartimentului de marketing cu a celorlalte compartimente, în asa fel încât toti angajatii sa fie constienti ca satisfacerea clientului depinde de fiecare dintre ei.
4.       Rentabilitatea este scopul oricarei organizatii economice, iar conceptia de marketing îi ofera posibilitatea atingerii acestuia, daca produce bunurile si serviciile pentru care exista cerere solvabila.
E. Conceptia de marketing societal este cea mai noua alternativa de marketing determinata de necesitatea evitarii conflictelor ce pot apare ca urmare a implementarii conceptiei de marketing, între cerintele consumatorilor, interesele organizatiilor producatoare de bunuri si servicii si bunastarea societatii pe termen lung.
Conceptul de marketing social presupune satisfacerea nevoilor consumatorilor în concordanta cu cele ale organizatiei, dar si cu cele ale societatii în ansamblu. “Acest concept îi obliga pe marketeri ca, în momentul în care elaboreaza o politica de piata, sa aiba în vedere urmatoarele trei considerente: profiturile firmei, satisfactia consumatorului si interesul public” (Ph. Kotler – Op. Cât. P.61).
Daca conceptia de marketing asigura satisfacerea nevoilor consumatorilor si obtinerea de profituri pe termen scurt, conceptia de marketing social asigura realizarea obiectivelor atât a consumatorilor cât si a producatorilor pe termen lung.
Practica a demonstrat ca organizatiile care au adoptat marketingul social au avut succes în afaceri, concomitent cu sporirea responsabilitatilor sociale, etice si ecologice.
1.2.2.2. Analiza situatiei organizatiei
Primul pas pe care organizatia trebuie sa-l faca dupa ce si-a însusit si asumat conceptia de desfasurare a activitatii de marketing este analiza complexa a situatiei sale. Pe baza informatiilor pe care le pune la dispozitie sistemul informational trebuie sa se evalueze situatia organizatiei, stabilindu-se pozitia pe care o are pe piata si sa se anticipeze modificarile ce vor influenta capacitatea ei, de satisfacere a clientilor.
În acest scop este necesara cercetarea mediului ambiant în care organizatia functioneaza pentru a cunoaste fortele necontrolabile ce o înconjoara, a comportamentului consumatorilor pentru a afla dece  clientii cumpara bunurile si serviciile ei, si binenteles a pietii care-i ofera cele mai multe date cu privire la ce sa produca, cât, în  ce structura si calitate, când  si  pentru cine.
Analizând rezultatele acestor cercetari se poate aprecia starea  organizatiei, se stabileste diagnosticul si pe aceasta baza se elaboreaza directiile  evolutiei viitoare.
 
1.2.2.3. Strategia de marketing
Ea marcheaza directia ce a fost aleasa pentru activitatea de marketing, obiectivele ce terbuie atinse si mijloacele ce se vor utiliza în acest scop. Strategia de marketing are doua componente: delimitarea pietii pe care se va actiona si alcatuirea mixului de marketing.
A.  Delimitarea pietii se realizeaza prin segmentarea acesteia deoarece consumatorii au comportamente diferite fata de un produs sau o necesitate. Segmentarea este un proces prin care “se împart potentialii consumatori în grupuri cu trasaturi sau obiceiuri de cumparare similare” (E. Hill si T.O’Sullivan – Op. Cât. P.23). Urmeaza alegerea segmentului sau segmentelor carora li se va adresa produsul sau serviciul, adica stabilirea grupului tinta.
Identificarea grupurilor tinta permite pozitionarea pe piata, adica “dobândirea unui anumit loc pe o piata competitiva pentru un anume produs, astfel ca grupurile de consumatori interesati sa perceapa firma ca fiind diferita semnificativ fata de ceilalti rivali” (M.J. Baker – Op. Cât. P.69).
Aceasta presupune ca produsul sau serviciul: sa fie adaptat nevoilor segmentului tinta sa fie oferit la un pret pe care consumatorul este dispus sa-l achite, sa fie pus la dispozitia viitorilor consumatori care îl cunosc ca urmare a activitatilor promotionale utilizate.
B.  Alcatuirea mixului de marketing joaca un rol însemnat în orientarea activitatii de marketing în functie de resursele interne si de conditiile pietii.
Mixul de marketing reprezinta o anumita structura de eforturi combinate în anumite proportii în scopul obtinerii eficacitatii necesare înfaptuirii obiectivelor stabilite. Este alcatuit dintr-un set de variabile controlabile pe care organizatia le armonizeaza în vederea obtinerii reactiei dorite din partea pietii obiectiv.
1.2.2.4. Tactica de marketing
Tactica de marketing reprezinta “programul concret si detaliat de actiuni prin care se realizeaza în practica un anumit obiectiv strategic din domeniul activitatii de marketing “(P. Mâlcomete – coord. – Lexicon de marketing  - Ed. Junimea Iasi  1994, p. 280).
Rolul tacticii este de a implementa strategiile prin detalierea mai accentuata pe orizonturi de timp mici si prin  modificarea ei în functie de schimbarile mediului ambiant. Activitatile de marketing întreprise în vederea înfaptuirii obiectivelor strategice vizeaza cele patru variabile controlabile pe care organizatia le are la dispozitie si anume: produsul, pretul, promovarea si plasarea, sau distributia produsului.
Desigur, în centrul atentiei organizatiei se afla produsul care trebuie sa raspunda prin caracteristicile sale materiale si acorporale dorintelor consumatorului. Nivelul pretului, care are implicatii strategice nu numai pe termen scurt ci si pe termen lung, trebuie sa reflecte valoarea pe care o atribuie consumatorul produsului pentru ca acesta sa poata fi competitiv pe piata. Promovarea constituie modalitatea prin care organizatia comunica direct cu potentialii consumatori ai produsului si ea poate sa îmbrace o diversitate de forme. Distributia asigura trecerea produsului de la producator la consumator în conditii de maxima eficienta.
1.2.2.5.     Managementul marketingului
Managementul activitatii de marketing reprezinta “analiza, planificarea, implementarea si controlul programelor destinate sa creeze, sa extinda si sa mentina schimburile avantajoase cu consumatorii vizati, în scopul atingerii obiectivelor organizatiei “(Ph. Kotler, G.Armstrong, J. Saunders, V. Wong – Op. Citat pag. 36).
Planificarea este un proces prin care se orienteaza si se coordoneaza activitatile de marketing cu scopul înfaptuirii obiectivelor organizatiei. Realizarea sarcinilor stabilite prin plan necesita organizarea resurselor si stabilirea responsabilitatilor ce revin managerilor pentru implementarea acestora.
Compartimentului de marketing îi revine responsabilitatea coordonarii întregului personal de marketing si colaborarii cu celelalte compartimente ale organizatiei. Întrucât în procesul derularii activitatilor stabilite prin plan pot apare decorelari, este necesar un control permanent prin care se monitorizeaza implementarea sarcinilor si se evalueaza succesul sau esecul. Ca urmare se pot adopta masuri de corectie, dupa ce au fost descoperite cauzele.
1.2.2.6.     Profesionistii de marketing
Specialistii în marketing constituie dupa parerea noastra componenta esentiala a sistemului de marketing dintr-o organizatie, întrucât ei sunt de neînlocuit în structura organizatorica a oricarei firme. În fapt ei sunt acceia care vor impune adoptarea conceptiei de marketing, vor stabili strategiile si tacticile ce vor fi utilizate în activitatea de marketing a organizatiei, vor întretine si dezvolta relatiile cu clientul.
De aceea este necesar, sa-si îmbunatateasca reputatia de generator de cunostinte, creându-si relatii si aliante strategice cu ceilalti mari generatori de cunostinte (M.J.Thomas Op. Cât. P 35). De asemenea, trebuie sa demonstreze ca sunt cei mai competenti în deslusirea informatiilor de piata, ca sunt obiectivi, integri si au ca scop suprem maximizarea eficientei organizatiei. Pentru aceasta este foarte importanta adoptarea unui mod de gândire strategic, care îi permite racordarea activitatii organizatiei la schimbarile rapide ce apar în mediul ambiant si îndeplinirea obiectivelor acesteia în conditii de maxima eficienta.
1.2.3.   Obiectivele sistemului de marketing
Sistemul de marketing creat si aplicat în tarile dezvoltate cu rezultate deosebit de favorabile în ridicarea nivelului de trai se extinde în ultimile decenii si în celelalte tari ale lumii. Experienta arata, ca el influenteaza pe toata lumea dar în moduri diferite, generând astfel si conflicte de interese între cumparatori, producatori si grupuri publice, a caror depasire se poate face daca sistemul de marketing va reusi sa atinga patru obiective: maximizarea consumului, a satisfactiei consumatorului, a posibilitatilor de alegere a consumatorului si a calitatii vietii (vezi Ph. Kotler et. Co. – Op. Cât. P.43-46).
A – Maximizarea consumului pare sa constituie dorinta oricarui individ, sensul vietii lui fiind satisfacerea nevoilor materiale si spirituale în tot mai mare masura, iar aceasta se împlineste prin consum de bunuri si servicii. Ca urmare, se considera ca rolul activitatii de marketing este sa stimuleze la maximum consumul, ceea ce va conduce la maximizarea productiei, a gradului de ocupare a fortei de munca si a veniturilor. Nu trebuie însa uitat ca fericirea nu se rezuma doar la consum mai mare de bunuri si servicii.
B – Maximizarea satisfactiei consumatorului trebuie sa evidentieze latura calitativa a consumului de bunuri si servicii. Evaluarea nivelului de satisfactie pe care o produce bunul sau serviciul oferit consumatorului este dificil de facut întrucât nu exista mijloace de masurare, iar oamenii sunt influentati de o multime de factori subiectivi în aprecierea gradului de satisfacere a necesitatilor lor.
C – Maximizarea posibilitatilor de alegere a consumatorului presupune ca varietatea bunurilor si serviciilor ce ar corespunde dorintelor sale sa fie imensa, ceea ce conduce la marirea costurilor si a preturilor acestora, iar în conditiile veniturilor limitate posibilitatile de cumparare se reduc si nu se mai pot atinge celelalte obiective.
D – Maximizarea calitatii vietii vizeaza nu doar cantitatea, calitatea, disponibilitatea si costul bunurilor materiale si serviciilor, ci si calitatea mediului natural si cultural. Calitatea vietii este însa un concept complex cu acceptiuni diverse si în acelasi timp greu de masurat, dar sigur un obiectiv la care viseaza orice persoana.
Apreciem, ca cele patru obiective, pe care ar trebui sa le îndeplineasca sistemul de marketing se afla în strânsa interdependenta si ca urmare, se impune abilitate si inteligenta în combinarea efectelor acestora pentru a obtine maximizarea rezultatelor.
Un rol important în acest sens revine functiilor marketingului, care exprima atât scopul orientarii de marketing cât si mijloacele atingerii lui.
1.3. Functiile marketingului
Daca în ceea ce priveste definirea marketingului exista înca o serie de pareri, în ceea ce priveste functiile (Functia desemneaza o grupare de activitati determinate pe baza unui anumuit criteriu esential, care ofera posibilitatea întelegerii teoretice a marketingului), pe care acesta le îndeplineste, remarcam un consens concretizat în sistematizarea celor patru functii:
1-     de investigare a pietii si a necesitatilor de consum
2-     de racordare a activitatii agentului economic la dinamica mediului ambiant
3-     de satisfacerea în conditii superioare a necesitatilor de consum
4-     de maximizare a eficientei economice (vezi C.Florescu coord. Op. Cât. P.26-28)
Doua din aceste functii sunt considerate fundamentale, deoarece definesc pur si simplu marketingul: este vorba de finctia de investigare a mediului economico-social al agentului economic, ca si de functia de racordare a activitatii acestuia la dinamica mediului în general, a pietii în special. Celelalte doua functii sunt considerate ca derivate din primele, desi ele reflecta scopul final al întregii activitati a oricarui agent economic.
1.3.1. Functia de investigare a pietii 
Investigarea pietii si a necesitatilor de consum, a mediului economico-social în general, constituie functia premisa, prin a carei exercitare se urmareste obtinerea informatiilor cu privire la pietele efective si potentiale, la ansamblul necesitatilor de consum solvabile si insolvabile, dar si la comportamentul consumatorului.
Se apreciaza ca este functia de baza, deoarece marketingul este de neconceput fara investigarea pietii si a nevoilor, cu atât mai mult cu cât acesta este un domeniu în care factorii inconfortabili, ca nevoile si fanteziile cumparatorului, îsi pun serios amprenta.
Daca avem în vedere dinamismul fara precedent în epoca noastra al mediului economico-social în care-si desfasoara activitatea agentul economic, este limpede ca aceasta functie nu este conjuncturala, ci ea trebuie sa aiba un caracter continuu, urmând sa alimenteze permanent sistemul informational cu date noi, pertinente, esentiale si obtinute direct de la sursa prin cercetarea de teren, dar si cu aportul surselor derivate.
Evident, este functia care le precede pe celelalte si care are caracter determinant, toate celelalte bazându-se pe datele puse la dispozitie prin investigarea tuturor componentelor mediului ambiant al agentului economic.
1.3.2. Functia de racordare la mediu
Racordarea activitatii agentului economic la dinamica mrdiului este considerata functia mijloc, prin care se asigura înfaptuirea obiectivelor strategice ale acestuia, deoarece prin cresterea capacitatii de antrenare a tuturor resurselor de care dispune în fiecare moment (resurse materiale, financiare si umane) se asigura adaptarea operativa a activitatii desfasurate la cerintele pietii, ale consumatorului.
Conectarea dinamica a agentului economic la mediul economico-social constituie în cele mai multe cazuri cheia succesului în afaceri. Pe baza cunoasterii componentelor si a factorilor exogeni si endogeni care influenteaza mediul ambiant, agentul economic adoptând un comportament activ, creativ fata de dinamica lui continua, poate sa-si stabileasca strategiile prin care sa beneficieze de influenta pozitiva a mediului, sa ia masuri de contracarare a influentelor negative si chiar sa intervina pentru modificarea incidentelor lui.
1.3.3. Functia de satisfacere a necesitatilor
Satisfacerea în conditii superioare a necesitatilor de consum si utilizare reprezinta ratiunea de a fi a societatii umane si, evident, existenta agentului economic este determinata de nevoia manifestata în societate, la un moment dat, de realizare a unor bunuri si servicii. De aceea este considerata functia obiectiv sau scop prin care se vizeaza producerea si oferirea, numai a acelor produse si servicii necesare consumului productiv si personal, realizându-se astfel corelarea dintre nevoile membrilor societatii si a resurselor de care aceasta dispune la un moment dat, înfaptuindu-se astfel recunoasterea sociala a activitatii agentului economic.
Aceasta functie se concretizeaza în politica adoptata de agentul economic în domeniul produsului, pretului, distributiei si promovarii pe piata, a activitatii desfasurate prin mixul de marketing. În mod concret se înfaptuieste prin masurile specifice care vizeaza oferirea acelor bunuri si servicii necesare consumatorului, distribuirea lor în conditii optime, asigurarea unei largi posibilitati de alegere, informarea consumatorului asupra modalitatilor de utilizare a produselor si serviciilor, educarea consumatorului si orientarea cererii corespunzator intereselor agentului economic si ale societatii în ansamblu.
Se exprima astfel, prin aceasta functie, finalitatea sociala a activitatii agentului economic si de aceea este denumita functie obiectiv secundar, care în fapt constituie mijlocul de înfaptuire a functiei obiectiv fundamental, ce se concretizeaza în obtinerea unui profit cât mai mare prin satisfacerea nevoilor de consum.
1.3.4. Functia de maximizare a eficientei economice
Maximizarea eficientei economice prin optimizarea profitului este de fapt functia obiectiv fundamental, deoarece scopul final al activitatii economice a oricarui agent economic este obtinerea de profit, care-i asigura existenta si dezvoltarea. Înfaptuirea ei presupune, alocarea rationala a resurselor productive rare cu întrebuintari alternative, optimizarea structurilor de productie, dar si a întregului flux al procesului economic.
De mentionat, ca prin maximizarea eficientei nu trebuie sa întelegem maximizarea profitului cu orice risc, ci optimizarea lui, care sa tina seama de faptul ca, pe termen lung, maximizarea profitului poate avea consecinte dezastruoase, care sa deterioreze imaginea agentului economic.
Toate aceste patru functii ale marketingului se reflecta în activitatea practica de marketing a tuturor agentilor economici, indiferent de domeniul în care ei activeaza, ele constituind un tot organic care exprima esenta marketingului ca sistem, scopul si mijloacele de înfaptuire în cadrul activitatii concrete în care se integreaza.
În unele lucrari de specialitate întâlnim enumerate si alte functii, deoarece autorii respectivi (Rom Markin – Marketing: Second Edition, John  Wiley& Son, New York l982 p.2) considera drept functii o serie de activitati de marketing, cum ar fi: transportul, depozitarea, vânzarea, desi acestea nu se pot nici macar identifica la toti agentii economici si nici la toate nivelurile.
            Alti autori (E.Kelley – Marketing: stratcgie et fonction, Dunod, Paris 1968 p.15-31) identifica functii la nivel micro si macroeconomic, iar altii confunda functiile marketingului cu functiunile întrepriderii [2] delimitate înca de H. Fayol  în lucrarea publicata în l916 (H. Fayol – Administration industrialle et gcncrale, Dunod, Paris, 1964).
În realitate, functiile marketingului se materializeaza în amplul proces al adoptarii deciziilor prin care se fundamenteaza eficienta activitatii economice a agentului economic. În adoptarea deciziilor pentru un manager studiile de marketing au aceeasi functionalitate pe care o au rapoartele serviciului de informatii pentru un general de armata.
Prin functiile sale, prin natura activitatii desfasurate, a metodelor si tehnicilor urilizate, marketingul ocupa în societatea moderna un rol deosebit de important, sintetizat de renumitul specialist francez Guy Serraf astfel “întreprinderile bogate nu fac marketing pentru ca au bani, ci au bani pentru ca fac marketing”.
Marketingul constituie în prezent, ca si în viitor una din caile viabile prin care se pot evalua mai bine cerintele de consum interne si externe, un instrument prin care se pot mobiliza cu maxima eficienta resursele, în scopul satisfacerii cât mai depline a necesitatilor indivizilor, colectivitatilor si societatii în ansamblu, este o solutie moderna, judicioasa de cunoastere si preîntâmpinare a riscului sub diversele lui forme, de investitie, productie, desfacere, este un factor propulsor si o garantie în desfasurarea unei activitati performante.
Aportul marketingului la obtinerea celor mai bune rezultate în activitatea economico-sociala, ca si “în descifrarea sensului schimbarii în mediul economic, îl desemneaza ca o activitate de stat major, esentiala în stabilirea strategiei întreprinderii” (I. Georgescu, în lucrarea “Management si marketing în regii autonome, societati comerciale si firme particulare” vol. I-II, supliment la revista “Tribuna economica” 1991 p.176).
1.4.      Marketingul – stiinta multidisciplinara
Desi marketingul ca activitate practica, ar fi aparut înca din secolul al XVIII-lea în Japonia si abia la mijlocul secolului al XIX-lea în SUA, sustin unii specialisti de marca (P.F. Druker – Management Tasks, Responsabilities, Practices, New York, Harper and Row, 1973 p.62; Ph. Kotler – Marketing Management, New Jersey, Prentice Hall International Inc. 1989 p.7) din necesitatea cunoasterii capacitatii de absorbtie a pietii interne de bunuri de consum, teoria marketingului, terminologia, conceptualizarea, extinderea sferei etc. Începe sa se contureze la începutul secolului nostru, dar a devenit semnificativa abia în perioada postbelica.
1.4.1. Cadrul economico-social al aparitiei si dezvoltarii marketingului
Aparitia marketingului este expresia unor cerinte practice obiective, concentrate în necesitatea de a introduce rationalitatea în activitatea agentului economic care se desfasoara într-un mediu economico-social complex, pornind de la cunoasterea pietii actuale si viitoare ca orintare a productiei.
“Marketingul îsi are originea în faptul ca oamenii manifesta anumite nevoi si dorinte. Atunci când exista mai multe produse care pot satisface o anumita nevoie, alegerea unuia dintre ele este determinata de conceptele de valoare, cost si satisfactie” (Ph. Kotler – Op. Cât. P.66). În epoca moderna cea mai mare parte a acestor produse se obtine prin schimb, iar totalitatea actiunilor prin care se realizeaza schimburile potentiale fac obiectul marketingului.
Începutul secolului, dar mai ales perioada postbelica se caracterizeaza prin accelerarea dezvoltarii economice, ceea ce se reflecta în amplificarea complexitatii activitatilor economice, în dinamismul fara precedent mai ales al productiei industriale ca efect al noilor tehnici si tehnologii ce se aplica pe scara larga, la care contribuie din plin progresul mijloacelor de comunicare si prelucrare a informatiilor.
Un fenomen nou care a provocat modificari spectaculoase la începutul secolului, a fost sporirea dimensiunii întreprinderilor producatoare de bunuri în care se concentreaza o mare parte a factorilor de productie, ceea ce a condus pe de-o parte la cresterea productivitatii si complexitatii muncii concretizate în aparitia si dezvoltarea productiei de masa, iar pe de alta parte la adâncirea diviziunii sociale a muncii, la specializarea producatorilor, ceea ce a multiplicat atât relatiile dintre producatori, cât si cele dintre producatori si consumatori.
Ca urmare, daca în perioada anterioara, relatiile dintre vânzatori si cumparatori se desfasurau pe spatii restrânse, ceea ce le dadea posibilitatea cunoasterii si corelarii cererii cu oferta, fenomenele nou aparute, o multitudine de furnizori si beneficiari, de produse noi si diversificate, o arie larga din punct de vedere spatial de desfasurare a relatiilor de vânzare-cumparare etc., duc la desincronizarea cererii cu oferta, producatorul nu mai are posibilitatea sa cunoasca nevoile societatii pentru produsele lui nici sub aspect cantitativ, dar nici structural si temporal, ceea ce va conduce la aparitia stocurilor de marfuri nevandabile în unele zone si perioade, iar în altele la lipsa unor produse.
În asemenea conditii de amplificare a dimensiunilor pietii, în care agentul economic este obligat sa-si desfasoare activitatea, apare ca o necesitate stringenta cunoasterea pietii ca marime si structura, ceea ce implica identificarea cerintelor, dorintelor, motivelor, preferintelor, gusturilor consumatorilor, inclusiv anticiparea schimbarii acestora.
Tocmai acestor necesitati strigente si-a propus sa le raspunda marketingul, atât teoretic cât si practic.
Aparitia preocuparilor stiintifice în domeniul marketingului la începutul secolului nu este întâmplatoare, ea raspunde unei necesitati noi, aceea de a cunoaste si anticipa nevoile de consum si utilizare a produselor în societate, în conformitate cu care sa se produca, o economie în care resursele sunt limitate, iar nevoile în continua crestere, datorita dinamismului economic si demografic.
Implementarea rapida a marketingului în economiile dezvoltate ale lumii a creat o imagine deformata cu privire la cauzele care l-au impus în acel moment, acreditându-se parerea ca abundenta bunurilor si serviciilor de consum sta la baza fundamentarii si dezvoltarii marketingului. În realitate, abundenta este rezultatul dezvoltarii fara precedent a activitatii economice sub incidenta progresului tehnico-stiintific care  a condus la accelerarea evolutiei economice.
Desigur, abundenta este o conditie favorizanta, dar nu determinanta a aparitiei si promovarii marketingului. Ea creaza dificultati în desfacerea produselor, obligând agentul economic sa-si îndrepte eforturile catre cunoasterea pietii. Dar, trebuie avut în vedere, ca de fapt, agentul economic îsi desfasoara activitatea în conditii deosebite, relatii tot mai complexe în societate, cerinte si nevoi noi, mai rafinate, ce modifica structura de productie, presiunea transpunerii inovatiilor, tehnologiilor, noilor materiale si produse în profituri, toate implicând o cunoastere cât mai exacta si permanenta a pietii.
            Mai mult, constatam ca marketingul se dovedeste indispensabil nu doar în cazul abundentei, ci si al penuriei care se manifesta în viata economica, în unele domenii. Astfel, în ultimele decenii, când societatea s-a confruntat cu serioase dificultati în domeniul asigurarii cu strictul necesar de materii prime si energetice, cercetatorii si practicienii au demonstrat ca “importanta marketingului nu se reduce, ci au loc doar schimbari în modul de folosire a lui” (I.Catoiu, V. Balaure “Mutatii în economia mondiala si reorientari în politica de piata a întreprinderilor” - Tribuna economica nr.15 1990 p.26).
Dimpotriva, constatam ca s-au creat numeroase oportunitati utilizarii marketingului, s-au conferit noi dimensiuni continutului si functiei de adaptare dinamica la noile conditii, întrucât el poate oferi numeroase si eficiente cai de solutionare practica a problemelor legate nu numai de penuria unor resurse, ci si celor legate de inflatie, impactul schimbarilor tehnologice, apararea intereselor consumatorilor s.a.
Un aport deosebit la aparitia marketingului dupa 1900 l-a avut managementul, implementarea stiintei conducerii în activitatea întreprinderii, care nu-si poate realiza telul fara cunoasterea si gasirea mijloacelor necesare distribuirii cu maxima eficienta a productiei create. Anterior, teoria economica explica fenomenele respective, dar în secolul nostru aceasta nu mai ofera suficiente argumente, deoarece în industrie are loc un proces de accelerare a concentrarilor si fuziunilor, care complica activitatea de conducere si de adoptare a deciziilor cu privire la prelucrarea si mai ales comercializarea produselor, care devine un factor principal de maximizare a profiturilor.
Desi marketingul îsi are originile în conditiile economico-sociale ale începutului acestui veac, afirmarea sa teoretica si practica are loc în perioada postbelica, când asistam la expansiunea lui exploziva, ca urmare a impactului revolutiei stiintifico-tehnice asupra vietii economico-sociale, concretizat în cresterea gradului de complexitate a proceselor si fenomenelor economice, de diversificare a productiei de bunuri si servicii, de adâncire a diviziunii sociale a muncii, care a condus la largirea colaborarii nu numai în cadrul granitelor nationale, ci si pe plan mondial, dând expresie interdependentelor economice dintre tari.
Toate acestea au determinat schimbari importante în configuratia generala a mediului economico-social, în fizionomia pietii, precum si în coordonatele desfasurarii si finalizarii activitatii economice. De asemenea, trebuie evidentiat faptul ca progresele în domeniul tehnicii si tehnologiei actioneaza în epoca contemporana atât ca o cauza, cât si ca un efect în transformarea continutului si metodelor de marketing.
Astfel, ele sunt cauze ale acestor transformari prin continua aparitie a unor noi produse, prin disparitia altora mai vechi, prin accelerarea ciclului vital al produselor. În acelasi timp, sunt si efecte ale activitatilor de marketing, în masura în care acestea descopera sau contribuie la raspândirea unor noi nevoi, unui nou stil de viata.
Fata de aceste mutatii se impune reconsiderarea unor practici ale marketingului, pentru adaptarea la noile conditii, care sa ofere agentului economic ansamblul de metode si tehnici pentru cunoasterea pietii, astfel încât sa poata face fata concurentei, în scopul de a satisface cât mai bne cerintele consumatorului.
Marketingul se impune astazi ca unica posibilitate eficienta de abandonare a necunoasterii si de prevenire a riscului, de ameliorare a efectelor nefavorabile, facându-le suportabile.
La aparitia, dar mai ales la promovarea si dezvoltarea marketingului, alaturi de factorii mentionti trebuie evidentiat si rolul pe care l-a avut progresul, în general utilizarea stiintei economice, precum si generalizarea folosirii tehnicii de calcul, care a facut posibila studierea pietii în timp rapid, precum si înmagazinarea si prelucrarea automata a datelor, în conditiile în care piata consumatorilor s-a diversificat foarte mult, cunoasterea ei devenind tot mai dificila, dar si mai inevitabila pentru o evaluare a cererii în continua prefacere, în vederea adaptarii corespunzatoare a productiei.
Cunoasterea pietii, a proceselor care se desfasoara si a celor în curs de formare se poate realiza, numai prin efectul cercetarii stiintifice adecvate, care confera pietii transparenta, impulsionând cristalizarea teoriei si practicii de marketing, ca disciplina stiintifica autonoma.
1.4.2. Evolutia teoriei si practicii de marketing
Teoria si practica de marketing au cunoscut o evolutie extrem de rapida, mai ales în ultimile 3-4 decenii, în care incidentele revolutiei stiintifico-tehnice sunt receptate în toate domeniile si cu prioritate în domeniile nou aparute.
Evolutia marketingului poate fi astazi privita prin prisma unui sir de etape succesive, care au marcat procesul de receptare în plan ideatic a dezvoltarii practice a acestuia. Desi în rândul specialistilor exista, cu privire la periodizarea evolutiei marketingului, mai mlte puncte de vedere, cel care s-a impus printr-o larga recunoastere, deoarece evidentiaza caracteristica esentiala a fiecarei perioade, apartine lui Robert Bartels (Development of marketing thought, a brief history, în vol. Science în marketing, John Wiley & Sons Inc. New York, London – Sydney 1965), care distinge urmatoarele etape:
-         descoperirea marketingului – corespunde primei decade a secolului nostru;
-         conceptualizarea lui – în cea de-a doua decada, ca urmare a sesizarii de catre teoreticieni a faptului, ca în practica o serie de activitati economice se desfasoara în alt mod;
-         integrarea marketingului în deceniul al treilea;
-         dezvoltarea marketingului în întreprindere – deceniul al patrulea;
-         încercarile de reevaluare a marketingului, în special în a doua jumatate a deceniului al cincilea, întrucât încheierea razboiului punea altfel problemele economice decât în perioada interbelica;
-         reconceptualizare marketingului în deceniul al saselea, care a însemnat nu doar revederea vechiului concept, ci mai ales fundamentarea teoretica, care a fost apoi transpusa si în practica, a noii viziuni a marketingului actual, a opticii de marketing contemporan.
Aceasta periodizare se bucura de o larga acceptare, întrucât explica în planul actiunii practice schimbarea mentalitatii, a comportamentului agentilor economici, reflectata prin procesul de trecere, în activitatea economica, de la orientarea spre productie la orientarea spre vânzare si apoi la orientarea de marketing, iar în plan teoretic explica aparitia, formarea si cristalizarea unei noi stiinte economice – MARKETINGUL.
Cu privire la locul teoriei marketingului, înca din anii ’50 si ’60 s-au avansat o serie de pareri în cadrul numeroaselor dezbateri care au avut loc, ele continuând si în prezent. Cei mai mari specialisti înca nu afirma categoric ca marketingul este o stiinta.
Astfel, unii sustin ca marketingul “nu este o stiinta, ci o arta” (Guy Serraf – Dictionnaire methodologique du marketing – Les Éditions d’Organisation, Paris, 1985 p.11), altii ca “nu este numai o stiinta, ci si o arta” (C.I. Dragan – “Locul marketingului în deciziile economice” – Comertul modern nr.6/1968), altii ca este “o stiinta experimentala” (E. Kelley – Op. Cât. P.30), unii o “stiinta aplicativa” (Ph. Kotler – Principles of marketing, Third Edition, Prentice Hall Inc., Englewood Cliffs, New Jersey 1989 p. XXI).
M. Halbert (vezi M.J. Baker – Op. Cât. P.18), preciza în 1965 ca marketingul nu are recunoscuta o baza teoretica centrala, cum au alte discipline si deci admite tacit ca nu este înca o stiinta, dar demersurile lui au drept scop explorarea posibilitatilor de a avea o stiinta a marketingului, pentru ca acesta ar trebui sa fie stiinta.
De asemenea Johan Arndt evidentia faptul, ca scopul marketingului este dezvoltarea exact în aceleasi directii ca si celelalte discipline, de la imperative simple, la notiuni complicate, la formulari complexe si uneori chiar contradictorii (vezi M.J. Baker Op. Cât. P.19).
Merita evidentiata si opinia lui M. J. Baker (Op. Cât. P.20) care considera ca “pâna ce va fi elaborata o teorie generala punctul de vedere al specialistilor si academicienilor cu privire la acest subiect tinde sa fie influentat de disciplina de la care au plecat pentru a ajunge la marketing”, ceea ce este real si în cazul autorului care are pregatire de economist.
Disputele din ultima vreme se cantoneaza în perimetrul caracterului stiintific al marketingului, daca este sau nu o stiinta economica clar conturata sau doar o disciplina înca în curs de cristalizare.
1.4.3. Marketingul – stiinta economica
Din perspectiva a aproximativ un secol de evolutie a marketingului, ne putem permite astazi sa sintetizam curentele de gândire care domina teoria marketingului modern, chiar daca unii specialisti ne trimit cu istoria marketingului la izvoarele comertului (W.J. Stanton, Op. Cât. P.5-6), altii la parintele economiei politice, Adam Smith (C.M.Demetrescu – Marketing – ed. III Ed. Europa, Lugoj 1991 p. 8) în 1776 sau la primele cursuri universitare care încorporeaza în titlu termenul de marketing (I. Catoiu – Din istoria gândirii de marketing - în Buletin de marketing nr. 1-2/1978).
Dezbaterile care au avut loc dupa 1970 cu privire la cercetarile si caracterul marketingului permit specialistilor P.L. Dubois si A. Jolibert (P.L. Dubois, A. Jolibert – Op. Cât. P.4-7) sa concluzioneze ca în evolutia marketingului se pot distinge trei scoli de gândire:
- Empirismul logic, reprezentat de S.D. Hunt (S.D. Hunt – Marketing Theory, The Phylosophy Of Marketing Science, Homeword, Illinois, Irwin 1983) si P.F.Anderson (P.F. Anderson – Marketing Scientific Progress and Scientific method – Journal of Marketing 42,4 1983 p.18-31), îsi are originea în logica pozitivista a lui E. Durkheim si Auguste Comte si sustine ca toate constructiile teoretice trebuie testate empiric, acordând prioritate cercetarilor cantitative. Desigur, pe baza cercetarilor la nivel micro- se pot elabora teorii interesante, dar eludând latura calitativa nu se pot trage decât concluzii partiale.
- Relativist-constructionista, reprezentata de G. Zaltman (G.Zaltman, K. LeMasters & M. Hiffreg – “Theory Construction în Marketing, Some Thongths on Thinking, New York, Wiley, 1982), J.P. Peter, J.C. Olson (J.P. Peter & J.C. Olson – “Is Science Marketing?” – Journal of Marketing 47,4 1983 p. 111-135), A. Micallef (A. Micallef – Positivisme et rélativisme en theorie commerciale: analyse d’une évolution et nouvelle formation, Economies et Societes, serie sciences et géstion nr.18, 1984 p. 3161), îsi trage seva din istoria sau sociologia stiintei. Ea denunta abuzul metodelor cantitative si promoveaza metodele calitative, ceea ce contribuie la diversificarea metodelor de cercetare. Considera ca în formularea tezelor un rol important revine deductiei si evidentei.
- Teoria de sinteza, bazata pe asa-numitul curent al “falsificarii”, reprezentata de S.M. Leong (S.M.Leong – Metatheory and Metamethodology în Marketing: A Lakatotian Reconstruction - Journal of Marketing 49,4,23,40 – 1985), realizeaza o îmbinare a celor doua curente prezentate, relevând ca “marketingul poseda toate caracteristicile unei stiinte”.   
Preluând de la prima scoala imporatnta deciziilor metodologice si de la cea de-a doua rolul particular al contextului în cadrul cercetarii, scoala de sinteza evidentiaza locul si rolul marketingului ca stiinta.
În prezent, bogata literatura de specialitate ne pune la dispozitie o multitudine de argumente care sustin parerea ca, la acest sfârsit de mileniu, marketingul este deja o stiinta economica care are un domeniu propriu de cercetare, ce constituie un segment al vietii economice, despre care acum doua secole A. Smith scria: “consumul este singura finalitate si scopul oricarei productii, iar interesul producatorului trebuie sa se îndrepte numai în directia care este necesara pentru sustinerea interesului consumatorului”.
Desigur, aparitia stiintei marketingului este rezultatul diviziunii sociale, care se produce si în domeniul stiintei economice. Asa cum economia politica a aparut în cadrul filozofiei antice (Em. Dobrescu, T. Postolache – Consemnari economice, Ed. Academiei Române, Buc., p. 10-12) si treptat s-a desprins, devenind stiinta cu obiect propriu de cercetare, metode specifice de abordare a fenomenelor si proceselor economice, cu legi, categorii, principii de necontestat înca din secolul al XVIII-lea, marketingul în secolul XX se desprinde din economia politica, îsi delimiteaza propriul domeniu de cercetare, îsi contureaza o metodologie adecvata, formulând principiile pe baza carora se pot stabili cai eficiente de solutionare practica a raporturilor dintre agentii economici si mediul economico-social în general, între acestia si piata în special.
Desi în formularea obiectului stiintei marketingului apar unele nuantari (R.P.Bagozzi, Marketing as Exchange, Journal of Marketing, 1975 39,4; S.D. Hunt “General Theories and the Funadamental Explanada of Marketing”, Journal of Marketing, 1983, 47,4,9-17; P.L.Dubois, A. Jolibert, Op. Cât. P.3; C. Florescu (coord.) Op. Cât. P.29; M. Bucur, Conceptul de marketing si functiile lui în economia de piata, în vol. “Bazele marketingului”, Editura Graphix Iasi, 1992, p.43), acestea nu reprezinta controverse, ci accente pe care specialistii le pun pe un aspect sau altul al domeniului stiintei marketingului, în toate evidentiindu-se faptul ca marketingul este o stiinta a comportamentului, care explica relatiile de schimb ce au loc între producatori si consumatori.
Sintetizând opiniile exprimate cu privire la obiectul stiintei marketingului, putem concluziona ca acesta se refera la teoria economica a pietii, la mecanismul ei, la categoriile economice: cerere, oferta,   concurenta, pret, care implica consumul, comportamentul consumatorului si producatorului, precum si cadrul  institutional  ce permite desfasurarea legaturilor dintre vânzatori si cumparatori.
Deci, marketingul ofera analiza comportamentului competitiv al pietii si estimarea noilor oportunitati, asigurând agentului economic posibilitatea fundamentarii deciziilor care sa-l conduca la obtinerea eficientei economice maxime în conditiile satisfacerii în cele mai bune conditii a necesitatilor societatii.
Nivelul la care marketingul a ajuns astazi în plan teoretic, dar si practic, îl face de necontestat, el având clar conturat un domeniu propriu de cercetare, domeniu în care explica fenomene si procese neabordate de alte stiinte. Existenta înca, în circuitul de idei, a unui mare numar de definitii a marketingului nu reprezinta un argument sufucient pentru a nega caracterul de stiinta al acestuia.
De fapt, în epoca moderna, numarul celor care se ocupa de teoria economica în general, de marketing în special a sporit foarte mult, iar sistemul informational permite cunoasterea cu rapiditate a punctelor de vedere exprimate, dar aceasta nu face decât sa incite pe specialisti la difuzarea contributiilor lor la elucidarea unor probleme atât de importante, cum sunt cele referitoare la teoria marketingului.
Aceasta demonstreaza, pe de-o parte, interesul deosebit al cercetatorilor pentru aceasta noua stiinta economica, iar pe de alta parte, ca nu s-a încheiat procesul de cristalizare a stiintei marketingului, desi ea a strabatut în linii mari etapele cunoscute în evolutia generala a stiintelor: descriptiva, inductiva, deductiva, axiomatica, ajungând la un grad înalt de maturizare, din moment ce dispune de o terminologie consacrata, în mare masura acceptata, de o bogata literatura, de un anumit nivel de specializare, care a condus deja la conturarea unor domenii: micro si macromarketingul, marketingul social, ecomarketingul etc. De asemenea, conturarea curentelor de gândire, a scolilor în teoria marketingului, ca si a abordarii marketingului în planul metateoriei (E.J. Kelley – Marketing, strategy and function, Prentice Hall Inc. Englewood Cliffs, New Jersey, 1965), deci ca obiect de investigatie stiintifica, prin aparitia metamarketingului (Metateoria este teoria despre teorie sau stiinta despre stiinta; ea examineaza obiectul de studiu al unei teorii sau stiinte evoluate, conturate, mature. Metamarketingul este teoria despre teoria marketingului sau stiinta marketingului – C. Florescu, coord., Op. Cât. P.502), sunt tot atâtea argumente care sustin ca marketingul este o stiinta, o componenta a sistemului stiintelor economice si anume a stiintelor functionale de masurare alaturi de management, statistica, contabilitate (Gh. Cretoiu, V. Cornescu, I. Bucur – Economia Politica, Ed. Tempus Buc. 1992 p.32).
Ca toate stiintele economice, marketingul îsi gaseste fundamentul stiintific în conceptele elaborate de economia politica, deci le preia si utilizeaza alaturi de propriile concepte, categorii, notiuni. De asemenea, încorporeaza o serie de notiuni din arsenalul stiintelor economice de ramura (economia industriei, agriculturii, comertului, turismului etc), a celorlalte stiinte economice teoretico-aplicative si a stiintelor economice de granita, dar si al sociologiei, psihologiei, matematicii etc. Ceea ce-i confera o larga deschidere catre alte sfere ale cunoasterii umane si posibilitatea dezvoltarii deosebit de rapide.
Înca din 1965 M. Halbert (The Meaning and Sources of Marketing Theory – “Semnificatia si sursele teoriei marketingului” – Mc Graw – Hill, Marketing Science Institute Series 1965 – preluat din M.J. Baker – Op. Cât. P.18-19), sublinia ca marketingul a preluat mult de la disciplinele legate de sfera afacerilor (economice, drept, etc.), de la stiintele sociale comportamentale si de la cele metodologice (matematica, etc.) si ca aceste împrumuturi include date, tehnici si concepte.
În acelasi timp, marketingul ofera celorlalte stiinte economice si socio-umane noi concepte, argumente, teze, concluzii, metodologii, ca urmare a aprofundarii cercetarii în domeniul sau de activitate, domeniu în care a fundamentat o metodologie specifica raporturilor agentilor economici cu piata, conferind teoriei economice noi dimensiuni.
Marketingul, ca de altfel majoritatea stiintelor ce s-au afirmat în perioada postbelica, în care teoria sistemelor îsi pune amprenta, a preluat din celelalte domenii ale gândirii umane o serie de metode si tehnici pe care le-a inclus în propriul sau instrumentar, din domenii ca: matematica, statistica, sociologia, urbanismul, antropologia, ecologia s.a., care s-au dovedit extrem de utile atât pentru cercetarile stiintifice creatoare de informatie din domeniul pietii, cât si pentru analiza experimentala a cauzalitatii.
Mai mult, marketingul este acela care a aplicat efectiv unele metode descoperite de alte stiinte si, ca urmare, îi sunt atribuite ca metode proprii. În prezent, poseda o metodologie ampla: alaturi de metode riguros stiintifice si traditionale, a integrat metode euristice, dar si metode oferite de cercetarile operationale, de futurologie.
Beneficiind de progresele realizate atât de stiintele economice, dar si de celelalte domenii ale gândirii umane cu care se interfereaza - unele stiinte ale naturii si stiinte tehnice - atât pe plan ideatic, cât si metodologic, marketingul a cunoscut o continua dezvoltare si într-un ritm accelerat, ca de altfel toate stiintele cu caracter interdisciplinar.
Referindu-se la conexiunile cu alte discipline si functii manageriale M.J. Baker (Op. Cât. P.10) preciza: “Mai presus de toate, marketingul, ca si medicina si ingineria, este o disciplina sintetica, care cauta sa adune la un loc teorii si idei provenind dintr-o varietate de discipline ce au un fundament teoretic mai amplu integrându-se într-o interpretare holistica, care sa poata fi aplicata în practica”.
În finalul capitolului în care analizeaza “statutul marketingului” M.J. Baker (Op. Cât. P.26) ajunge la concluzia ca daca privim lucrurile în mod negativ marketingul este “un ghiveci” de idei “împrumutate” de la alte discipline, dar daca gândim pozitiv marketingul se bazeaza pe principiul simplu conform caruia oferta este legata de cerere.
Împartasim opinia lui R.A. Garda conform careia marketingul “se transforma tot mai mult într-o stiinta analitica, unde trebuie folosite logica, analiza sistematica a datelor si cercetarea sofisticata a pietii”, fata de “marketingul în anii 1950 si 1960 când era practicat ca un fel de arta, doar de cei dotati cu creativitate, intuitie si inspiratie” (M. McDonald, Op. Cât., p. 18).
Legaturile de interdependenta ale marketingului cu alte stiinte, eterogenitatea proceselor si fenomenelor economico-sociale ce contureaza aria sa de cercetare si aplicare, constituie cadrul pentru ca aceasta tânara stiinta economica, structural-operationala sa se manifeste ca o stiinta  multidisciplinara, bine fundamentata teoretic, cu caracter deschis, care-i asigura si universalitatea.
1.5. Prezentul si perspectivele marketingului
Este incontestabil, ca în perioada  postbelica si mai ales în ultimele doua decenii, marketingul s-a impus ca unul din factorii importanti ce au cotribuit la obtinerea performantelor deosebite a firmelor de succes din tarile dezvoltate. El s-a dovedit un catalizator al cresterii economice în aceste tari.
1.5.1.      Marketingul la sfârsit de mileniu
În prezent, asistam la o recunoastere a avantajelor oferite de marketing, studiile efectuate în tarile dezvoltate evidentiaza faptul ca “organizatiile de mare perfomanta sunt dedicate marketigului în mai mare grad decât concurentele lor mai putin rentabile, si dovedesc mai mult entuziasm în acoperirea tuturor aspectelor legate de implementarea conceptului de marketing “(J. E. Lynch, G. J. Hooley, J. Shepherd – Efectiveness of British Marketing, Marketing Competitiveness Research Unit,   University of  Bradford  Management Centre, martie 1988.)
Succesul în afaceri al firmelor ce si-au însusit orientarea de marketing se datoreaza faptului ca marketingul reprezinta domeniul cunostintelor necesare amplificarii eficacitatii eforturilor depuse de acestea, întrucât el reuneste concepte, cai, metode si fundamenteza o metodolagie adecvata a relatiilor cu mediul economico-social în general, cu piata în mod special, ceia ce-i ofera garantia ca bunurile materiale create si serviciile prestate se vor vinde pe piata, daca ele corespund necesitatilor, anticipat identificate ale consumatorilor.
Experienta practica a demonstrat ca firmele ce au atins performante superioare din punct de vedere al eficientei sunt cele care: au o perspectiva si o orientare de marketing veritabila; înteleg ca realitatea pietii pretinde o mare receptivitate fata de mediu si deci trebuie sa manifeste flexibilitate si adaptabilitate la schimbarile acestuia inclusiv în privinta structurii si sistemelor organizationale, adopta o strategie competitionala de rezistenta pentru a neutraliza concurenta, promoveaza noul si se preocupa de asigurarea unui echilibru strategic (vezi Norman Hart op. Cât.P. 26- 28).
Realizarile deosebite ale unor firme sunt si cosecintele evolutiei marketingului, atât ca filozofie cât si ca disciplina economica  adecvata pentru supravietuire si succes, acum când se apropie secolul XXI (M.J. Baker op. Cât. P. 596). Specialistii apreciaza ca marketingul se afla într-un proces de continua evolutie, iar în momentul actual parcurge o etapa de avânt în ciclul sau de viata, nicidecum de declin, cum afirma unii comentatori. În termenii etapizarii ciclului de viata, noi consideram ca marketingul se afla undeva între copilarie si adolescenta (Malcolm McDonald – op. Cât. P. 31).
Cu toate acestea, marketingul se confrunta cu o serie de dificultati, neajunsuri care au si provocat critici adesea aspre la adresa sa. Astfel, este evident ca între teoria si practica de marketing exista un mare decalaj, teoria fiind cea care devanseaza practica, întrucât o serie de  concepte, principii, metode sunt insuficient cunoscute, întelese si desigur aplicate în activitatea organizatiilor.
De asemenea, se constata aparitia unui mare numar de concepte care ar putea fi aplicate, dar ele trebuie selectate în conformitate cu conditiile specifice din fiecare organizatie si utilizate în masura în care corespund nevoilor practice ale acestora.
Studiile din tarile dezvoltate, evidentiaza ca numai marile companii sunt orientate spre marketing si aplica cu competenta practicile corespunzatoare, ceea ce se reflecta în nivelul înalt al rentabilitatii activitatii lor.
Se remarca în lucrarile de specialitate pozitia critica a teoreticienilor fata de practicieni în general, fata de manageri în special, care desi accepta filosofia de marketing, manifesta putin interes, slaba capacitate de aplicare a acesteia în practica.
Criticile pe care si le atrage marketingul sunt legate mai ales de functia practica decât de conceptia teoretica. Astfel se constata ca marketingul nu reactioneaza promt si eficient la principalele dificultati cu care se confrunta economia, nu adopta modalitatile de reactie operationale, manifesta inconsecventa în aplicarea propriilor principii, provoaca cheltuieli mari pentru publicitate si prin supradimensionarea adeseori a departamentului respectiv.
Într-un studiu al specialistilor britanici se aprecieaza ca departamentele de marketing sunt confuze si insuficient definite, de multe ori mioape, întrucât îsi aduc rareori contributia la dezvoltarea afacerii sunt marginalizate, dar directorii de marketing îsi supraestimeaza contributia si adesea nu se înteleg cu ceilalti directori ai organizatiei. De aceea se concluzioneaza ca “marketingul este mai necesar ca oricând, dar ca serviciu functional el nu mai reuseste sa-si atinga scopurile “(M. J. Thomas, Op. Cât., p. 22-24).
O sursa a criticilor aduse marketingului o constituie si onestitatea raporturilor de piata ale organizatiei (vezi C. Florescu coord. Op. Cât p. 481-490). Adesea practica de marketig nu a corespuns cu satisfacerea nevoilor consumatorilor, rezultând abuzuri ale producatorilor si distribuitorilor ce au prejudiciat pe consumatori. “Acestia la rândul lor au reactionat, fie prin intermediul miscarilor de aparare ale consumatorilor, fie prin intermediul puterii publice, pentru a le creste drepturile acestora fata de vânzatori “(vezi  D. Weiss si  Y. Chirouze – Le consommerisme, Paris, Sirey 1984, preluat din P.L. Dubois, A. Jolibert – Op. Cât. P. 451).
Toate aceste critici au facut ca marketingul sa nu aiba întodeauna o reputatie prea favorabila, care ar putea sa-l marginalizeze daca nu va raspunde prompt si eficient noilor provocari.   Se constata însa ca un numar tot mai mare de organizatii din diverse domenii de activitate adopta conceptia de marketing.
1.5.2.       Perspectiva marketingului
Viitorul marketingului este asigurat de evolutia rapida pe care a cunoscut-o în ultimele decenii, de impactul considerabil pe care a demonstrat ca îl are asupra societatii umane în ansamblu sau.
Se remarca deja câteva tendinte în evolutia marketingului, care pun în fata organizatiilor noi probleme dar si oportunitati. (vezi figura 1.2.).
Pricipala tendinta o reprezinta sporirea rolului marketingului, a importantei lui ca urmare a schimbarilor aparute în mediul economico- social în general, în mediul afacerilor în special, dar si a cresterii complexitatii afacerilor.

Fig. 1.2.
Principalele tendinte ale evolutiei marketingului
Marketingul se desfasoara într-un mediu global dinamic, vast si complex, ca urmare a tehnicii moderne, a schimbarilor sociale si politice ce se reflecta în procesul globalizarii rapide a economiei, a dinamicii acesteia, dar si a accentuarii responsabilitatilor etice si sociale ce revin firmelor si pe care acestea nu le mai pot ignora.
Organizatiile care nu reusesc sa se integreze si sa raspunda favorabil acestor modificari sunt în pericol sa ramâna în urma sau chiar sa dispara.
Ele trebuie sa-si adapteze continuu strategiile, întrucât modificarea mediului duce la anularea calitatii strategiilor care au avut succes ieri si deci este nevoie de altele pentru mâine. Se apreciaza ca internationalizarea efectelor are cel mai mare impact asupra activitatii de marketing (vezi W. Lazer “Changing dimensions of marketing management “Journal of International Marketing vol I nr. 3 p. 93-103, 1993), întrucât impune restructurarea operatiunilor de marketing la nivel national, pentru a concura în plan international, ceea ce complica combinarea celor patru  P traditionali ai mixului de marketing.
Cum aceasta tendinta este ireversibila, organizatiile trebuie sa reactioneze adecvat, adica sa gândeasca global si sa actioneze local, sa faca saltul catre un statut global pentru a nu ajunge pe pozitii periferice.
Un alt factor ce sporeste rolul marketingului îl constituie modificarea sistemului de valori ale consumatorului. Consumatorul devine mai avizat, sofisticat, si puternic datorita progresului tehnico-stiintific care a dus la cresterea calitatii, fiabilitatii si durabilitatii produselor si la largirea posibilitatilor de informare a consumatorului.
De asemenea prin aparitia grupurilor, retelelor, aliantelor si asociatiilor consumatorilor, acestia devin mai puternici si se opun adesea cu succes producatorilor ce controleaza piata, diminuând capacitatea lor de decizie pe piata.
Ca urmare, marketingul trebuie sa ofere producatorului mijloace prin care sa anticipeze cele mai diverse dorinte ale consumatorului, iar pe de alta parte mijloace de a-i pune la dispozitie consumatorului cât mai rapid bunurile si serviciile ce-i satisfac dorintele.
Concurenta acerba ce capata noi dimensiuni mai ales datorita noilor tehnici si tehnologii, reprezinta un alt factor de promovare mai intensa a marketingului, cu atât mai mult cu cât concurenta se desfasoara si la scara globala, oferind pe de-o parte oportunitati, iar pe de alta parte amenintari.
Concurenta devine tot mai dura, datorita cresterii numarului producatorilor, a aparitiei noilor produse si a proliferarii imitatorilor, chiar daca legislatia protejeaza producatorii originali.
Marketingul poate oferii solutii pentru aparare fata de concurenti si pentru a iesi învingator în lupta cu acestia.
  Cresterea complexitatii organizatiilor este un factor ce deschide perspective marketingului, întrucât în organizatiile de mare dimensiune cei mai multi angajati se îndeparteaza tot mai mult de utilizatorul final al produsului ceea ce duce la aparitia a doua probleme importante: cereri conflictuale si separarea proprietatii si controlului (E. Hill, T. O’Sullivan – Op. Cât. P.18).
În depasirea lor, marketingul joaca un rol important deoarece determina adaptarea structurilor organizatorice, a sistemelor de operare, comunicare, remunerare, precum si a activitatilor de training în vederea motivarii angajatilor pentru satisfacerea nevoilor clientilor.
Toti factorii (vezi figura 1.3.) analizati mai sus: dinamismul mediului global, internationalizarea afacerilor, modificarea sistemului de valori al consumatorului, concurenta tot mai acerba, cresterea complexitatii organizatiei etc. Determinata accentuarea rolului importantei marketingului în activitatea organizatiei, dar impun cu necesitate restructurarea si reevaluarea modului de desfasurare a activitatii de marketing, o reexaminare a cailor prin care marketingul poate fi introdus si acceptat ca filosofie de afaceri.
                                                                                                          
Fig. 1.3. Factorii ce accentueaza importanta marketingului
Se impune astfel o noua tendinta si anume schimbarea opticii de marketing în sensul dobândirii unei orientari veritabile de marketing, ce consta în concentrarea atentiei asupra clientului, recunoscându-se suveranitatea consumatorului.
Accentul care se pune pe interesele consumatorului nu trebuie sa le eludeze pe cele ale producatorului. Aceasta presupune, ca marketingul sa se preocupe de existenta unor relatii de schimb reciproc avantajoase între client si producator. De aceea marketingul trebuie privit ca “o filosofie foarte simpla, ce impune ca producatorii sa înceapa cu identificarea si specificarea nevoilor consumatorului, mobilizând apoi bunurile si resursele companiilor lor, pentru a realiza o relatie de schimb reciproc satisfacatoare, de care sa beneficieze ambele parti” (M.J. Baker – Op. Cât. P.601).
Însusirea si aplicarea unei orientari veritabile de marketing presupune schimbarea fundamentala a atitudinii managerilor, convertirea lor la optica de marketing, ce se poate realiza prin educatie si comunicare. Numai astfel se pot respecta cele trei conditii esentiale: sa faci ce trebuie, cum trebuie si când trebuie.
Modificarea opticii de marketing presupune pe de-o parte schimbari de ordin strategic, care vizeaza modificari în structura organizatorica a departamentului de marketing, în ierarhizarea obiectivelor strategice pe termen lung sau scurt; iar pe de alta parte schimbari la nivel operational si functional ce vizeaza evaluarea pietiisi a activitatii, dar si profesionalismul angajatilor.
Dobândirea unei adevarate orientari de marketing este, dupa parerea specialistilor englezi care au initiat mai multe studii (vezi M. McDonald – Op. Cât. P. 15-36), rezultatul utilizarii mai multor mecanisme, dintre care citeaza: focalizarea pe client pornind dinspre conducerea organizatiei, introducerea mobilitatii între functiunile organizatiei si restructurarea companiilor.
Functionarea eficienta a acestor mecanisme depinde de: capacitatea de conducere a organizatiei, reorganizarea si adoptarea gândirii procesuale, flexibilitatea si transferul de putere practicat de managementul organizatiei.
De asemenea, un rol important revine culegerii si utilizarii informatiilor, evaluarii performantelor obtinute, dar si perfectionarii personalului organizatiei care contribuie la asigurarea succesului în afaceri.
Contributia marketingului în perioada posbelica la dezvoltarea economico-sociala, impune o noua tendinta – accent sporit pe transferul conceptului si activitatii de marketing în sectorul non-profit.
Avântul fara precedent al domeniului marketingului nelucrativ, ce reflecta de fapt nivelul înalt de dezvoltare economico-sociala, de civilizatie al tarilor industrializate, a dus la aparitia unor probleme deosebite pe care organizatiile non-profit încearca sa le rezolve prin explorarea beneficiilor marketingului.
Marketingul non-profit îsi propune sa asigure gestionarea rationala a actiunilor sociale, cresterea cerintelor de o anumita natura din mediul social prin aplicarea conceptelor si tehnicilor de marketing în activitatile desfasurate de indivizi sau organizatii, altele decât cele legate de profit.
Misiunea lui consta în informarea, convingerea si motivarea oamenilor pentru sustinerea unor cauze sociale si încurajarea participantilor activi prin promovarea ideii ca actiunile lor sunt benefice atât pentru indivizi, cât si pentru societate în ansamblul ei.
La modul general, marketingul non-profit trebuie privit ca un proces ce ajuta schimbarea a ceva de valoare pentru ceva de care ai nevoie. El include “toate eforturile depuse de catre organizatii care nu sunt firme de afaceri, în directia vânzarii produselor lor, a cresterii membrilor, câstigarii sprijinului, solicitarii de fonduri sau pentru a atinge orice alt obiectiv de marketing” (W.G. Nikels – “Marketing Communication and Promotion” ed. A III-a J. Wilei & Sons, 1994 p.444).
Principala preocupare a marketingului non-profit este de a identifica ce au aceste organizatii de oferit în schimbul solicitarilor lor. Întrucât obiectul de schimb al organizatiilor non-profit nu poate fi specificat în termeni economici, schimburile de acest gen se fac prin intermediul negocierilor sau persuasiunii, având ca scop constientizarea importantei respectivei activitati, ramânând în plan secundar analiza schimbului propriu-zis.
Patrunderea si extinderea marketingului în sectorul non-profit, evidentiaza multiplele valente ale acestuia, recunoasterea telului sau suprem, acela de satisfacere a nevoilor consumatorului eficient.
Atingerea acestui tel presupune cunoasterea mai aprofundata a comportamentului consumatorului de bunuri si servicii. De aceea se remarca tendinta de accentuare a studierii comportamentului consumatorului, întrucât s-a înteles deja ca marketingul înseamna satisfacerea nevoilor oamenilor si de aceea trebuie întelese reactiile pe care acestia le au fata de bunurile si serviciile oferite.
Pentru aceasta trebuie stiut: cum percep consumatorii bunul sau serviciul, ce impresie le face, ce conduita adopta, precum si care sunt factorii ce îi influenteaza în adoptarea unui anumit comportament. Cum acest comportament difera de la o persoana la alta si se modifica în timp si spatiu deoarece oamenii au preferinte, antipatii, credinte, atitudini, valori diferite, analiza lui trebuie sa fie o preocupare constanta a celor care îsi propun sa creeze clientii si apoi sa-i mentina.
De aceea se cere ca “managerii sa observe totul din punctul de vedere al consumatorului, sa priveasca firma si produsele acesteia prin prisma consumatorului, si sa ia în calcul necesitatile si aspiratiile acestuia” (Jim Blythe – Comportamentul consumatorului – Teora 1998 p.10).
Cele patru tendinte remarcate mai sus, ne permit sa apreciem ca vom asista în viitorul apropiat la cresterea complexitatii marketingului, la schimbari în gândirea si comportamentul producatorilor si consumatorilor ce se vor reflecta în modificari de substanta în ceea ce priveste rolul si scopul marketingului, în statutul acestuia.

[1] Marketing este termen de origine anglo-saxona, dat de participiul prezent al verbului  – to market = a desfasura operatiuni de piata ce semnifica o actiune continua. Termen intraductibil, marketingul, se generalizeaza în întreaga lume reflectând tendinta de universalizare a termenilor stiintifici în perioada postbelica.
[2] Functiunile întreprinderii unanim recunoscute: cercetare-dezvoltare, productie, comerciala, financiar-contabila, de personal
 
2. Marketingul în activitatea economico-sociala
Evolutia teoriei si practicii de marketing releva sporirea interesului particular si public manifestat de tot mai multe organizatii din varii domenii de activitate si din diverse tari ale lumii, mai dezvoltate si mai putin dezvoltate, pentru însusirea si aplicarea conceptiei de marketing, considerata cheia succesului lor în prezent si în viitor.
2.1. Viziunea de marketing
Se afirma tot mai frecvent în ultimile decenii ca secretul succesului competitiv al organizatiilor îl constituie implementarea viziunii de marketing care ofera cele mai bune perspective în atingerea telului suprem al activitatii lor.
Viziunea de marketing combina adoptarea la scara întregii organizatii a filosofiei de marketing cu aptitudinile functionale de satisfacere a necesitatilor consumatorilor, astfel încât piata în prealabil cunoscuta este aceea care determina caracteristicile produsului si modalitatile de comercializare, iar producatorul creaza numai bunurile si serviciile pe care consumatorul si le doreste.
Se înfatuieste astfel obiectivul activitatii de marketing despre care marele specialist american Peter Druker spune ca “este acela de a face vânzarea de prisos. Scopul este de a-l cunoaste si de a-l întelege pe client atât de bine încât produsul sau serviciul sa se potriveasca cu nevoile sale... si sa se vânda singur” (Management: Tasks, responsabilities practices, New York Haper & Row 1973 p.64-65).
Aceasta viziune s-a impus treptat, pe masura ce s-a trecut de la conceptul de marketing, care reprezenta doar activitatile de vânzare, distributie fizica si publicitate, la orientarea manageriala a marketingului, exprimata prin mixul de marketing, adica prin trecerea de la conceptia traditionala de marketing reflectata de optica de productie (orientarea spre productie, specifica perioadei 1900-1930) si optica de vânzare (orientarea cu predilectie spre desfacerea, din perioada 1930-1950), la optica moderna de marketing a carei specificitate este orientarea spre piata, din perioada postbelica.
În optica traditionala, marketingul era doar un accesoriu în raport cu productia, limitându-se ca sfera, la distributia fizica si la publicitate.
În viziunea moderna, marketingul este o activitate esentiala a agentului economic, sfera sa de cuprindere fiind extrem de larga, vizând integrarea rezultatelor cercetarii în toate fazele vietii unui produs în circuitul care începe si se termina cu consumatorul.
Pilonii activitatii de marketing sunt:
-         consumatorul care trebuie sa fie în centrul atentiei activitatii întreprinderii, cu nevoile si dorintele sale;
-         profitul net care este scopul final ce se realizeaza prin satisfacerea nevoilor consumatorilor;
-         organizarea de marketing ce permite adoptarea deciziilor în functie de cerintele pietii.
Ei confera agentului economic posibilitatea unei rationale adecvari a productiei sale la consumul societatii. Marketingul este o activitate deosebit de complexa, care nu trebuie confundata – cum se mai întâmpla – cu vânzarea produselor sau cu studierea consumului, ea le înglobeaza alaturi de alte activitati care sunt în ansamblul lor, proiectate sa directioneze, sa deserveasca si sa satisfaca necesitatile consumatorului.
În optica de marketing, vânzarea si impulsionarea ei constituie doar un mijloc de a dezvolta cererea, vânzarea e doar unul din mijloacele sale esentiale. Marketingul nu constituie doar o orientare catre vânzari, ci mai ales catre beneficiari si rentabilitate pe termen lung, indicând cerintele nesatisfacute, creând alte cerinte, coordonând functiile care privesc direct sau indirect pe consumator, unul din principiile sale de baza fiind acela ca “desfacerea pe piata este punctul final de plecare al întreprinderilor producatoare, si nu punctul final al capacitatilor de productie” (G. Morello, “Multi-Country Marketing Strategy”, International Marketing Federation Seminar on New Products and New Markets, 19-23 iunie 1968).
Deci preocuparile marketingului nu se limiteaza la activitatea de desfacere, ci vizeaza si o serie de activitati ante- si post – desfacere.
În succesiunea logica, fazele care formeaza continutul marketingului sunt:
§         cercetarea si identificarea nevoilor de consum si orientarile lor;
§         proiectarea viitoarelor produse;
§         testarea prototipului;
§         concluziile privind perspectiva produsului;
§         stabilirea politicii de preturi;
§         pregatirea pietii;
§         lansarea produsului pe piata;
§         organizarea rationala a procesului de vânzare;
§         studierea gradului de satisfacere a nevoilor;
§         sintetizarea principalelor elemente privind îmbunatatirea produsului.
Acestea demonstreaza ca marketingul se constituie într-un amplu studiu cu privire la modul în care diferite segmente ale societatii îsi satisfac necesitatile prin procesul schimbului, întrucât prin activitatea de marketing se pot realiza în principal, identificarea si delimitarea cererii si concurentei, organizarea retelei de reprezentare, informare, comercializare, distributie si promovare, elaborarea politicii de pret si de produs, precum si identificarea cailor optime de cooperare internationala si plasare de capital.
Foarte concis, acceptarea viziunii de marketing în expresii de coloratura se poate transpune în urmatoarele imperative:
-         sa descoperi dorintele consumatorului si sa le îndeplinesti;
-         sa produci numai ceea ce se poate vinde, în loc sa încerci sa vinzi ceea ce  se produce;
-         sa iubesti consumatorul, si nu produsul;
-         sa satisfaci nevoile consumatorului în conditii de rentabilitate.
Îndeplinirea lor presupune o schimbare profunda în mentalitatea conducatorilor, specialistilor, a întregului personal al întreprinderii, presupune o noua atitudine fata de piata, manifestata în grija fata de client, care trebuie sa se afle în centrul preocuparilor, înconjurat de mixul de marketing (produs, pret, plasare-distributie si promovarea, adica de cei 4P).
                         
Fig. 2.1. Esenta viziunii de marketing
Transpunerea în realitate a opticii de marketing înseamna transformarea ideilor generale si a principiilor de marketing în actiuni, programe si rezolvari de probleme, prin crearea cadrului care sa permita modificari în raporturile dintre activitatile desfasurate în întreprindere, între functiunile ei, implementarea unui sistem de programare, dirijare si control al activitatii, precum si stabilirea obiectivelor, politicilor si strategiilor de marketing, inclusiv organizarea structurala corespunzatoare.
Experienta mondiala arata ca pentru adoptarea viziunii de marketing sunt necesare dar nu si suficiente, cunoasterea si aplicarea principiilor si tehnicilor de marketing în studierea pietii. Hotarâtor este ca în întreprindere, functiunea de marketing sa-si gaseasca rolul coordonator în organizarea ei manageriala.
În acest sens, specialistii (O.Nicolescu, I.Georgescu – Management si marketing în regii autonome, societati comerciale, firme particulare vol. I si ÎI supliment la revista “Tribuna Economica” 1991 p.176) considera ca pentru integrarea corespunzatoare a functiei de marketing trebuie îndeplinite trei conditii esentiale:
-         conducerea întreprinderii sa aprecieze natura diferita a problemelor de marketing fata de cele de productie sub aspectul selectiei personalului de marketing, adoptarii strategiei, organizarii marketingului (marketing-management);
-         întelegerea caracterului dinamic al programelor de marketing cu ajustari continue la evolutia pietii, atât sub aspectul prognozelor cât si al ofertei de produse;
-         influenta opticii de marketing asupra celorlalte functii ale întreprinderii.
Aparitia functiunii de marketing este o necesitate atunci când întrepriderea se confrunta cu “piata consumatorului “, în care rolul determinant  revine cumparatorului, care are largi posibilitati de a alege datorita abundentei de produse si servicii oferite de piata, iar întreprinderea nu mai poate evita riscul nerealizarii produselor, când produce independent de cerintele reale ale pietii. Acum întrepriderea se adreseaza unui segment de piata, nu pietii în ansamblu, unei multitudini de nevoi, unei piete studiate atent, ceeace face ca evolutia ei sa fie anticipata cu ajutorul unei metodologii stiintifice, având posibilitatea cunoasterii pietii sub aspect cantitativ, calitativ, dar si structural.
Acceptarea functiunii de marketing în postura de coordonator presupune realizarea unui cadru organizatoric, care conduce la orientarea atât a strategiilor fundamentale ale întrepriderii, cât si a tuturor fazelor elaborarii deciziilor curente sau pe un termen lung de catre conducere, pe baza unei întelegeri depline a cerintelor tuturor segmentelor pietii.
  Desi, înca din 1952 presedintele firmei Général Electric atrage atentia, ca functiunea de marketing trebuie sa devina una din cele mai importante functiuni ale întrepriderii, practica mondiala arata ca abia în ultimele doua decenii, în întreprinderile moderne din tarile dezvoltate s-a impus si consacrat rolul de stat major al activitatii de marketing si aceasta s-a realizat într-o diversitate de forme concrete.
Desigur, în conducerea si organizarea activitatii de marketing au un rol important intuitia, abilitatea, imaginatia, gândirea creatoare etc., dar toate trebuie sa se bazeze pe cunostinte teoretice si practice solide, pe întelegerea principiilor, metodelor si tehnicilor de marketing, care sa poata fi aplicate cu rezultate optime în conditiile deosebite, specifice ale practicii socio-economice.
Aplicarea conceptiei de marketing exclude empirismul, rutina, folosirea mijloacelor artizanale si de aceea penetrarea cunostintelor de marketing în economie si în viata social-politica contemporana joaca un rol important, care poate contribui la accelerarea dezvoltarii pe toate planurile.
Nevoia de marketing difera de la o organizatie la alta, în functie de caracteristicile pietelor pe care actioneaza, dar un lucru este cert, cu cât întreprinderile vor întârzia sa încorporeze marketingul, cu atât situatia lor se va agrava. Se apreciaza ca pentru o întreprindere de talie medie, implementarea marketingului dureaza 2-3 ani, chiar pâna la 5 ani, deoarece trebuie pregatiti specialistii, reorganizata structura organizatorica si stabilit un sistem informatiomal adecvat.
Acesta este un proces de durata deoarece presupune  “transformarea strategiilor si planurilor de marketing în actiuni de marketing, în scopul atingerii obiectivelor propuse “(Ph. Kotler – Principles of marketing, Third Edition, 1989 p. 757).
Cu toate ca, în prezent, politicile si practicile de marketing sunt bine cunoscute si aplicate în numeroase domenii de activitate, nu se poate vorbi de o generalizare a viziunii de marketing nici macar în tara de origine, în S.U.A. Chiar si acolo, o mare parte din întreprideri, mai ales cele mici si mijlocii, nu-si orienteaza activitatea pe baza principiilor de marketing si a utilizarii tehnicilor specifice acestuia, iar altele folosesc doar partial metodologia si tehnica de marketing.
Efectiv, numai întrepriderile relativ mari îsi pot permite adoptarea marketingului, întrucât  investigatiile de piata presupun disponibilitati de resurse, în primul rând financiare. Desi în perioada postbelica, marketingul a patruns atât pe verticala, prin extinderea functionalitatii sale în interiorul întrepriderii, cât si pe orizontala, penetrând noi domenii de activitate, asistam în prezent la accentuarea tendintei de largire, diversificare si specializare a sa.
  2.2. Caile de promovare a marketingului
Procesul de maturizare rapida pe care l-a cunoscut marketingul concomitent în plan teoretic si practic, i-a permis atât extinderea ariei sale de aplicabilitate – dezvoltarea pe cale extensiva – cât si sporirea rolului sau în conducerea activitatii organizatiei – dezvoltarea pe cale intensiva.
 
2.2.1. Dezvoltarea extensiva
Promovarea marketingului pe cale extensiva vizeaza pe de-o parte largirea sferei de actiune a acestuia în alte domenii, iar pe de alta cresterea numarului agentilor economici care sa-si desfasoare activitatea pe baza principiilor si tehnicilor de marketing.
Dupa cum se stie, marketingul a aparut în domeniul bunurilor de consum: alimentare, detergenti, cosmetice; s-a extins la produse semidurabile: automobile, mobila, aparatura electronica, apoi la servicii de larga utilizare: banci, turism, la produse industriale destinate productiei: utilaje, echipamente, informatica, (J. Levendrie, D. Lindon – Mercator. Théorie et pratique du marketing, Paris, Dalloz. 1990 p. 7) iar în ultima perioada asistam la patrunderea marketingului în domenii în care activitatile desfasurate au scop nelucrativ, activitati non-profit.
În ceea ce ccea ce priveste sporirea numarului întreprinderilor care implementeaza marketingul, aceasta se realizeaza treptat, pe masura ce concurenta devine tot mai dura si riscul tot mai evident, ceea ce obliga întreprinderea sa înteleaga ca succesul ei depinde de adaptarea productiei la cerintele pietii determinate în prealabil.
Între primele firme care au aplicat marketingul se afla  General  Electric, General  Motors, Procter & Gamble, Coca – Cola.   Mai recent marketingul patrunde în domeniul asigurarilor sociale, cel bursier, dar specialistii apreciaza ca pâna la aplicarea lui eficienta mai este ceva timp.
Se remarca o atractie a marketingului în rândul prestatorilor de servicii profesionale: experti contabili, avocati, arhitecti, etc. Care au  capatat libertatea de a se concura si care folosesc pe scara larga metodele si tehnicile de marketing (Ph. Kotler – Managementul marketingului pag. 64-65).
2.2.2. Dezvoltarea intensiva
Promovarea marketingului pe cale intensiva consta în modificarea opticii de desfasurare a activitatii întrepriderii, ea implica trecerea de la viziunea limitata la preocuparile de desfacere a produselor prin promovarea lor pe piata, la viziunea integratoare de marketing; de la utilizarea metodelor si tehnicilor simple, traditionale, la cele complexe, moderne, bazate pe tehnica computerizata; de la actiuni izolate, sporadice de promovare a produselor, la actiuni de ansamblu coordonate prin programe complexe subordonate unor strategii cu larg orizont.
Aceasta conduce la modificari esentiale în ceea ce priveste modul de organizare a activitatii întreprinderii, a activitatii de marketing reflectate în extinderea functiunilor de marketing, care,   în faza incipienta, erau confundate cu  vânzarea (distributia, publicitatea) si care în faza de marketing modern se constituie într-un ansamblu de functii care constituie ceea ce astazi denumim marketing strategic (studierea pietii, elaborarea strategiei de comunicare), si marketing operational, (promovarea, distribuirea, marchandising, servicii post-vânzare).
Toate aceste schimbari se reflecta în organigrama întreprinderii, în locul si rolul pe care marketingul le are în organizarea manageriala a întreprinderii.
De mentionat, ca cele doua directii de promovare a marketingului se desfasoara simultan, ele nu se exclud, ci se presupun reciproc, se dinamizeaza prin efectul de propagare.
Astfel, fenomenul de extindere este însotit în mod firesc de intensificare, iar aceasta – devenita caracteristica marketingului modern prin viziunea integratoare, sporirea complexitatii si calitatii tehnicilor si metodelor utilizate – nu exclude  largirea în continuare a ariei marketingului si în alte domenii nelucrative, ca urmare a transformarilor care au loc în societatea contemporana.
Desigur evolutia marketingului nu este lineara, implementarea sa fiind un proces de  durata, ce se înfaptuieste treptat, ca urmare a penetrarii lui atât pe orizontala cât si pe verticala, demonstrând universalitatea sa.
  2.3. Tipologia marketingului
Universalitatea marketingului – trasatura a teoriei si practicii marketingului modern – se afirma mai ales în ultimile decenii, când schimbarile structurale fundamentale ce se produc în configuratia mediului economic, social si politic creaza noi oportunitati, ce confera noi dimensiuni continutului si functiilor marketingului, noi perspective si orientari. Aceasta atesta capacitatea marketingului de a se adapta la cele mai diverse cerinte si de a se implica în solutionarea noilor probleme ale omenirii.
O retrospectiva în evolutia marketingului, reliefeaza în ultimile decenii o tendinta permanenta de diversificare si specializare pe domenii, în ritmuri si proportii diferite, determinate de conditiile proprii ale fiecarui domeniu, ceea ce a condus la conturarea unei tipologii a marketingului.
Tipologia este rezultatul diferentierii în functie de: conditiile specifice ale domeniilor de activitate economico-sociale, de experienta acumulata, dar si de anumite probleme care trebuie rezolvate pentru dezvoltarea fireasca a fiecarui domeniu. Aceasta s-a concretizat în diferentierea obiectivelor, a metodelor si tehnicilor de investigare si actiune pe piata etc.
Delimitarea tipurilor de marketing se poate face pe baza unor criterii, care abunda în literatura de specialitate. Din multitudinea acestora am sintetizat câteva criterii pe care le consideram esentiale: obiectul activitatii, nivelul de organizare a economiei, aria teritoriala, etc.
2.3.1. Clasificarea dupa obiectul activitatii
Obiectul activitatii permite clasificarea în:
A - marketingul în domeniul economic, care se refera la sectorul cu scop lucrativ, în care se produc bunuri si servicii prin care se satisfac cerintele consumatorului, dar în acelasi timp aduce producatorului un profit.
B – marketingul în domeniul social sau nelucrativ, în care nu se produc sau presteaza  bunuri si servicii destinate comercializarii, ci se vehiculeaza idei cu scopul de a declansa comportamente sociale ce vizeaza o cauza sociala legitima.
  A – Marketingul în sectorul lucrativ are cea mai mare importanta, deoarece domeniul producerii de bunuri materiale si prestarii de servicii este domeniul esential care asigura existenta comunitatii umane. Productia este punctul de plecare în circuitul bunurilor si serviciilor, aici apar cele mai multe probleme, pentru ca aici se decide: ce se produce, cu ce cheltuieli, cum se va distribui ce s-a produs si la ce preturi.
Datorita profilului sau naturii activitatii economice, marketingul s-a diferentiat în:
1. Marketingul bunurilor de consum (de satisfactie) – este domeniul în care a aparut initial, având astazi cea mai larga aplicabilitate si în care se manifesta cele mai diverse si dificile probleme. Piata bunurilor de consum a devenit foarte complexa, se diversifica continuu sub influenta unei multitudini de factori, ceea ce creaza dificultati în cunoasterea componentelor si evolutiei ei, ceea ce impune o mare mobilitate a marketingului.
2. Marketingul bunurilor cu utilizare productiva (a mijloacelor de productie sau bunurilor de investitii), destinate în special consumului industrial, care i-a consacrat o denumire improprie, cea de marketing industrial, folosita pe scara larga.
                                    Fig. 2.2. Specializarea marketingului în functie de obiectul activitatii

Piata bunurilor materiale destinate consumului productiv (bunuri indirecte cu care se obtin alte bunuri), denumita si piata organizationala sau industriala, se deosebeste de cea a bunurilor de consum prin structura (tipul de produs, tipul de cumparator si utilizatorul final), prin factorii motivatori ai cumpararii, prin tipurile de solicitare si mai ales prin specificul manifestarii cererii, ofertei, concurentei, precum si prin modalitatile de înfaptuire a schimbului, a distributiei si a promovarii pe piata etc. (Fr. Nepveu-Nivelle – Le marketing industrie – les Editions d’Organisation, Paris 1972; D. Patriche – Marketing industrial – Ed. Expert, Buc. 1994; Norman Hart – Marketing industrial – Ed. CODEX Buc. 1998).
Astfel, cererea de bunuri destinate productiei este derivata si relativ inelastica – datorita naturii tehnologice – se manifesta prin achizitii în partida mare si de valoare mare la perioade îndelungate de timp, ceea ce face ca riscul cumparatorului sa fie mai ridicat.
De asemenea, negocierea afacerii este de regula cu mult mai îndelungata decât pentru bunurile de consum, se realizeaza de specialisti competenti, motivati de considerente tehnice, si economice. De obicei deciziile sunt luate de grupuri complexe si se bazeaza pe cea mai buna combinatie între pret, calitate, servicii si siguranta în functionarea produsului.
În adoptarea deciziei de cumparare, un rol aparte îl are reputatia furnizorului, care printr-un sistem de clauze de penalizare trebuie sa asigure conditiile tehnice, operatii logistice si o serie de servicii post vânzare.
De asemenea, rol important joaca relatiile personale cu vânzatorul care livreaza produsul, deoarece receptia minutioasa la livrare în cazul nerespectarii specificatiilor convenite poate conduce la refuzul întregului lot.
Promovarea vânzarilor vizeaza crearea si întarirea imaginii pozitive a producatorului, prin angajarea totala a acestuia în directia servirii cât mai bune a clientului, forma principala fiind contactul direct cu clientul si nu reclama în mass-media.
Elementul central în marketingul industrial este produsul de regula de mare complexitate tehnica dar si serviciile post-vânzare care însotesc produsul pentru perioada de garantie si nu numai. Practica a demonstrat ca rezultatele vor fi pozitive numai daca se are în vedere si se urmareste activitatea tuturor unitatilor (întreprinderilor) ce contribuie la realizarea fluxului tehnologic, începând cu activitatea de cercetare si dezvoltare, în vederea achizitionarii noilor procedee tehnologice. Evident, sunt si alte diferente între pietele industriale si cele de consum dar diferenta maxima se regaseste în modalitatile de punere în practica a avantajului competitiv ce se reflecta în mixul de marketing.
3. Marketingul agricol sau agromarketingul s-a detasat din domeniile mai sus prezentate datorita particularitatilor pe care le imprima acestui domeniu de activitate, natura ca principal factor de productie, dar si destinatia pe care o capata rezultatele activitatii de productie din agricultura. Astfel unele produse sunt destinate direct satisfacerii unor necesitati biologice ale populatiei, strict necesare într-o anumita limita, ceea ce imprima raportului cerere – oferta un caracter relativ rigid dar si particularitati zonale. O alta parte a produselor agricole constituie materie prima pentru obtinerea altor produse sau mijloc de reproductie pe scara largita, având acelasi rol cu unele bunuri industriale (Bernard Yon – Marketing agroalimentaire, Dalloz, Paris l976; Matei Beznoska – Contributii la marketingul produselor agro-alimentare – Marketig nr.6 199o p. 3-4; Agata Popescu - Agromarketing 1992).
4. Marketingul serviciilor
Are ca domeniu sectorul tertiar (J.M. Rathmell – Marketing în service sector – Winthrop Publishers Inc. Cambrige nr.1 l974. A. Palmer – Principles of services marketing – Mc Grow, Hill Book Company, London 1994; Ch. H Lovelock – Service marketing (second edition) Prentice Hall, Engewool Cliffs New Jesey 1991; Ad Payne – The essence service marketing, Prentice Hall International, 1993; V. Olteanu  Marketingul serviciilor Ed. Uranus, Bucuresti 1998) caracterizat prin eterogenitate, intangibilitate si inseparabilitate de prestator, ceea ce a impus aparitia unor metode si tehnici specifice, iar pe masura dezvoltarii atât a sectorului tertiar, cât si a marketingului, a dus la delimitarea unor domenii separate, aflate în plina afirmare: marketing financiar, marketingul transportului etc.
Marketingul serviciilor se particularizeaza prin: interdiscipli-naritate, unitate în diversitate, grad ridicat de complexitate ce imprima specificitate mai ales mixului de marketing (V. Olteanu op. Cât. 42-46).
A. Marketingul turistic, (E. Nicolescu – Marketing în turism Ed. Sport – Turism  Bucuresti 1975; V. Balaure – coord. – Marketing în alimentatie publica si turism, A.S.E. Bucuresti l984; V.Olteanu, I Cetina- Marketingul serviciilor – Ed. Marketer- Expert, Buc., 1994) ca proces, în care structura cererii turistice este anticipata si satisfacuta prin conceperea unor productii sau servicii prin comunicarea între organizatia de turism si piata sa, în interesul maxim al întreprinzatorului si consumatorului, are o serie de particularitati, care se refera la faptul ca: oferta de turism este formata dintr-o combinatie de prestari materiale si servicii, productia distributia si consumul au loc în acelasi timp si chiar acelasi loc; serviciul turistic este un bun de consum abstract, imaterial, invizibil, care lasa în urma doar o factura; iar consumatorii nu pot sa vada în avans prestatia pe care doresc s-o consume. Toate acestea constituie problemele particulare ale domeniului, ce se reflecta în specificul marketingului turistic, al carui rol creste în vederea corelarii actiunilor proprii ale organizatiei de turism cu cele ale altor agenti implicati în activitatea de turism în vederea sincronizarii de-a lungul întregului proces de realizare a prestatiei. De asemenea, o particularitate a marketingului turismului o reprezinta” sincronizarea deciziilor adoptate la nivelul microeconomic cu cele de la nivelul macroeconomic” (V. Olteanu – op. Cât. P. 22)
B. Marketingul financiar-bancar s-a impus ca o necesitate stringenta, (M. Badoc – Le marketig bancaire, Les Édition d’/Organisation, Paris 1975; V. Pescariu – Marketing bancar – un lux sau o necesitate “– Marketing nr. 1/l990 p.4, Kidwell Peterson, Blackwell – Financial institution. - Market and monez, The Dryden Press 1993, E. Odobescu – Marketingul bancar national si international  ed SIGMA PRIMEX Bucuresti 1999)   deoarece în perioada postbelica s-a accentuat concurenta în domeniu, mai ales prin crearea continua de noi piete. În sfera marketingului serviciilor financiare sunt incluse: (V. Olteanu op. Cât. P.26).
1.       Servicii bancare prestate de banci, agenti de schimb, C.E.C., case de înprumut, amanet, societati de credit.
2.       Servicii de asigurare
3.         Servicii bursiere prestate de burse de valori, banci si agenti de schimb, ce apar în calitate de intermediari.
Se obsearva schimbarea vechii filozofii a bancherului, “cine are nevoie de noi stie unde sa ne gaseasca “, si adaptarea unei noi strategii, cum ar fi strategia nisei, prin care se urmareste “sa se creeze valoare pentru clientela “, adica producerea de servicii pentru o anumita clientela, dispusa sa plateasca mai mult. În general oferirea de servicii competitive, nu se poate realiza fara utilizarea opticii si a instrumentelor de marketing. Aceasta presupune o analiza continua a pietii serviciilor bancare, vizând nevoile clientelei efective si potentiale, adoptarea unei atitudini creative, generatoare de noi servicii, o distributie supla cu ajutorul informaticii si calculatoarelor, în genere o atitudine activa, responsabila fata de piata bancara care devine deja suprasegmentata..
Dupa parerea lui E. Odobescu (E. Odobescu, op. Cât p.19) marketingul bancar se caracterizeaza prin faptul ca: este în prinul rând reclama; promovarea vânzarilor si publicitatea presupune atitudine tonica, optimista fata de clienti; consta în crearea de noi produse bancare; se manifesta pozitionare, adica delimitarea bancii de ceilalti concurenti; reprezinta o analiza complexa si completa a pietii, o activitate de planificare, implementare si control.
Evident, se pot evidentia si alte aspecte ce caracterizeaza marketingul financiar-bancar de care trebuie sa tina seama practicienii, în elaborarea strategiilor si utilizarea instrumentelor specifice.
C. Marketingul transporturilor (A. Vorzsak, M. Vorzsak – Marketingul transporturilor – Buletin de marketing nr. 4 l975, C. Alexa – Transporturi si expeditii internationale – A.S.E. Bucuresti 199o, V. Olteanu, I Cetina – op. Cât; V.Olteanu - op. Cât.). S-a impus ca urmare a dezvoltarii activitatii economico-sociale ce a dinamizat transportul si l-a diversificat. Natura activitatii transportului si complexitatea acestuia a dus la aparitia particularitatilor marketingului în ceea ce priveste continutul, piata, strategiile, mixul de marketing, organizarea activitatii, etc.
Astfel, produsul în transporturi apare ca produs global alcatuit din elemente ce se interconditioneaza si se defineste prin aspecte calitative proprii: confort, orar, durata. La realizarea “produsului “(serviciului) ce reprezinta oferta contribuie: statul care detine locul cel mai important si agentii economici care asigura serviciul propriu-zis.
Marketingul este instrumentul prin care se pot rezolva cu maxima eficienta probleme ca: orientarea ofertei în directia satisfacerii cererii prin politica de taxe si impozite, sincronizarea ofertei de transport cu tendintele pe plan mondial, protectia industriei nationale de mijloace de transport. De asemenea marketingul se aplica diferentiat, în cadrul fiecarei forme de transport: de marfuri, de calatori, auto, cai ferate, aerian, naval, fiecare intrând în administrarea unor organisme specializate.
D. Marketing managerial. Noile probleme care s-au pus în fata întreprinderilor, mai ales în ultimele doua decenii, au largit sfera de preocupari a marketingului în domeniul legat de asigurarea întreprinderii cu cel mai important factor de productie – munca, ceea ce a condus la cristalizarea marketingului managerial, (I. Ion – Marketing managerial – Tribuna Economica nr.25  199o p. 18 – 19) denumit si job-marketing.
Se prezinta ca o conceptie cu privire la organizarea si desfasurarea selectiei, antrenamentului si lansarea în activitatea economica a celor mai buni specialisti, a managerilor, conform careia generatiile de angajati trebuie sa fie permanent adaptate cerintelor prezentate si viitoare ale întreprinderii, deci ale pietii de desfacere, pe care sa le satisfaca în conditii de maxima eficienta.
Aceasta conceptie impune o noua optica în ceea ce priveste pregatirea fortei de munca. Marketingul managerial are ca obiectiv studiul cererii de forta de munca mai ales superior calificata, satisfacerea cererii prin angajarea fortei de munca în domenii care ofera conditii optime de exercitare a profesiei, care sa asigure eficienta economica si sociala maxima.
Înfaptuirea acestor obiective presupune elaborarea unor programe speciale, tinând seama de faptul ca producatorul de forta de munca este universitatea, antrenorul este centrul de perfectionare, iar beneficiarul este întreprinderea.
Un loc aparte îl ocupa pregatirea fortei de munca pentru functiile de conducere, deci a managerilor, deoarece se considera ca pentru o întreprindere, datorita efectului de antrenare, este mult mai importanta alegerea managerului, decât a marfii pe care o va produce.
Se apeleaza adesea la comparatia cu medicul, pentru a evidentia rolul deosebit al managerului, afirmându-se ca daca un medic poate distruge un om, un manager poate distruge o întreprindere sau chiar o economie. Pentru a lansa pe piata specialistii, trebuie sa se îmbine tehnicile de marketing cu cele de management, întrucât acestia sunt cei ce vor lansa si înfaptui noile strategii ale întreprinderii.
Programul de marketing managerial va exprima specificul domeniului de marketing respectiv, urmând sa raspunda la întrebarile: cum se creaza un manager, câti bani costa un manager, unde va fi plasat si cum va creste cota specialistului respectiv.
E. Marketing-management. În contextul sporirii preocuparilor pentru a conduce si organiza cât mai bine toate compartimentele si întrerinderea în ansamblu, s-a afirmat un nou domeniu, cel al marketingului-management, ca rezultat al aplicarii managementului la marketing definit de Kotler (Ph. Kotler – Principles marketing – p.757; O. Nicolescu, I. Georgescu – Op. Cât. P.185-188; I. Tomescu “Contributii la transformarea economiei românesti într-o economie de piata” – Marketing nr. 3/1990 p.4) ca reprezentând “planificarea, conducerea si controlul tuturor activitatilor de marketing ale unei firme pentru înfaptuirea si mentinerea unor schimburi profitabile”. Se impune ca un management al cererii concretizat în formularea de obiective, politici, programe si strategii de marketing pentru toate problemele care vizeaza obtinerea performantelor în activitatea desfasurata.
În mod concret, aceste functii se constituie în atributiile unui membru al conducerii firmei, de regula un vicepresedinte al consiliului de administratie, care participa activ la adoptarea tuturor deciziilor.
Manager de marketing este acela care trebuie nu doar sa gaseasca cumparatorii, ci sa si influenteze nivelul, structura si caracterul cererii, pentru a se  îndeplini obiectivul de maximizare a rezultatelor finale.
Prin urmare, se poate spune ca marketingul-management se contureaza ca o disciplina de granita între marketing si management.
B.Marketingul social caracteristic domeniilor nelucrative sau sectoarelor “necomerciale”, care nu presupun comercializare si profit, altfel spus activitati non-profit, (Ph. Kotler, Alan R. Andreasen – Strategic Marketing for Non-Profit Organisation, ed. IV – Englewood Cliffs N.J. Prentice – Hall 1991; P.Druker, Managing the Non-Profit Organisation, N.Y. 1992; Michael Beilmann – Sozial Marketing und Komunikation – Birken Verlag Bochum 1995; Ian Bruce – Successful Charity Marketing, ed. ÎI, Prentice Hall Edition 1998), a aparut în deceniul al 8-lea prin prelungirea marketingului în domeniile extraeconomice si cuprinde tot ceea ce se afla dincolo de sfera economica.
Introducerea acestui concept în circuitul de idei apartine lui Ph. Kotler si G. Zaltman, care au avut (mai ales Kotler) o contributie esentiala la delimitarea sferei, evidentierea particularitatilor acestui domeniu al marketingului si definirea prin “elaborarea, punerea în aplicare si controlul programelor, urmarind cresterea adeziunii la o idee, la o cauza sau la un comportament social, în cadrul unuia sau mai multor grupuri vizate”.
El, (marketingul social) utilizeaza segmentarea pietii, studii de piata, punerea în valoare a conceptelor de comunicatie, facilitati, stimuli, teoria schimburilor, pentru a obtine maximum de reactie din partea grupurilor vizate (Ph. Kotler – Attendre des objectives sociaux r travers un marketing social – în Revue française du marketing, cahier no.60 jav-febr. 1976).
Înca în 1969 Ph. Kotler si S. Levy (“Broadening the Concept of Marketing”, Journal of Marketing, 50, 2, 81-87) sugerau ca marketingul trebuie extins si în organizatiile cu scop nelucrativ, iar W. Lazer (“Marketing’s Changing Social Relationships”, Journal of Marketing, 1969, 33, 1, 3-9) pleda pentru recunoasterea dimensiunii sociale  a marketingului, pentru aplicarea lui în activitatea muzeelor, cauzelor sociale, organizatiilor religioase, politice etc.
În 1971, Ph. Kotler si G. Zaltman introduc notiunea de “marketing social” (Social marketing, an approach to planned social change, în Journal of Marketing, July, 1971), deja în 1972 se organizeaza la Universitatea din Illinois Conferinta Nationala de Marketing Social, iar la Bruxelles (1975) primul Congres International de Marketing Social, la care se enunta si prima definitie.
Pentru sfârsitul acestui mileniu, confruntat pe de-o parte cu mari probleme ce rezida în accentuarea “tensiunilor” dintre resursele limitate si nevoile în continua crestere determinate si de sporul natural, fara precedent, al populatiei, iar pe de alta parte cu dezvoltarea considerabila a sectorului nelucrativ, care reflecta gradul înalt de civilizatie si progres, gestionarea rationala a actiunilor sociale apare ca o necesitate stringenta, careia încearca sa-I gaseasca rezolvarea marketingul social.
El îsi propune sa asigure cunoasterea cerintelor de o anumita natura din mediul social, pentru a gasi cele mai bune solutii.
Marketingul social are o sfera eterogena, deoarece vizeaza domenii foarte diferite reprezentate de institutii publice (organisme guvernamentale) sau private (organizatii particulare) de: învatamânt, cultura, arta, sport, religie, sanatate publica, timp liber, politica (cea mai importanta componenta fiind cea denumita marketing electoral), ecologie etc., sau organizatii caritabile care implica dezvoltarea unor programe destinate sustinerii si impunerii unor cauze sau idei sociale cum ar fi: donatii pentru persoane defavorizate (filantropie), lupta împotriva poluarii, alcoolismului, discriminarii etc, cauze sustinute în general de organizatii neguvernamentale (O.N.G.) umanitare, civice, ecologice, de aparare a drepturilor omului s.a.
Importanta pe care asemenea domenii ale activitatii umane o au în societatea moderna, a condus la diversificarea si specializarea marketingului în functie de conditiile specifice ale fiecarui domeniu, de experienta acumulata si de propriile probleme ce trebuie rezolvate pentru dezvoltarea lui fireasca.
Aceasta s-a concretizat în diferentierea obiectivelor, a metodelor si tehnicilor de investigare si actiune, pe piata. Ca urmare s-au impus deja: ecomarketingul, marketingul educational, al sanatatii publice, electoral, cultural, sportiv, rutier etc.
Orice organizatie non-profit trebuie sa-si  delimiteze clar scopurile de actiune pe de-o parte, ceea ce-i ofera posibilitatea stabilirii obiectivelor specifice, masurabile pentru organizatie si pe de alta parte scopurile de imagine prin care ea se face cunoscuta de catre public, mass media, beneficiari.
De asemenea, organizatia trebuie sa-si asigure o anumita pozitie în cadrul comunitatii, aceasta depinzând de abilitatea creerii impactului mai ales prin clarificarea misiunii sale. În acest scop, organizatia trebuie sa identifice nevoile comunitatii în care doreste sa-si desfasoare activitatea, sa gaseasca solutii pentru rezolvarea lor, sa cunoasca competitorii, sa elaboreze mesajul prin care-si exprima clar pozitia, pe care apoi sa-l testeze pentru a afla daca va fi sprijinita.
Desigur, obiectivele organizatiilor non-profit sunt complexe, data fiind paleta larga a domeniilor de activitate, ele vizând locuri, oameni, idei, organizatii.
Atingerea obiectivelor nu poate fi masurata strict în termeni financiari, întrucât acestea se concretizeaza în: popularizarea unor cauze sociale, îmbunatatirea atitudinii publice, încurajarea donatiilor si contributiilor, evidentierea si consolidarea unor atitudini sociale, distributia unor idei sau informatii, comunicarea punctelor de vedere, încercarea de a schimba comportamentul (ex. Campanii în favoarea planificarii familiale, a combaterii fumatului, alcoolismului, abuzului de droguri), modificarea unor credinte (ex. Convingerea pentru liberalizarea avortului), actiuni de schimbare a convingerilor (ex. Campanii în favoarea drepturilor femeii, tolerantei etnice si religioase, a protectiei speciilor pe cale de disparitie), determinarea unor actiuni ocazionale (ex. Campania de imunizare în masa) etc.
Obiectivele trebuie de la început clar definite pentru a fi corect receptionate de toate categoriile de public implicate: guvern, beneficiari, donatori, comunitate, voluntari, etc.
Organizatiile non-profit, prin programele ce le desfasoara se identifica cu organizatiile prestatoare de servicii în folosul comunitatii. De aceea trebuie avute în vedere cele patru caracteristici ce diferentiaza serviciile de produse si care impun marketingului serviciilor o serie de particularitati, care se regasesc si în marketingul social: intangibilitate, variabilitate, inseparabilitate, perisabilitate.
Mai ales aceste caracteristici imprima marketingului social particularitati în utilizarea mixului de marketing.
Specific marketingului non-profit este faptul ca el se adreseaza celor doua categorii de persoane: beneficiarilor (clientilor organizatiei) si finantatorilor. Aceasta implica pe de-o parte identificarea si evaluarea nevoilor consumatorilor, a publicului din comunitate pentru a  defini “nisa” unica a organizatiei, si grupul tinta, interesat, în vederea delimitarii în final a obiectivului generic al organizatiei, prin stabilirea serviciilor care satisfac cel mai bine nevoile clientilor, ceea ce contribuie la cresterea bunastarii sociale în comunitate.
Pe de alta parte, marketingul non-profit vizeaza identificarea potentialilor finantatori, cunoasterea problemelor si intentiile acestora, pastrarea unor relatii deosebite între donatori si organizatiile non-profit.
ONP sunt în contact permanent cu mass-media, comunitatea si persoanele legate de organizatie cum ar fi: mambrii consiliilor de conducere, ai comitetelor executive, voluntari, etc.
Corelarea ofertei de servicii sociale a  ONP –urilor cu obtinerea resurselor financiare necesare înfaptuirii lor, impune utilizarea unor mijloace si instrumente specifice pentru  strângerea de fonduri si gasirea de sponsori, pe care marketingul non-profit îi poate identifica în persoana unor indivizi sau grupuri interesate (ex. Organizatii economice, grupuri religioase, fundatii, guvern).
Astfel, organizatiile non-profit sunt inplicate în schimburi cu finantatorii, organizatiile care sponsorizeaza s.a., pe lânga clientii propriu-zisi, apreciaza Th. P. Holland. (Organisation: Context for Social Services Delivery 1995 p. 125). Un rol însemnat au relatiile ce se stabilesc între ofertant si publicul sau. Experieta arata ca, organizatiile care stiu sa construiasca si sa mentina relatii puternice, vor câstiga pe termen lung aprecierea si sprijinul unui public mai numeros si mai fidel (Ph. Kotler, G. Armstrong – Principles of Marketing 5th, Prentice Hall Englewod Cliffs, New Jersey 1991 p.497).
Pentru sustinerea programelor sociale este foarte important ca opinia publica sa fie informata asupra problemelor sociale respective, a consecintelor ignorarii acesteia, precum si cu privire la modalitatile prin care se poate contribui la rezolvarea ei. “Nu trebuie sa se porneasca de la premiza ca toata lumea cunoaste existenta unei anumite probleme sociale “(W.G.Nikels – “Marketing Communication an Promotion” 3 rd Edition, John Wiley & Sons Inc 1984 p. 343.) si este dispusa sa ofere bani pentru sustinerea unor cauze sociale., chiar daca apreciaza pozitiv campaniile organizate în acest scop de  ONP.
De aceea, rol deosebit au activitatile promotionale care se pot desasura cu succes daca sunt bine organizate. Marketingul non-profit “include toate eforturile depuse de catre organizatiile care nu sunt firme de afaceri, în directia vânzarii produselor lor, a cresterii numarului membrilor lor, câstigarii sprijinului, solicitarii de fonduri, sau pentru a atinge orice alt obiectiv de marketing (Ibidem p. 444)”.
Obiectivul esential al marketingului non-profit îl constituie rezolvarea sau alinarea nevoii clientilor, care sunt utilizati ca justificare pentru obtinerea de resurse, acestea reprezentând ratiunea de a fi a organizatiilor non-profit.
Întrucât, succesul activitatilor din aceste organizatii nu se poate aprecia prin profitul obtinut, rolul marketingului consta în evidentierea acelor caracteristici, proprietati, calitati, care sunt reprezentative pentru organizatie, a carei activitate trebuie orientata spre client (beneficiar), pentru ca, au sanse de supravietuire în competitia pentru donatii si burse, numai acelea care satisfac cerintele clientilor. Ca urmare, marketingul non-profit devine tot mai sofisticat, mai complex, întrucât fiecare segment de piata trebuie abordat în termeni specifici.
Experienta a demonstrat, ca pe termen lung au avut succes doar organizatiile care au adoptat deciziile în functie de dorintele si necesitatile clientilor.
1. Ecomarketingul (K. Hanion, Th. Kinneer (Editors) – Ecological Markrting – American Marketing Association, Chicago 1975; M.C. Demetrescu – Ecomarketingul – Marketing nr.1990, A. Novac – Marketingul social – Marketing nr.5/1990) sau marketingul ecologic este marketingul în serviciul apararii ambiantei si a ecologiei.
  El reprezinta totalitatea activitatilor implicate în obtinerea acceptarii sociale a ideilor ecologiste, a unui comportament public si privat corespunzator cerintelor ecologice. Consta în elaborarea, implementarea si controlul programelor de asimilare a preceptelor ecologice, luând în considerare produsele, costurile, distributia, comunicatiile informative, piata în ansamblu, prin raportarea permanenta la interdependentele dintre marketing si preocuparile de salvgardare a naturii, a puritatii si frumusetilor ei.
  Având rol deosebit atât pe termen scurt, cât si pe termen lung, ecomarketingul reconceptualizeaza relatia dintre specialistul în domeniul marketingului si consumator, vizând deopotriva consumatorul, agentul economic si societatea, veghind permanent ca ecologia sa nu fie în pericol în tranzitul de marfuri.
Obiectivul esential al ecomarketingului este integrarea constiintei ecologice, care poate opri degradarea si disparitia planetei.
2. Marketingul educational (M.C. Demetrescu – Marketingul social pentru învatamânt în vol. “Conducerea stiintifica a scolii” – Revista de pedagogie 1976; A. Novak – Op. Cât. P.2; Ph. Kotler, Karen Fox – Strategic Marketing for Educational Institutions – Englwood Cliffs N.J. Prentice – Hall 1985; P. Duponey – Marketing de l’education et de la formation – les Éditions d’Organisation Paris 1990) reprezinta o noua conceptie cu privire la desfasurarea activitatilor educationale, ca expresie a prospectarii si perfectionarii mijloacelor prin care învatamântul poate utiliza posibilitatile sale de integrare si influentare a societatii.
În acest domeniu, piata este reprezentata de nevoia manifesta sau latenta a elevilor si studentilor, familiei si societatii, de educare a tineretului concomitent cu înzestrarea lui cu deprinderi si cunostinte utile societatii moderne.
În desfasurarea relatiilor de piata sunt implicati patru agenti de mediu: unitatea de învatamânt, întreprinderea beneficiara de forta de munca, posesorii de forta de munca si statul (V. Olteanu – op. Cât. P.36-40).
Unitatea de învatamânt întretine relatii cu doua categorii de clienti: agentii economici care sunt beneficiarii fortei de munca calificata si elevii si studentii ce se pregatesc pentru o profesie.
Particularitati apar si în fundamentarea politicii de marketing. Astfel pentru învatamântul general, Ministerul Educatiei Nationale elaboreaza strategiile, iar în învatamântul superior ea trebuie formulata la nivelul institutiei.
Desigur, cele mai importante caracteristici apar în politica de marketing, atât în stabilirea obiectivelor, în elaborarea strategiilor, cât si mai ales în domeniul mixului de marketing. Politica de marketing educational se particularizeaza “prin modul specific de fundamentare, care presupune corelarea tehnicilor de micromarketing cu cele de macromarketing si participarea diferitelor niveluri decizionale în formularea si executia lor” (V. Olteanu, I. Cetina – Op. Cât. P.183).
Deasemenea apar o serie de specificitati si în ceea ce priveste produsul, pretul, distributia si promovarea activitatilor educationale.
Marketingul educational are ca obiectiv elaborarea si aplicarea strategiilor si programelor de instructie si educatie prin evaluarea corecta si reproiectarea în permanenta în vederea corelarii formarii tinerei generatii cu interesele generale ale sociatatii, cu dezvoltarea personalitatii umane.
Acest obiectiv se înfaptuieste prin intermediul functiilor sale esentiale: prospectarea cerintelor sociale, investigarea aspiratiilor si optiunilor individuale, cresterea adaptabilitatii învatamântului la cerintele societatii, satisfacerea aspiratiilor individuale si educationale, evaluarea continua a sistemului de învatamânt, care asigura organizarea eficienta a satisfacerii cererii pe baza descoperirii nevoilor si a decalarii dinamicii acestora.
3. Marketingul în domeniul sanatatii publice consta dintr-un ansamblu de activitati care dirijeaza “productia” si distributia îngrijirilor medicale, bazându-se pe cunoasterea beneficiarului si a nevoilor lui (Al. Pescariu – “Este posibil marketing în sanatatea publica?” – Buletin de marketing nr.2/1974; S. Mesaros – Aplicatii posibile de marketing în sanatatea publica, CCSS 1988; A. Novac – Op. Cât. P.1; Ph. Kotler, Robeta N. Clarke – Marketing for Health Care Organisation – Englewood Cliffs, N.J. Prentice Hall 1987; J.C. Andreani – Marketing medical: Les strategies de marketing mix, Revue Français du Marketing nr. 119/1988).
Cererea de servicii medicale este reprezentata de elemente specifice de natura demografica si social-economica, elemente care determina calitatea fondului biologic al populatiei, care impun evaluarea exacta a nivelului morbiditatii generale si specifice, precum si estimarea tendintelor ei.
Oferta de servicii medicale se poate realiza pe baza unuia din urmatoarele principii:
-         posibilitati de plata
-         necesitati detrminate obiectiv sau subiectiv
-         beneficiu maxim fata de costuri (prin beneficiu întelegând influenta favorabila asupra starii de sanatate)
-         acordarea asistentei prioritar celor care au nevoie mai mare de ea.
Necesitatea distribuirii ofertei în functie de unul din aceste principii decurge din faptul ca, si în acest domeniu, resursele sunt limitate, asa încât marketingul abordeaza prognozele în vederea estimarii cererii si în functie de alocarea resurselor pentru oferta.
Si în acest domeniu, politica de marketing trebuie sa vizeze crearea unor linii de produs, îmbunatatirea asistentei de urgenta a serviciilor medicale, acordarea asistentei medicale la sediul organizatiilor, precum si elaborarea unor programe de publicitate cât mai expresive.
4. Marketing cultural [1] si sportiv este un domeniu nou, aflat în faza cristalizarii continutului, determinat pe de-o parte, de dezvoltarea fara precedent a acestor activitati ca expresie a gradului de civilizatie si pe de alta parte, de adâncirea concuretei între ofertantii de asemenea servicii complementare.
Deocamdata cele doua domenii sunt cuplate deoarece ca maniera de înfaptuire a prestatiilor si de consum au multe elemente comune, ele satisfacând un complex de nevoi asemanatoare, motiv pentru care se gasesc în relatii de concurenta sau asociere, publicul ce reprezinta consumatorul lor satisfacându-si anumite nevoi prin spectacolul oferit.
Prin continutul si natura lor, serviciile cultural-sportive sunt foarte diversificate (teatru, muzeu, cinema, concurs, campionat, concert, arte plastice, etc.), dar deosebirile în domeniul marketingului nu sunt esentiale, desi exista diferentieri în ceea ce priveste natura lor si a pietelor, a distributiei si a eficacitatii lor.
Cererea de sponsorizare este un element specific ce “exprima nevoia unei firme de a transmite o serie de mesaje cu rol promotional prin intermediul unei manifestari sportive sau culturale” (V. Olteanu – Op. Cât. P.132).
Aplicarea marketingului în sport presupune sa se tina seama de faptul ca el a devenit “tot mai pregnant un multiprodus capabil sa genereze cel putin patru categorii de rezultate, exprimate în termeni de rentabilitate: rezultate sportive, rezultate financiare, rezultate motivationale si rezultate în marketing si comunicatii (V.Olteanu, I. Cetina – Op. Cât. P.197).
De asemenea trebuie avut în vedere ca publicul se afla atât în ipostaza de practicant cât si de spectator, iar în aceasta activitate apar anumite relatii între institutiile sportive si agentii de mediu.
Tocmai de aceea E. Ledos (E. Ledos, Quel marketing pour les fédérations sportives – Revue Française du marketing nr.138/1992, p.57) plaseaza marketingul sportiv în 3 domenii:
1- marketingul comercial regasit în relatiile cu spectatorii
2- marketingul serviciilor publice bazat pe responsabilitatile sociale ale sportului
3- marketingul asociativ – specific asociatiilor.
S-ar mai impune precizarea, ca marketing sportiv se practica atât la nivelul unor organisme specifice (comitete olimpice, federatii) deci la nivel macro, cât si la nivel de cluburi si asociatii sportive, deci la nivel micro.
Dezbaterile care au avut loc în ultimii ani referitoare la locul, rolul si perspectiva marketingului (E. Biberi – Reflectii asupra conceptiei de marketing în ultimul deceniu al mileniului – Marketing nr.1 1990 p.2) în societatea moderna au evidentiat doua tendinte.
Prima, reflecta extinderea domeniilor de aplicare a marketingului în diverse sectoare ale activitatii umane, întrucât specialistii considera ca o serie de probleme sociale si de politica economica ale societatii pot fi solutionate cu ajutorul tehnicilor de marketing, constatându-se similitudini în ceea ce priveste problemele  ce trebuie rezolvate si care se pot rezolva prin aplicarea acelorasi principii si metode.
A doua tendinta exprima inoportunitatea trasarii unor granite între domeniile de aplicare a marketingului, deoarece în cele mai multe cazuri nici nu sunt necesare modificari substantiale în structura, formele, metodele si tehnicile de marketing ce trebuie utilizate.
2.3.2. Clasificarea dupa nivelul de organizare
Nivelul de organizare economica este un alt criteriu, care permite specializarea marketingului si care indica locul în care se adopta deciziile. Distingem:
A – micromarketing – are ca punct de referinta agentul economic (întreprinderea, firma, asociatia, etc.), activitatea lui individuala în impactul cu piata si mediul economico-social;
B – macromarketingul – îmbratiseaza totalitatea activitatilor si organizatiilor care participa la schimburile de produse si servicii prin care se realizeaza reproductia si satisfacerea nevoilor populatiei, deci este marketingul utilizat de societate care se refera la tot ce nu priveste întreprinderea sau organizatia, nivelul de agregare si concentrare fiind mai ridicat decât organizatia, priveste multitudinea de aspecte globale ale consumului (P.L. Dubois, A. Jolibert – Op. Cât. P.3; Reed Moyer and Michael D. Hutt – Macromarketing, John Willey & Sons Inc., H.Y. 1979, M.C. Demetrescu – Mecanisme decizionale în marketing – Ed. Politica Buc. 1983).
2.3.3. Clasificarea în functie de aria teritoriala
Criteriul teritorial de desfasurare a activitatilor, evidentiaza directia fluxurilor comerciale, care conduce  la delimitarea în:
A – marketingul intern, care vizeaza piata interna a fiecarei tari, deci include atât micro cât si mai ales macromarketingul.
B – marketingul international, care se refera la schimbul de bunuri si servicii între state, vizeaza piata externa, reprezinta “orientarea activitatilor economice în concordanta cu cerintele si specificul pietelor externe, în scopul satisfacerii necesitatilor actuale si viitoare ale acestora cu maxima eficienta în conditii nationale date “(I. Popa – Op. Cât. P.124).
Desi între marketingul intern si cel international exista multe similitudini, sunt evident, si diferentieri în ceea ce priveste strategia, modul de utilizare a metodelor si tehnicilor, etc.
Astfel pe piata internationala firma trebuie sa aiba în vedere trei categorii de aspecte (V. Danciu – Marketing international – Ed. OSCAR PRINT 1966) si anume: “aspecte internationale legate de activitatea de marketing, practicile nationale, din tarile unde desfasoara activitati de marketing; situatia, practicile, reglementarile, în general toate aspectele din propria tara cu implicatii asupra marketingului international”.
De asemenea, pe piata internationala apar o serie de riscuri pe care marketingul trebuie sa le aiba în vedere: (C. Sasu – Marketing international – Graphix, Iasi, 1994 p.18-19) datoria externa, instabilitatea guvernelor, deprecierile monetare, restrictiile de patrundere pe piata, barierele tarifare, conflictele de cultura, pirateria tehnologica, coruptia si costul ridicat al adaptarii produselor.
Implicarea în marketingul international se realizeaza în mai multe faze: (P.R. Cateora – International Marketing, Irwin, Boston 1990) marketing extern indirect, marketing extern neregulat, marketing extern regulat, marketing international si marketing global.
În literatura de specialitate apare distinctie între marketing international si marketingul multinational (W.J. Keegan – Multinational Marketing Management – N.J. Englewood Clffs Prentice Hall Inc. 1980, p.7).
Marketingul multinational este desfasurat de societatile multinationale sau transnationale care sunt prezente simultan pe mai multe piete si chiar în economia mai multor tari. Importanta pe care a capatat-o în perioada posbelica participarea fiecarei economii nationale la circuitul economic international, ca si adâncirea concurentei, cresterea riscului si incertitudinii au impus nu numai dezvoltarea, ci chiar si specializarea marketingului international în marketingul importului si exportului, întrucât el se aplica la conditii de piata deosebite.
2.3.4. Alte criterii de clasificare
În afara acestor trei criterii, în functie de care am prezentat specializarea marketingului, pe care le regasim la majoritatea autorilor care abordeaza aceasta problema, în literatura de specialitate se propun si alte criterii interesante de clasificare, ca:
            A - pozitia în circulatia bunurilor de la producator la consumator, care delimiteaza marketingul; producatorului si al distribuitorului,
            B - sarcinile marketingului, (M. Bucur în vol. Bazele marketingului – ed. Graphix p.43) care se modifica în functie de situatia creata a cererii, evidentiaza:
A – marketing stimulativ, pentru o cerere inexistenta, care trebuie creata;
B – marketingul conversional, pentru o cerere repulsiva, care trebuie modificata;
C – marketingul dezvoltarii, pentru o cerere latenta;
D – remarketing, pentru o cerere excesiva, care trebuie redusa;
F – contramarketing, pentru o cerere ce se impune sa fie frânata;
G – marketing pentru sincronizare, când cererea este neregulata, si trebuie sincronizata.
            C – Interesanta pare a fi si clasificarea pe care o prezinta D. Hunt (The Nature and Scoop of Marketing – Journal of Marketing 1976  4, 3, 17, 28,) plecând de la trei criterii, fiecare cu câte doua alternative, în care cuprinde toate subiectele ce privesc marketingul, astfel:
-         sector cu scop lucrativ – nelucrativ;
-         micro (nivel de organizare) – macro (nivel  de agregare, de concentrare mai ridicat decât organizatia);
-         pozitiv (ceea ce este) – normativ (ceea ce trebuie sa fie).
Prezentam pentru exemplificare cazurile care permit clasificarea subiectelor ce privesc domeniul micromarketingului în sectorul cu scop lucrativ [2].
Pozitiv

Normativ

 
0

1

Probleme, întrebari, teme si cercetari privind:

Probleme, întrebari, modele normative, cercetari privind modul în care întreprinderile trebuie:

a-
Comportamentul de cumparare individuala
a-
sa-si determine marketingul mixt

0

1
b-
Modul în care întreprinderile îsi determina preturile
b-
sa ia decizii de fixare a pretului
c-
Modul în care întreprinderile îsi încep produsele
c-
sa ia decizii privitoare la produse
d-
Modul în care întreprinderile determina promovarea produselor
d-
sa ia decizii privitoare la promovarea produselor
e-
Modul în care întreprinderile îsi aleg canalele de distributie
e-
sa ia decizii privitoare la ambalarea produselor
f-
Studii de caz din practica de marketing
f-
sa ia decizii de cumparare

g-
sa ia decizii de marketing international

h-
sa organizeze propriul departament de marketing

i-
sa-si controleze eforturile în domeniul marketingului

j-
sa-si planifice strategia marketingului

k-
sa aplice teoria sistemelor la problemele de marketing

l-
sa administreze magazinele de desfacere cu amanuntul

m-
sa administreze angrosistii

n-
sa puna în aplicare conceptele marketingului

 
Propunerea de noi criterii de clasificare este si ea o dovada a faptului ca aria marketingului se îmbogateste continuu si deci, procesul specializarii marketingului nu s-a încheiat. Largirea sferei lui de aplicare este motivata de efectele economice si sociale ale marketingului, efecte cunoscute cu anticipatie si chiar controlabile, ceea ce conduce în mod cert la introducerea pe scara larga pâna la generalizare a activitatii de marketing.
2.4. Promovarea marketingului
Semnificatia universala a marketingului a încurajat promovarea cunostintelor si instrumentelor de marketing, penetrarea lor în diverse domenii, difuzarea experientei acumulate în teorie si practica. Un aport semnificat în acest sens l-au adus institutiile si organismele specializate în domeniul marketingului, atât în cadrul fiecarei tari, cât si pe plan international.
Cele mai importante organizatii specializate în acest sens sunt Asociatiile Nationale de Marketing, care fiinteaza în multe din tarile lumii. Ele sunt organisme cu caracter nelucrativ, din care fac parte în calitate de membri: întreprinderi, institutii si persoane fizice. Activitatea lor se desfasoara sub forma unor manifestari stiintifice si a editarii de publicatii.
Cea mai veche este, asa cum era si firesc, Asociatia Americana de Marketing, înfiintata în 1937, care dispune si de o publicatie, Journal of Marketing, ce se bucura de un mare prestigiu international.
O activitate deosebita în ultimele decenii desfasoara asociatiile de marketing din  Anglia, Franta, Germania, Italia, Spania, Suedia etc. În tarile Europei centrale si de est s-au  constituit asociatiile de marketing spre finele anilor/6o: Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria. România este prima tara din aceasta zona, care în 1971, când s-a creat asociatia nationala, a si fost afiliata la Federatia Internationala de Marketing, si gratie profesorului  Iosif Constantin Dragan, care în perioada respectiva detinea functia de presedinte al Federatiei Internationale de Marketing.
Federatia Internationala de Marketing (I.F.A.) s-a constituit în 1962, având 10 asociatii nationale ca fondatori, la care s-a alaturat si  ESOMAR (Asociatia Europeana de Markrting), apoi o serie de alte asociatii nationale.
Crearea în România a AROMAR a reprezentat un moment important în procesul de implementare a marketingului si a contribuit substantial la desfasurarea unei activitati benefice pentru economia tarii noastre.
Începând cu anul universitar 1971-l972, marketingul a devenit o stiinta economica ce se preda în învatamântul economic superior. Studiul marketingului a început promitator si întreprinderile au avut numai de câstigat, mai ales pe piata externa.
Apoi activitatea a fost marginalizata, mergând pâna la anulare, ea negasindu-si locul în corsetajul activitatii dirijate, excesiv centralizate.
La 23 februarie 1990 s-a reactualizat activitatea AROMAR, s-a adoptat un nou statut si programul de orientare al activitatii.
S-au stabilit cele 19 sectii pe domenii de activitate, la care participa un mare numar de specialisti (economisti, ingineri, sociologi, juristi, psihologi, cercetatori, cadre didactice etc.).
De asemenea, în fiecare judet s-au creat filiale asociate, care-si propun în primul rând sa sprijine constituirea în întreprinderi, institutii, organizatii economice a compartimentelor de marketing.
AROMAR este o asociatie profesionala, neguvernamentala, independenta, cu caracter nelucrativ, cu personalitate juridica, care reuneste persoane fizice si juridice din România, interesate în progresul cunoasterii si aplicarii cunostintelor de marketing.
Ea are drept scop popularizarea gândirii si practicii de marketing, difuzarea si promovarea larga a conceptelor, tehnicilor si metodelor de marketing. De asemenea, îsi propune sa sprijine orientarea catre piata a producatorilor de bunuri si servicii, a cercetarii, dezvoltarii, distributiei, promovarii vânzarilor si a politicilor de pret în vederea desfasurarii unei activitati profitabile si competitive.
AROMAR initiaza actiuni de colaborare, schimb de pareri si informatii de marketing în tara si cu asociatii din alte tari, cu organisme independente de cercetare de marketing si asociatii internationale cu profil asemanator. Ea organizeaza cursuri de perfectionare a specialistilor din tara, fara a se limita la demostrarea modului în care trebuie efectuat un studiu de motivare, un studiu de implantare a unei retele de distributie sau însusire a oricaror altor tehnici si metode specifice domeniului ei, propunându-si sa analizeze mecanisme care conduc în general la succes întreprinderile din tarile cu economie de piata si asigurând specialistilor si managerilor din întreprinderile românesti abilitatea de a monta asemenea mecanisme.
Formele de activitate sunt multiple: dezbateri, sesiuni de comunicari si referate, schimb de experienta, de informatii si colaborari etc. Ea editeaza o revista lunara, “Marketing “.
Colaborarea dintre sectii se realizeaza prin sedinte comune pe teme de interes reciproc, precum si prin cercetari efectuate înpreuna cu firme straine interesate în cooperari sau în cunoasterea pietii românesti.
AROMAR  îsi propune sa dezvolte legaturile cu celelalte asociatii nationale, în mod special cu cea americana (AMA), franceza (ADETEM), olandeza, suedeza, cu centrele de cercetare din Germania, cu Academia europeana de marketing (EMA) etc.
Prin întreaga activitate pe care si-o propune AROMAR urmareste promovarea unei înalte calitati a actiunilor si cercetarilor de marketing, în sensul asigurarii unei constiinte sociale si a principiilor profesionale de integritate etica si obiectivitate în rândul specialistilor de marketing, orintarea catre piata a producatorilor ca mijloc de realizare a rentabilitatii si competitivitatii în sprijinul liberei initiative.
Un alt organism care contribuie la asigurarea unui cadru institutional favorabil relatiilor întreprinderii cu piata îl reprezinta  Camera de Comert si Industrie, ca nucleu al sistemului de dezvoltare a schimburilor.
În România, Camera de Comert exista de mai bine de un secol. În perioada interbelica a existat un întreg sistem de camere de comert si industrie teritoriale, pâna în 1949, când cele teritoriale au fost desfiintate, mentinundu-se doar cea nationala de la Bucuresti, care a fost transformata în Camera de comert exterior subordonata Ministerului Comertului Exterior.
În 1990 a fost restructurata radical activitatea Camerei de Comert si Industrie pe baza Decretului Lege nr. 139/Mai 1990 si dupa adunarea generala a membrilor camerei din 16-17 iulie 1990, care a aprobat un nou statut.
S-a revenit astfel la sistemul camerelor de comert existent înainte de cel de-al doilea razboi mondial, institutie specifica economiei de piata, care functioneaza cu mare eficienta în toate tarile din Europa si din lume.
Sistemul camerelor de comert si industrie este o suma de organizatii neguvernamentale, de utilitate publica, cu caracter autonom, care functioneaza la nivel national si judetean si cuprind  Camera de Comert si Industrie a României, 40 de camere judetene, la care se adauga si camere de comert bilaterale cu: Elvetia, Ungaria, Israel, Ucraina etc.
Din noiembrie 1990 funtioneaza în S U A  Camera de Comert  Româno- Americana, care urmareste mai ales transmiterea de informatii despre masurile adoptate pentru a crea un cadru adecvat desfasurarii afacerilor în cele mai bune conditii.
Conform statutului, camerele de comert si industrie nu sunt ele însele agenti economici, nu realizeaza fapte de comert (nu vând si nu cumpara) ci desfasoara diverse activitati pentru a pune în contact pe cei care organizeaza activitati cu caracter lucrativ ca: prestari servicii în interesul membrilor inclusiv organizarea de reclama comerciala, de târguri si expozitii, publicarea de buletine informative pentru uzul membrilor si al partenerilor din tara si strainatate.
Camera de Comert si Industrie a tarii ajuta agentii economici autonomi sa-si elaboreze si sa puna în aplicare propriile lor politici prin numeroase forme cum sunt: relatii de corespondenta pe cale letrica, prin telex, fax, prin receptionarea de cereri de oferte, oferte de afaceri, posibilitati de colaborare, prin constituirea de misiuni economice în strainatate, schimb de delegatii, precum si prin informarea strainatatii în legatura cu cadrul economico-juridic din tara noastra etc.
Prin complexa activitate pe care o desfasoara, sistemul camerelor de comert si industrie se aliniaza la uzantele în materie pe plan international, de promovare a comertului exterior la nivelul agentilor economici, fiind un catalizator în implementarea marketingului.
Un rol însemnat în promovarea marketingului pe plan intern revine învatamântului economic universitar si postuniversitar, publicatiilor de specialitate si unor institute nationale de cercetare ca: Institutul de Economie Mondiala si Institutul National de conjunctura, management si marketing pentru comert interior, comert exterior, turism.
Pe plan international, alaturi de Asociatiile internationale cu profil de marketing care-si propun sa promoveze mai ales tehnici si metode de marketing, importanta în asigurarea unui cadru favorabil desfasurarii activitatii teoretice si practice de marketing, au o serie de reuniuni internationale, precum si documentele adoptate de acestea, cum ar fi: Actul final de la helsinki sau Carta de la Paris.
Promovarea pe scara larga a marketingului prin toate mijloacele se dovedeste astazi o actiune de maxima acuitate în conditiile evolutiilor adesea greu previzibile ale unor factori care actioneaza drept catalizatori ai situatiilor incerte de pe diverse piete, întrucât nici o întreprindere nu mai poate desfasura o activitate eficienta fara o cunoastere perfecta a situatiei prezente si a tendintelor diverselor piete, fara o valorificare a oportunitatilor pe termen scurt si de durata a acestora, subordonând întreaga lor activitate conceptiei de marketing.
 
[1] Fr. Mayaux – Le marketing au service de la culture – revue Française du marketing   nr.113/1987.
[2] P.L. Dubois, A. Jolibert, Marketing, teorie si practica, vol I, Ed. Economica, 1989, lucrare editata sub egida Universitatii de Stiinte Agricole din Cluj-Napoca, 1992, p.5.
Pagina anterioara l Home l Despe autor l Sumar l Pagina urmatoare

3. Mediul de functionare a întreprinderii
Si rolul lui în activitatea de marketing
            Conceptia de marketing a întreprinderii moderne ridica la rangul de necesitate orientarea ei spre exterior, deoarece ea trebuie sa produca si sa ofere pietii numai ceea ce se cere efectiv si deci se poate vinde, orientându-si astfel întreaga activitate în functie de dorintele si necesitatile cumparatorului. Aceasta presupune încadrarea ei în structura mediului ambiant, sincronizarea activitatii sale cu dinamismul, formele si directia evolutiei acestui mediu.
            Mediul de marketing, constituit din ansamblul factorilor cu care întreprinderea trebuie sa convietuiasca, care de obicei îi scapa de sub control, influenteaza relatia sa cu clientii, astfel încât supravietuirea si prosperitatea sa este conditionata de cerintele lui.
3.1. Însemnatatea cunoasterii si analizei mediului de marketing al întreprinderii
            Întreprinderea, privita ca sistem complex, deschis si dinamic, cu caracter preponderent operational, în sens generic, este un grup de persoane organizat, potrivit unor cerinte economice, tehnologice, juridice si sociale care concepe si desfasoara un ansamblu de activitati utile ce se concretizeaza în bunuri si servicii destinate vânzarii, cu scopul obtinerii unui profit cât mai mare.
            Atingerea acestui tel impune identificarea si satisfacerea cerintelor clientilor si corelarea activitatii întreprinderii cu schimbarile frecvente si importante ce au devenit o regula generala a mediului de marketing. De aceea, cunoasterea mediului si a interdependentelor mediu-întreprindere constituie o problema de maxima importanta care-i asigura functionalitatea rationala si în final succesul în afaceri.
            Pentru orice întreprindere cunoasterea si analiza mediului ambiant, a fizionomiei si mecanismului sau de functionare reprezinta punctul de unde începe identificarea oportunitatilor, dar si a pericolelor, a amenintarilor ce se prefigureaza la adresa sa. De aceea se impune cu necesitate cunoasterea continutului si a cerintelor mediului, precum si a modificarilor cantitative si calitative care apar în sfera lui, chiar anticiparea evolutiei viitoare a mediului, astfel încât întreprinderea sa se poata adapta la noua lui structura.
            Cunoasterea caracteristicilor si a mutatiilor intervenite în structura mediului ambiant este o conditie fundamentala a satisfacerii unei anumite categorii de trebuinte de catre întreprindere, necesitati aflate în continua crestere si diversificare, care trebuie sa stea la baza elaborarii unor strategii realiste, bine fundamentate stiintific. De asemenea, asigurarea resurselor materiale, financiare, informationale si umane de care întreprinderea are nevoie pentru desfasurarea unei activitati în conditii de maxima eficienta, solicita cunoasterea în detaliu a factorilor de mediu care o influenteaza, factori care constituie o premiza esentiala în adoptarea si aplicarea deciziilor si actiunilor ca expresie a necesitatilor si oportunitatilor prezente si de perspectiva.
            Însusirea opticii de marketing si aplicarea ei realista presupune si o anumita capacitate de adaptare a întreprinderii la mediu, întrucât modificarile acestuia pot avea si efecte pozitive si negative. Astfel, mediul de marketing poate determina oportunitati de sporire a afacerilor cu clientii existenti sau cu altii noi, sau poate serios deteriora capacitatea de satisfacere a necesitatilor clientilor, prin nepotrivirea cererii cu oferta. Prin urmare, nu este suficient sa cunosti si sa te adaptezi la mediu, ci este nevoie de capacitate de mobilizare si coordonare pentru adaptarea operativa a activitatii la noile cerinte.
            Este foarte important sa se înteleaga ca întreprinderea nu se afla în opozitie cu mediul de marketing, ea fiind chiar o componenta a acestuia care exercita influenta asupra mediului, altfel spus exercita un rol activ asupra lui. De asemenea, trebuie tinut seama de faptul ca mediul de marketing nu este în mod automat ostil, restrictiv, primejdios, ci dimpotriva îi ofera sanse, ocazii, favorabile, situatii benefice pentru mentinerea pozitiei si chiar accentuarea ei pe piata.
            Mediul de marketing, reprezentat de fortele externe ale întreprinderii, influenteaza direct sau indirect obiectivele, planurile, procedurile, activitatile si rezultatele acestora, jucând un rol extrem de important în viata întreprinderilor. De aceea specialisti considera ca analiza mediului si adoptarea unui “proces sistematic de identificare a schimbarilor semnificative” este foarte important pentru a prognoza impactul ce-l poate avea asupra organizatiei (E. Hill & T. O’Sullivan – Op. Cât. P.51).
            În acest scop, s-au elaborat o serie de metode de analiza a mediului (se utilizeaza mai multi termeni sinonimi în literatura de specialitate, cel mai frecvent utilizati fiind: scanare, previzionare, culegere de date, cercetare externa, control, redarea informatiilor externe) cele mai cunoscute fiind: managementul semnalului slab; Quest (Quick Environment Scanning Technique) si sistemele formale de explorare a mediului.
            Apreciem, ca deosebit de practica modalitatea celor patru pasi pe care o propun E. Hill & T. O’Sullivan (Op. Cât. P.51). Primul pas este observarea continua ce da posibilitatea desprinderii în faza initiala a modificarilor si adoptarii deciziilor corespunzatoare.
            Al doilea pas este monitorizarea ce presupune colectarea informatiilor ce dau posibilitatea remarcarii tendintelor care indica oportunitati sau primejdii.
            Al treilea pas este prognozarea, prin care se determina aria, viteza si intensitatea modificarilor cu ajutorul tehnicilor specifice si se elaboreaza scenarii.
          Al patrulea pas este analiza posibilelor consecinte asupra
Activitatii întreprinderii. Impactul probabil asupra organizatiei se poate materializa în patru categorii de raspuns la schimbarile de mediu, ce impun ca tactica:
            1. Marketing activ – când schimbarea este clara si impactul este semnificativ;
            2. Planuri pentru orice eventualitate – când probabilitatea schimbarii este mica dar impactul este mare;
            3. Monitorizare – când schimbari pot sa apara, dar efectele nu sunt importante;
            4. Revizuire periodica – când si posibilitatile schimbarii si impactul sunt de mica intensitate.
 

Fig. 3.1. Categorii de raspuns la schimbari de mediu. (E. Hill & T. O’Sullivan Op. Cât. P.52).
 
           Preocuparea specialistilor teoreticieni si practicieni de a analiza mediul este determinata de faptul ca în prezent organizatiile functioneaza într-un mediu concurential si foarte dinamic mai ales datorita evolutiei fara precedent a tehnologiei, un mediu în care apar noi legi, se utilizeaza strategii concrete de cucerire a pietelor, scade fidelitatea cumparatorilor mai ales datorita unei accelerate diversificari a produselor si serviciilor oferite de producatori.
De aceea, mediul de marketing trebuie supravegheat si analizat pentru a intui cât mai corect natura si dimensiunile potentialelor schimbari ce se prefigureaza, iar în functie de acestea sa se pregateasca planuri concrete de raspuns, prin care sa se pregateasca extinderea grupurilor tinta si redefinirea activitatilor de marketing.
Studiile efectuate în SUA si Europa au evidentiat importantele avantaje pe care întreprinderile le pot avea în urma analizei mediului, între acestea cele mai importante ar fi: (M. J. Thomas – Op. Cât. P.75).
- Constientizarea mai puternica din partea echipei manageriale privind modificarile survenite în mediul de afaceri;
- Planificarea strategica si decizii mai eficiente;
- Eficienta sporita de conducere;
- Analize industriale si de piata mai bune;
- Rezultate superioare în activitatea externa;
- Alocarea mai eficienta a resurselor;
- planificarea mai eficienta a consumului de energie.
De asemenea, studiile respective au tras concluzii interesante si cu privire la factorii cei mai importanti de care trebuie sa tina seama orice manager.
În concluzie, cunoasterea si anticiparea evolutiei mediului devine atât de importanta încât “analiza mediului trebuie structurata pentru a satisface nevoile celor care iau decizii” (M. J. Baker – Op. Cât. P.47) cu atât mai mult cu cât exista deja instrumente si tehnici specifice.
3.2. Continutul si rolul mediului de marketing
Mediul de marketing al întreprinderii trebuie privit ca un ansamblu al subiectilor, fortelor si conditiilor interne si externe, în interiorul si sub actiunea carora managerul stabileste si mentine relatiile cu clientii. El constituie premiza si cadrul ce asigura elaborarea celei mai adecvate strategii de marketing tinând seama atât de forta cât si de slabiciunile întreprinderii, atât de punctele tari cât si de cele slabe.
Viziunea întreprinderii asupra mediului în care îsi desfasoara activitatea are implicatii ample asupra complexitatii sarcinilor de analiza si previzionare. De aceea, conceptul de mediu de marketing pentru manager trebuie sa fie clar conturat astfel încât sa poata identifica factorii cei mai importanti în functie de care vor evolua modificarile esentiale.
Mediul general de marketing are doua componente: mediul intern si mediul extern, caracterizate prin elemente specifice si modalitati proprii de actiune în cadrul întreprinderii (Fig.3.2.).

Fig.3.2.
În literatura de specialitate se remarca preocuparea pentru analiza mediului extern, pentru unii autori mediul intern fiind o componenta a micromediului (Ph. Kotler - Principiile marketingului – Teora 1998 pag.178-179).
Desigur, pentru activitatea de marketing rolul esential îl are mediul extern al organizatiei, dar însusirea opticii de marketing, nu numai ca nu poate face abstractie, dar nu poate sa ignore mediul intern al organizatiei, deoarece strategia de marketing în special, politica de marketing în general, sunt doua parti ale strategiei si respectiv politicii întreprinderii.
Mediul de marketing intern al întreprinderii reflecta totalitatea activitatilor si conditiilor în care compartimentul de marketing îsi desfasoara activitatea, precum si raporturile pe care el le întretine cu celelalte compartimente ale întreprinderii. El “are un rol deosebit asupra oportunitatii, organizarii si eficientei mixului de marketing reprezentând cadrul ce trebuie adaptat cerintelor mediului extern si totodata, sistemul care aplica si verifica orientarile si schimbarile impuse de activitatile de marketing” (V. Munteanu (coord.) op. Cât. P.54).
În ceea ce priveste structura mediului intern, exista de asemenea mai multe puncte de vedere (vezi V. Munteanu (coord.) – op. Cât. P.54-55, V. Olteanu – op. Cât. P.104, Ph. Kotler – Op. Cât p.178-179), fiecare însa pune accent pe unele elemente fara a le exclude pe celelalte.
Consideram, ca în viziunea de marketing, rolul compartimentului de marketing sporeste substantial în cadrul organizatiei si ca urmare, mediul intern de marketing devine mult mai important decât în trecut. Dar, în activitatea lor, managerii de marketing trebuie sa conlucreze cu managerii celorlalte compartimente: cercetare-dezvoltare, productie, aprovizionare, financiar-contabil, personal, si evident cu conducerea superioara a întreprinderii, atât în elaborarea politicii de marketing cât si în îndeplinirea ei, în asa fel încât întreprinderea sa-si poata atinge obiectivul suprem – obtinerea unui profit cât mai mare prin satisfacerea în cele mai bune conditii a cerintelor clientilor.
Prin urmare, sunt componente ale mediului intern de marketing ale întreprinderii: conducerea si stilul de conducere al acesteia, organizarea interna reflectata în organigrama, resursele materiale si umane si bineînteles variabilele ce alcatuiesc mixul de marketing. Ele reflecta atât motivatia ce sta la baza activitatii întreprinderii cât si experienta sa tehnica, comerciala, comunicationala, accesibilitatea la informatie, etc.
Desigur, conducerea si organizarea interna a întreprinderii, stilul de conducere practicat de manageri, joaca un rol esential, deoarece în final adoptarea unei anumite strategii si tactici, depinde de atitudinea conducerii, de optica în care aceasta abordeaza desfasurarea întregii activitati.
Maniera în care se realizeaza conexiunea acestora cu mediul extern al întreprinderii se exprima în final, în succesul firmei.
Mediul de marketing extern reflecta ansamblul factorilor ce exercita direct sau indirect influente asupra întreprinderii si se afla în afara sistemului ei de control, dar care determina performantele ei. El are doua componente: micromediul si macromediul (vezi fig. 3.3).

Fig. 3.3
3.3. Mediul de marketing extern – componenta esentiala
Datorita complexitatii si multidimensionalitatii mediului în care îsi desfasoara activitatea întreprinderea, în literatura de specialitate exista înca numeroase puncte de vedere cu privire la conceptul de mediu extern. Astfel, la modul cel mai general, Ph. Kotler considera ca mediul extern reprezinta totalitatea fortelor necontrolabile la care întreprinderea trebuie sa-si adapteze politica si se constituie din participantii si fortele externe care influenteaza asupra posibilitatilor întreprinderii de a dezvolta si mentine tranzactii avantajoase (Ph. Kotler, Principles of marketink, Third Edition, Prentice Hall Inc. Englewood Cliffs, New Jersey, 1989, p.124),   M. Marchesnay precizeaza ca mediul este constituit din ansamblul organizatiilor, activelor si factorilor a caror existenta este susceptibila de a influenta comportamentul si performantele întreprinderii (M. Marchesnay, Economie d’entreprise, Collection Gestion, Paris, 1991, p.91), iar C. Florescu subliniaza ca:” mediul apare alcatuit dintr-o retea de variabile exogene, carora întreprinderea le opune propriile sale resurse-umane, materiale si financiare-respectiv, un set de variabile endogene” (C. Florescu (coordonator), Marketing, Marketer, Bucuresti, 1992, p.49).
Desi aparent diferite, cele trei definitii selectate, ca si altele, reliefeaza faptul ca mediul extern exprima ansamblul conditiilor de natura eterogena ce exercita influenta directa sau indirecta asupra modului în care întreprinderea îsi desfasoara activitatea, constituind cadrul de manifestare a acesteia, cadru capabil sa surprinda evolutiile convergente si divergente dintre componentele sale care pot sa favorizeze sau sa frâneze derularea actiunilor ei.
Daca avem în vedere locul si rolul participantilor la acest cadru de desfasurare a activitatii întreprinderii, interactiunea si intensitatea cu care actioneaza fortele constitutive, influentele pe care le exercita, putem delimita doua componente: micromediul si macromediul.
Micromediul este reprezentat de participantii la mediul cel mai apropiat al întreprinderii si care afecteaza posibilitatile ei de a-si deservi clientii.
Macromediul este desemnat de fortele societale cu raza mare de actiune, care afecteaza toti participantii la micromediul întreprinderii.
Delimitarea celor doua componente ale mediului ambiant are mare importanta în planul organizarii” supravegherii” mediului de catre întreprindere. Astfel, daca micromediul poate fi supravegheat personal, el având influenta directa, fiind relativ controlabil si deci susceptibil modificarilor prin actiuni concertate, elementele macromediului sunt necontrolabile, nu pot fi influentate, dar trebuie cunoscute si, pe aceasta baza, stabilite actiuni de adaptare a întreprinderii la configuratia acestuia. Evident, între cele doua componente ale mediului exista strânse relatii de interconditionare si, de aceea, pentru întelegerea întregului mecanism de organizare si desfasurare a activitatii întreprinderii este absolut necesara cunoasterea mediului în care ea actioneaza, întrucât “informatiile ample asupra mediului extern de care dispune întreprinderea moderna îi ofera posibilitatea nu numai sa-si mentina locul pe piata, dar sa si detecteze si sa cucereasca alte piete si chiar sa creeze noi piete de desfacere, nevoi de consum-deci sa aduca schimbari în însasi structura mediului” (C. Florescu, Esenta marketingului, Marketing nr.2, 1990, p.2). Pentru aceasta se impune o stricta si continua supraveghere a factorilor exogeni si endogeni ai mediului întreprinderii, deoarece modificarile în structura si evolutia lor pot avea impact profund asupra activitatii întreprinderii.
3.3.1. Micromediul întreprinderii
 
Micromediul este constituit din agenti economici cu care întreprinderea intra de obicei în relatii directe, influentele fiind puternice si reciproce, reprezentând în fapt un ansamblu de conditii, activitatii si relatii specifice. Asigura cadrul în care se aplica si se verifica politica de marketing, având deci rol esential în elaborarea mixului de marketing. Întreprinderile pot sa anticipeze schimbarile ce vor apare în micromediu si sa raspunda acestora, influentându-le sau controlând dimensiunile interferentei lor cu relatiile de piata ale întreprinderii si cu concurentii ei.
Desi, cu privire la componentele micromediului exista în literatura de specialitate mai multe puncte de vedere (Elena Sârbu, Mediul de marketing al societatilor comerciale si al regiilor autonome, vol. Bazele marketingului, Editura Graphix, Iasi, 1992, p.54-56; I. Geoegescu, Marketingul întreprinderii în conditiile economiei de piata, în vol. Management si Marketing în regii autonome, societati comerciale, firme particulare, vol. I, ÎI, supliment la rev. Tribuna Economica, 1991, p.216-217; Ph. Kotler, op. Cât., p.215-216; C, Florescu (coordonator), op. Cât., p.51-52), consideram, ca în perioada actuala, nu pot fi ignorate urmatoarele: furnizorii de marfuri, prestatorii de servicii si forta de munca, intermediarii, clientii, concurentii, precum si organismele publice, a caror activitate se rasfrânge nemijlocit asupra întreprinderii.
A) Furnizorii sunt cei care asigura întreprinderii resursele necesare desfasurarii normale a activitatii economice, dar si concurentilor. Sunt reprezentati, prin diverse firme de afaceri sau persoane particulare, care pe baza relatiilor de vânzare-cumparare, pun la dispozitie materiile prime si materialele, combustibilul, energia, apa, echipamentul tehnic, sau executa o larga gama de servicii, deosebita însemnatate având serviciile bancare. Un loc aparte îl au relatiile cu furnizorii de personal, reprezentati prin unitati de învatamânt, oficiile de forta de munca, persoanele aflate în cautarea unor locuri de munca, precum si întreprinderi particulare care au ca obiect de activitate plasarea fortei de munca disponibile.
Este posibil ca în anumite circumstante, întreprinderea sa devina vulnerabila în fata furnizorului care poate sa nu respecte termenul de aprovizionare sau sa modifice preturile etc. De aceea este foarte importanta pe de o parte monitorizarea activitatii furnizorilor, iar pe de alta parte stabilirea unor relatii de încredere si pe termen lung, realizându-se o interdependenta mutuala.
B) Intermediarii sunt reprezentati de firmele care ajuta întreprinderea la promovarea, vânzarea si distribuirea marfurilor catre consumatorul final, sub forma: comerciantilor (angrosisti), firmelor de distributie fizica (de comert, transport etc.), agentiilor de service de marketing (cum sunt agentiile de publicitate), intermediarilor financiari, bancilor, societatilor de asigurari etc.
C) Clientii constituie componenta cea mai importanta, deoarece ei alcatuiesc piata de desfacere a oricarei întreprinderi producatoare, reprezentata de: consumatori, utilizatori, angrosisti, agentii guver-namentale si internationale etc. Este foarte important sa se analizeze situatia lor în vederea cunoasterii cât mai bine a comportamentului lor, pentru a veni în întâmpinarea dorintelor lor.
D) Concurentii sunt agentii economici cu care intra în competitie orice întreprindere, întrucât în economia de piata este indispensabila înfruntarea pentru obtinerea unor conditii avantajoase de producere si desfacere a bunurilor si serviciilor, cu telul atingerii unor performante deosebite. Întrucât concurenta este o lupta dura, în care învinge întotdeauna cel mai bun, si care – desi, primeaza interesele economice - se desfasoara nu numai cu mijloace economice, ci si extraeconomice, pentru fiecare întreprindere este absolut necesar sa descopere (Introduction to export market research, editata de Centrul de Comert International UNCTAD/GATT – trad. În lb. Rom. sub egida Asoc. Româna de Marketing, AROMAR, Bucuresti, 1990, p.25-26): structura si amploarea concurentei, motivele reusitei concurentilor importanti, precum si sansele de a-i învinge. Exista doua tipuri de concurenti fata de care întreprinderile trebuie sa adopte atitudini diferite.
Astfel, concurentii directi, cei care satisfac aceleasi nevoi ale clientilor si sunt perceputi de clienti ca alternative, sunt în general mai usor de identificat, dar lupta cu ei este costisitoare si de aceea pe termen lung supravietuiesc doar cei puternici.
Concurenti indirecti, cei ce ofera un produs similar dar cu alte caracteristici, satisfac alte nevoi ale clientilor. Sunt mai putin amenintatori, de obicei sunt nou-veniti sau produc înlocuitori, dar oricum nu trebuie ignorati, desi sunt mai greu de depistat.
Concurentii sunt de obicei firme sau persoane particulare, care îsi disputa aceiasi clienti (beneficiari) sau furnizori de bunuri si servicii. Ei pot detine un anume loc si importanta pe piata, ceea ce le confera postura de: lideri, inovatori, conservatori sau timizi (Guy Serraf, Dictionnaire methodologique de matketing, Les Editions d’Organisation, Paris, 1995, p.72), concretizata într-un comportament specific, mai ales în ceea ce priveste modalitatile de interventie pe piata si tipul de relatii practicate.
E) Organismele publice sau publics, cum îl denumeste Kotler (Ph. Kotler, Op. Cât., p.125), reprezinta orice grupare care are un interes actual sau potential cu impact asupra capacitatii organizationale de atingere a obiectivelor întreprinderii. Sunt identificate mai multe tipuri de astfel de organisme, care înconjoara întreprinderea si o influenteaza direct:
1. Organisme financiare (financial publics) influenteaza capacitatea  întreprinderii de a obtine fonduri banesti pentru desfasurarea activitatii si sunt reprezentate de: societatii de investitii, companii de asigurari, actionari etc.
2. Institutiile mass-media (media publics) sau mediile de informare în masa includ organizatiile care vehiculeaza stiri, opinii prin: ziare, reviste, radio, televiziune etc.
3. Asociatii ale cetatenilor (citizen action publics) reprezentate de organizatii ale consumatorilor, grupurile ecologiste, grupuri ale minoritatilor.
4. Institutii guvernamentale (guvernamental publics), fata de care întreprinderea are obligatii legale, cum sunt: organele vamale, de justitie etc.
5. Organisme publice locale (local publics), reprezentate prin organizatii comunitare, resedintele vecinilor etc.
6. Atitudinea publica generala (general publics) sau marele public, desi acesta nu actioneaza într-un mod organizat, imaginea publica a întreprinderii are importanta mai ales direct si imediat în cadrul local, iar când imaginea are de suferit, efectele negative asupra activitatii întreprinderii nu întârzie sa se arate.
3.3.2. Macromediul întreprinderii
Mediul extern al întreprinderii este format din sistemul factorilor exogeni care actioneaza asupra întreprinderii indirect, prin intermediul elementelor micromediului, exercitându-si influenta pe o arie larga si pe termen lung. Sunt factori de ordin general, pe care întreprinderea nu-i poate controla. Acesti detinatori de interese, cum îi numesc adesea specialistii, influenteaza întreprinderile în conducerea afacerilor, dar unii sunt de interes minor pentru activitatea de marketing cum ar fi: actionarii, bancile, etc, iar altii au o influenta majora, cum ar fi: mass-media, miscarile pentru protectia consumatorilor, etc.
Indiferent care ar fi gradul de influenta, întreprinderea trebuie sa aiba în vedere toti factorii, pentru a adopta o politica benefica sau pentru a preveni prin activitatea ei dificultatile, dar nu poate face aproape nimic pentru a influenta macromediul. Dar, trebuie sa-i cunoasca si sa se pregateasca pentru schimbarea lor inevitabila. Intuind natura si dimensiunile potentiale ale schimbarilor poate sa gaseasca formule corecte de adaptare la noul cadru creat de acestia.
Macromediul detine locul esential în ceea ce priveste orientarea activitatii întreprinderii în conformitate cu nevoile societatii, el influientând actiunile întreprinderii prin mai multe tipuri de comportamente: comportamentul cumparatorului si comertului, comportamentul si pozitia concurentei si cel guvernamental.
Întrucât societatea româneasca se prezinta ca un macrosistem cu multiple microsisteme si componentele macromediului sunt de o mare diversitate, dar ele actioneaza într-o strânsa interdependenta. De aceea, mediul extern apare ca “un ansamblu de elemente de natura foarte diferita (politica, economica, sociala, tehnico-stiintifica, juridica, culturala, demografica, geografica, ecologica etc.), manifestate în plan national si international, care actioneaza asupra unitatii în strânsa interdependenta” (C.Russu, Cadrul organizational al întreprinderii, Ed.St. si Enciclopedica, Bucuresti, 1983).
Dinamica si complexitatea macromediului determina ample modificari în activitatea întreprinderii, care pot conduce la discontinuitate în activitatea ei, cu multiple implicatii în functie de marimea si profilul activitatii, dar si de zona în care ea actioneaza. Deoarece elementele macromediului nu evolueaza simultan, în aceeasi directie si cu aceeasi intensitate, efectele declansate asupra întreprinderii sunt deosebite.
Desi ampla si diversa, interactiunea mediu-întreprindere, dupa cum evidentia J. Stoner (J. Stoner, Management, Prentice Hall Inc., London, 1978), se poate sintetiza sub forma celor trei tipuri de mediu: stabil, schimbator (instabil) si tulburent.
1. Mediul stabil – constituie tipul de referinta în cadrul analizelor. El este doar un moment de scurta durata si de aceea apare ca o exceptie în perioada de asa-zisa liniste. Se caracterizeaza prin modificari la intervale mari, cauza reprezentând-o evenimente neesentiale, care sunt usor de prevazut si de aceea pune putine probleme de adaptare a întreprinderii. Acest tip de mediu asigura stabilitatea întreprinderii, dar nu este un tip caracteristic, se întâlneste destul de rar în ultimele decenii.
2. Mediul schimbator se caracterizeaza prin permanente modificari, care în genere sunt previzibile. Ele constituie baza anticiparilor. Acest tip de mediu imprima o viziune prospectiva întreprinderii, ceea ce-i da posibilitatea sa-si stabileasca cele mai potrivite mijloace si forme în vederea confruntarii cu ceilalti agenti economici. Pare sa fie tipul obisnuit de mediu cu care se confrunta întreprinderile în etapa actuala.
3. Mediul turbulent este definit de schimbari foarte accentuate, frecvente, bruste, în directii imprevizibile, adesea transformatoare, ceea ce supune întreprinderea unor presiuni deosebite, punându-i probleme dificile de adaptare, în genere greu de anticipat. De regula, este specific ramurile de vârf, deci nu are caracter dominant. Pentru a face fata acestui tip de mediu, întreprinderea trebuie sa se caracterizeze prin  flexibilitate, suplete, elasticitate a structurilor, în vederea adaptarii rapide la un nou mod de actiune, la noi metode.
Studierea celor trei tipuri clasice are o mare importanta, datorita implicatiilor în înfaptuirea echilibrului dintre întreprindere si piata, prin intermediul politicilor de marketing adecvate fiecarei situatii si fiecarui agent economic.
În etapa actuala, în tara noastra se poate aprecia ca întreprinderea actioneaza într-un mediu turbulent, determinat de situatia economica, sociala si politica din perioada de tranzitie. În acelasi timp, constatam ca cele mai multe întreprinderi nu sunt pregatite pentru a actiona într-un astfel de mediu, unele dintre ele fiind puse în situatia de a nu se putea adapta rapid la noua configuratie a mediului, contribuind astfel la accentuarea caracterului turbulent al mediului.
Macreomediul exercita o gama variata de influente asupra întreprinderii, prin intermediul unui complex de factori, care, de altfel, constituie componentele lui, trebuie abordate într-o strânsa interdependenta, chiar daca sunt de natura foarte diversa: economica, demografica, tehnica, politica, juridica, psihosociala, culturala, educationala, ecologica etc. Unii autori subliniaza necesitatea de a se avea în vedere nu doar efectele pozitive pe care mediul le are asupra activitatii întreprinderii, ci si cele negative, prezente sub forma riscului. Astfel, Mathé (J.Ch. Mathé, Politique Générale de l’Éntreprise: Analyse et Management Strategique, Édition Economica, 1987, p. 198) desemneaza cinci tipuri de risc pe care le genereaza mediul, riscul: politic, economic, juridic, tehnologic, financiar, pe care întreprinderea trebuie sa le aiba în vedere în alegerea variantei optime a strategiei. De altfel, autorul evidentiaza în acest context cele mai importante componente ale mediului extern.
Desi în lucrarile de specialitate abordarea componentelor macromediului este destul de nuantata, exista totusi un consens în a considera ca cei mai importanti factori exogeni care influenteaza activitatea întreprinderii sunt cei care compun mediul: economic, politic, social-cultural, demografic, tehnico-stiintific, natural si juridic.
1. Mediul economic este elementul esential atât la nivel national, cât si international cu impact semnificativ asupra întreprinderii, întrucât influenteaza decisiv functionarea si dezvoltarea ei. Constituie cadrul concret în care întreprinderea activeaza, fiind definit atât de raporturile care apar în societate în productia, repartitia, schimbul si consumul bunurilor materiale si serviciilor, cât si prin structurarea pe ramuri, subramuri si domenii de activitate. El reflecta nivelul de dezvoltare atât pe ansamblu, cât si la nivelul verigilor componente si se concretizeaza în: piata interna, piata externa si pârghiile economico-financiare.
Cum piata este principala modalitate prin care se verifica concordanta dintre nivelul si structura productiei cu nevoile sociale reflectate în cerere, analiza situatiei pietii, a elementelor ei componente: cerere, oferta, concurenta, constituie punctul de pornire în evaluarea corecta a potentialului pe care poate sa se bazeze întreprinderea în elaborarea unei strategii si politici realiste, care sa tina seama atât de particularitatile sistemului economic, cât si de tipologia mecanismelor concurentiale proprii, precum si de riscurile pe care atât mediul national, cât si cel international, le genereaza întreprinderilor.
Factorii economici vizeaza alocarea resurselor în societate si de aceea specialistii în marketing trebuie sa urmareasca, pentru adoptarea celor mai bune decizii: (vezi E.Hill & T. O’Sullivan, op. Cât. P.36-37)              veniturilor, efectele recesiunilor, sistemul de impozite si taxe, evolutia ratelor dobânzilor si a inflatiei etc.
2. Impact asupra activitatii întreprinderii au si ceea ce specialisti numesc factori de management exogeni (O. Nicolescu (coordonator), Management, Editura didactica si pedagogica R.A., Bucuresti, 1992, p. 48) reprezentati de: sistemul de organizare a economiei nationale, mecanismul de planificare macroeconomica, mecanismele motivationale, mecanismele de control ale suprasistemelor din care face parte întreprinderea, care influenteaza atât în direct, cât si indirect, functionalitatea si eficacitatea ei.
3. Mediul tehnic si tehnologic, în epoca actuala, constituie cadrul de dezvoltare a întreprinderii si prezinta o multitudine de incidente asupra ei, incidente care vizeaza toate domeniile de activitate, toate compartimentele ei, în mod concret prin: inventii si inovatii, produse noi, orientarea fondurilor destinate cercetarii-dezvoltarii, nivelul tehnic al utilajelor disponibile pentru a fi cumparate, calitatea tehnologiilor care pot fi achizitionate, calitatea cercetarilor tehnice la care are acces, numarul brevetelor si licentele înregistrate, capacitatea creativ-inovativa a sistemului de cercetare-proiectare etc. El îsi pune amprenta în special asupra gradului de înzestrare tehnica si a ritmului modernizarii produselor si tehnologiilor.
Astfel, dinamica accentuata a tehnicii si tehnologiilor conduce la înfaptuirea unei noi corelatii cu valorile si idealurile sociale, întrucât noul tip de tehnologie modeleaza atitudinile, promoveaza alt stil de munca si viata, în genere un alt comportament.
De asemenea, noile descoperiri tehnico-stiintifice modifica capacitatea si structura productiei, evolutia nevoilor societatii si ca urmare, si structura consumului, creeaza noi moduri de satisfacere a nevoilor consumatorilor, descopera noi consumatori, identifica nevoi latente, schimba modelele cererii, conditiile pietii, raportul si natura concurentei de care întreprinderea trebuie sa tina seama, poate contribui la cresterea eficientei activitatilor de marketing. De fapt, întreprinderea se implica în dinamica mediului tehnologic atât ca beneficiar, cât si ca furnizor, prin intermediul pietii, ceea ce face posibil ca cercetarile de marketing sa asigure întreprinderii “retete de succes”.
De altfel, este deja demonstrat, ca cercetarea de marketing are o mare operativitate de actiune si costuri mai reduse, în comparatie cu creativitatea tehnica. Mai mult, chiar la baza multor idei noi de dezvoltare sta analiza prezenta sau perspectiva nevoilor de piata.
4. Mediul demografic este variabila macromediului cu multiple ingerinte asupra activitatii întreprinderii, deoarece populatia în calitate de partener al acesteia se afla atât în postura de beneficiar al rezultatelor obtinute de ea, constituind unul din factorii formativi ai cererii de marfuri, dar si în postura de creatoare a acestora, deci ca sursa de munca. De aceea, situatia demografica, mai ales în ceea ce priveste nivelul, dinamica, structura populatiei, repartizarea teritoriala si pe medii (urban-rural), are efecte multiple atât pe termen scurt, cât si pe termen lung asupra activitatii întreprinderii, ceea ce presupune studierea continua si a prognozelor demografice.
Analizând modelele structurii populatiei se poate anticipa comportamentul consumatorului pe fiecare tip de piata, atunci când numarul mare de nevoi si dorintelor ale indivizilor se exprima în trasaturi demografice, cum ar fi: vârsta, sexul, starea civila, rasa, ocupatia. Se pot desprinde astfel principalele tendinte în evolutia populatiei care stau la baza prognozelor si planurilor de activitate a producatorilor de bunuri si servicii.
5. Mediul cultural, social si educational este constituit din totalitatea factorilor, conditiilor, relatiilor si institutiilor care vizeaza sistemul de valori, obiceiuri, traditii, credinte si normele care modeleaza societatea si reglementeaza comportamentul indivizilor si a grupurilor în general prin ambianta de munca si viata. Aceste elemente afecteaza activitatea întreprinderii prin modalitati specifice de corelare a intereselor individuale si sociale, prin activitatea constienta a indivizilor si grupurilor care activeaza în societate. De asemenea, afecteaza consumul prin schimbarile psihologice, modificarea stilului de viata, care au impact direct asupra comportamentului consumatorului. Factorii educationali si în special învatamântul contribuie direct la amplificarea nivelului de cultura si schimbarea mentalitatii membrilor societatii, care se reflecta în relatiile întreprinderii cu piata, impunând o diversificare a politicii de piata.
6. Climatul politic intern si international afecteaza întotdeauna activitatea întreprinderii, deoarece are implicatii atât directe, cât si indirecte, manifestate prin: organizarea si guvernarea statala, politica economica pe care o promoveaza, mai ales prin gradul de implicare a statului în economie (sub forma subventiilor, masurilor protectioniste, politicilor antitrust etc.), apartenenta la grupuri si comunitati economice si politice, în general prin conceptia de integrare în viata economica si politica mondiala ce se promoveaza. Toate aceste elemente pot sa stimuleze sau sa frâneze activitatea pe care o desfasoara întreprinderea pe piata interna si internationala.
7. Mediul natural a devenit o componenta a macromediului care nu mai poate fi ignorata, în etapa actuala, întrucât este unanim acceptata ideea ca aspectele ecologice constituie restrictii în calea dezvoltarii întreprinderii nu doar prin reducerea resurselor puse la dispozitie, mai ales a celor neregenerabile si epuizabile, ci si prin nivelul poluarii acceptabile. De aceea, orice întreprindere este obligata sa foloseasca numai tehnologii nepoluante si sa-si organizeze astfel întreaga activitate încât sa protejeze mediul ambiant, dar sa si combata degradarea lui.
Cum în conditiile actuale interdependentele dintre factorii ecologici si întreprinderi se multiplica si diversifica, se impune un efort deosebit pentru cunoasterea si valorificarea lor în proiectarea si desfasurarea în conditii de maxima eficienta a activitatilor economice.
8. Cadrul juridic este reprezentat de sistemul legislativ din spatiul economic-geografic în care sa-si desfasoare activitatea întreprinderea, de cadrul legislativ al pietelor externe, dar si de sistemul institutional national si international.
Factorii juridici se refera la mijloacele de control stabilite pentru apararea intereselor societatii.
Sistemul institutional-legislativ stabileste cadrul în care întreprinderea îti poate desfasura activitatea asigurând utilizarea resurselor, finalizarea profitabila pe piata, protejarea intereselor economiei nationale, dar si prevenirea orientarii în directii nefavorabile. Ca atare, sustinem parerea conform careia “legislatia reglementeaza conduita în afaceri prin trei tipuri de legi: 1. - Legi menite sa apere concurenta si care cer ca practicile de marketing sa fie corecte si egale pentru toti partenerii; 2. - Legi care protejeaza cumparatorul împotriva produselor necalitative, poluate fizic sau moral, împotriva preturilor prea mari, care obliga la etichetarea corecta (sincera) a produselor etc.; 3. - Legi care protejeaza interesele generale ale societatii - îmbunatatirea calitatii vietii, conservarea mediului ecologic, conservarea resurselor naturale, protectia economiei si a pietii nationale “(V. Munteanu (cond.), op. Cât., p.52), ele având consecinte nemijlocit asupra politicilor de marketing elaborate de catre fiecare întreprindere.
Protectia concurentei a devenit o necesitate deoarece concurenta în afaceri este în interesul consumatorului, încurajând producatorii sa-si concentreze atentia pe satisfacerea nevoilor consumatorilor. Este în prezent reglementata în România prin: Legea nr.11/1990 privind protectia concurentei neloiale, Legea nr. 64/1991 privind brevetele si inventiile Legea concurentei nr. 21/1996.
Protectia consumatorului constituie o preocupare majora în tarile dezvoltate mai ales, întrucât firmele încearca prin nenumarate mijloace sa profite de pe urma consumatorilor. De aceea, prin legislatie se asigura un standard minimal al produselor, un control prin care acestea sunt vândute, un control al informatiilor oferite consumatorilor, al preturilor pentru condamnarea practicilor necinstite. De asemenea, prin încurajarea si protejarea concurentei se asigura un nivel acceptabil al preturilor. Ca urmare în tara noastra s-au adoptat câteva acte normative importante cum ar fi: Legea nr.11/1994 privind protectia consumatorului prin care se modifica Ordonanta Guvernului nr. 21/1992 si care institutionalizeaza Oficiul pentru Protectia Consumatorului si reglementeaza organizarea si functionarea unor Asociatii si Consilii pentru protectia consumatorilor pe plan local si central; Hotarârea Guvernului nr. 665/1995 privind înlocuirea, remedierea si restituirea produselor care prezinta deficiente de calitate etc.
Protectia societatii în general s-a impus ca urmare a faptului ca unele decizii ale întreprinderilor în folosul clientilor sai, defavorizeaza interesul societatii. De aceea s-a impus o legislatie care sa-i apere pe consumatori si mediul lor de consecintele propriilor decizii, ca de exemplu, Ordonanta Guvernului nr.31/1995 privind reglementarea regimului de producere, circulatie si comercializare a produselor farmaceutice, Codul Rutier etc. Aceste acte normative creeaza oportunitati, dar sunt si amenintari pentru activitatea de marketing, ca urmare, se impune o cât mai rapida conformare la acesta, pentru a obtine avantaje în raport cu concurentii.
În etapa de tranzitie la economia de piata, desfasurarea unei activitati normale trebuie sa se sprijine pe o legislatie nationala corespunzatoare, prin care cerintele obiective ale economiei de piata sa fie respectate, în care statul sa apara ca un factor esential de sprijinire si ocrotire, care sa permita integrarea fiecarei întreprinderi în ansamblul pietii nationale. Altfel, studiile de piata, activitatea de markening nu pot constitui decât paleative de informare conjuncturala, incapabile sa preîntâmpine riscul în perspectiva.
Pornind de la aceste cerinte stringente, de creare a unui cadru legislativ corespunzator proceselor economice, sociale si politice care au loc, în ultimii ani în tara noastra s-a desfasurat o ampla actiune de elaborare a unui pachet important de noi acte normative în paralel cu abrogarea unora sau modificarea altora. Se poate aprecia ca actuala legislatie economica cuprinde o paleta larga de reglementari, care se rasfrânge asupra modului în care se desfasoara activitatea de piata a întreprinderii. Ea asigura cadrul necesar favorizarii laturilor care corespund intereselor agentilor economici, dar si ale economiei nationale si în acelasi timp previne orientarea activitatii în directii nejustificate, precum si aparitia unor fenomene negative.
În acest cadru, un loc cu totul special îl ocupa Legea nr. 15/1990 cu privire la reorganizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome si societati comerciale. Conform prevederilor acestei legi, atât regiile autonome, cât si societatile comerciale sunt persoane juridice care functioneaza pe baza de gestiune economica si autonomie financiara (art.3). Ca urmare, relatiile comerciale dintre regiile autonome, cele dintre societatile economice cu capital de stat, precum si relatiile dintre ele sau dintre ele si stat se desfasoara pe baza de contracte pe principiul libertatii contractuale (art.47). Legea prevede ca regiile autonome si societatile comerciale cu capital de stat practica între ele, dar si în relatiile cu tertii, preturi care se formeaza pe baza raportului dintre cerere si oferta, cu exceptia situatiei când pe piata româneasca nu exista cel putin trei agenti economici care sa comercializeze acelasi tip de bun, lucrare sau serviciu, precum si cu exceptia cazurilor în care preturile sunt subventionate de stat potrivit hotarârii Guvernului, când preturile se stabilesc prin negocierea acestuia cu agentii economici (art. 47). De asemenea, legea stipuleaza ca regiile autonome si societatile comerciale se pot asocia în vederea realizarii de activitati comune care prezinta interes pentru asociati, pe baza contractului de asociere. Prin asociere se creeaza noi societati comerciale (art.35), dar se interzic orice acorduri, orice decizie de asociere si orice practici concertate care sunt susceptibile sa afecteze comertul dintre agentii economici si care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea jocului concurentei ori exploatarea de maniera abuziva a unei pozitii domonante detinute pe piata sau pe o parte substantiala a pietii (art. 36). Pentru astfel de actiuni de concurenta neloiala sunt stabilite sanctiuni, ca si pentru orice activitate ce poate afecta functionarea normala a pietii în conditii de libera concurenta. În ceea ce priveste piata externa, se precizeaza ca regiile autonome si societatile comerciale pot efectua direct operatiuni de comert exterior, dar pentru acestea ele trebuie sa-si constituie compartimente de export, import, marketing si conjunctura, cu consultarea paralela si obligatorie a Ministerului Comertului si Turismului (art. 44). Se prevede, de asemenea, ca atât regiile autonome, cât si societatile comerciale cu capital de stat pot sa încheie contracte de vânzare, executare de lucrari sau prestari de servicii cu întreprinderi straine cu plata în lei, daca sumele în moneda româneasca detinute de acestea sunt rezultate din exploatarea unor  investitii efectuate de ei în România (art. 50).
Legea 31/1990 are si prevederi exprese referitoare la constituirea de societati comerciale cu participare în asociere cu persoane juridice sau fizice românesti sau cu capital strain integral, prevederi care creeaza cadrul largirii relatiilor economice externe.
Legea nr.26/1990 privind Registrul Comertului reprezinta un act normativ deosebit pentru economia româneasca postbelica. Legea defineste în primul rând calitatea de comerciant ca fiind persoanele fizice care exercita în mod obisnuit acte de comert, societatile comerciale, regiile autonome si organizatii cooperatiste (art.1). În al doilea rând, stabileste obligativitatea fiecarui comerciant ca înainte de începerea activitatii sa se înmatriculeze în registrul comertului, iar pe parcursul exercitarii si pâna la încetarea activitatii sa mentioneze actele si faptele cerute de lege în acest registru, care se tin de catre Oficiul Registrului Comertului organizat pe lânga Camera de Comert si Industrie din fiecare judet si la nivelul national. În al treilea rând, sunt evidentiate în mod expres mentiunile care trebuie facute în registrul comertului (art. 21), cum ar fi: brevete de inventie, marcile de fabrica, de comert si de serviciu, denumirile de origine, indicatiile de provenienta, firma, emblema si alte semne distincte, asupra carora societatea comerciala, regia autonoma, organizatia cooperatista sau comerciantul persoana fizica are un  drept. Se precizeaza obligativitatea mentionarii hotarârii de punere sub interdictie a comerciantului, de declarare în stare de faliment, de condamnare a comerciantului pentru fapte penale si orice alte modificari privitoare la faptele si mentiunile înregistrate. Se prevede, obligatia comerciantului de a mentiona (art. 26) pe facturi, scrisori, oferte, comenzi, tarife, prospecte si alte documente întrebuintate în comert numarul de ordine sub care este înmatriculata firma în registrul comertului si anul înmatricularii.
Prin toate aceste prevederi, legea da posibilitatea oricarei persoane fizice sau juridice sa cunoasca situatia de ansamblu a întreprinderii cu care întretine relatii sau doreste sa stabileasca relatii de piata.
Deosebita importanta au prevederile capitolului IV al legii care se refera la regimul firmelor si emblemelor.
Conform prevederilor legii, “firma este numele sau, dupa caz, denumirea sub care un comerciant îsi exercita comertul si sub care semneaza” (art. 27). Firma, care se compune dintr-o denumire proprie are drept scop sa o deosebeasca de celelalte si ca urmare Oficiul Registrului Comertului trebuie sa refuze (art. 36) înscrierea unei firme care, fara a introduce elemente de deosebire, poate produce confuzie cu alte firme înregistrate. De asemenea. se precizeaza (art. 37) ca nici o firma nu va putea cuprinde o denumire întrebuintata de comerciantii din sectorul public.
În acelasi sens, legea defineste emblema (art. 27) ca fiind “semnul sau denumirea care deosebeste un comerciant de altul de acelasi gen”. Se stipuleaza în mod expres (art. 40) ca emblema poate fi folosita pe panouri de reclama oriunde ar fi asezata, pe facturi, scrisori, note de comanda, tarife, prospecte, afise, publicatii si în orice mod, numai daca va fi însotita în mod vizibil de firma comerciantului. Daca emblema cuprinde o denumire, firma trebuie scrisa în litere de marimea a cel putin jumatatea literelor cu care este scrisa emblema.
Toate aceste prevederi ale legii au deosebita însemnatate în activitatea promotionala a întreprinderii si asigura cadrul legal al desfasurarii relatiilor dintre întreprinderi, dintre acestea si piata în general.
Legea nr.11/1990 privind combaterea concurentei neloiale completeaza într-un anumit fel Legea nr.26/1990, deoarece concurenta în economia de piata este o componenta esentiala. Ca urmare, aceasta lege pornind de la premiza ca “toti comerciantii sunt obligati sa-si exercite activitatea cu buna credinta si potrivit uzantelor instituite” (art. 1), defineste concurenta neloiala ca “orice act sau fapt contrar uzantelor cinstite” (art. 2) prezentând în detaliu contraventiile, subliniind în mod expres ca “întrebuintarea unei firme, a unei embleme, a unei desemnari speciale sau a unor ambalaje de natura sa produca confuzie cu cele folosite legitim de un alt comerciant, precum si producerea, importul, exportul, depozitarea, vânzarea sau punerea în vânzare a unor marfuri purtând indicatii false asupra originii lor, constituie infractiunea de concurenta neloiala care se pedepseste " (art. 5). Prin toate aceste prevederi se urmareste ca relatiile întreprinderii cu piata sa se desfasoare într-un cadru care favorizeaza libera concurenta si care asigura identificarea fiecarei întreprinderi.
S-ar mai putea include pe lista actelor normative adoptate, referitoare la asigurarea cadrului legislativ al desfasurarii normale a relatiilor întreprinderii cu piata: Legea nr.12/1990 referitoare la protectia împotriva speculei, Legea nr.11/1994 privind protectia consumatorului, care precizeaza dreptul consumatorului român de a fi protejat complet, de a avea acces la oferta de calitate (a alege), de a fi despagubit pentru prejudicii, de a-si apara interesele, o serie de Ordonante si Hotarâri ale Guvernului.
Desi, legislatia adoptata pâna în prezent în acest domeniu a însemnat un pas important în vederea desfasurarii activitatii întreprinderii în viziunea de marketing, este necesar ca în perioada urmatoare aceasta sa fie completata cu alte acte normative care privesc în primul rând procesul de protectie a consumatorului.
Experienta tarilor cu traditie în domeniul relatiilor comerciale arata ca protectia consumatorului trebuie organizata sub forma unui proces complex, în care sa fie implicata atât puterea politica, statul ca atare, cât si consumatorul, care se concretizeaza de obicei atât în legislatia adecvata, ca si în crearea si functionarea unor organisme care sa vegheze asupra protectiei consumatorului. Legislatia trebuie sa stipuleze obligatiile comerciantului de a-si asuma responsabilitatea calitatii propusa prin actiunile promotionale, de a înscrie indicatorii calitativi si cantitativi pe fiecare produs ambalat, ca si pretul, de a cere plata numai pentru produsele cerute de consumator, de a interzice vânzarea marfurilor alimentare si a medicamentelor necorespunzatoare etc. 
Consideram, ca în etapa actuala, în care tara noastra are ca obiectiv strategic integrarea în structurile Uniunii Europene, cunoasterea si asimilarea principiilor fundamentale de protejare a “cetateanului european” prezinta mare interes. Ele au fost sintetizate în 1993 odata cu crearea Uniunii Europene si vizeaza: protectia sanatatii consumatorilor, protectia intereselor economice ale consumatorilor, dreptul consumatorilor de a fi informati si educati, dreptul de reparatie (despagubire), dreptul de reprezentare si participare a consumatorilor la adoptarea oricaror decizii ce îi vizeaza în mod direct. Apropierea de standardele comunitare se realizeaza în timp si marcheaza cresterea gradului de civilizatie.
Întrucât în lumea contemporana diviziunea muncii a cunoscut o adâncire fara precedent, nici o economie nationala nu-si poate satisface necesitatile în conditii de eficienta fara a avea relatii de schimb cu alte economii nationale. Cum aceste relatii se realizeaza direct între agentii economici interesati, cunoasterea cadrului legislativ-institutional al pietelor externe prezinta mare importanta.
Deoarece fiecare tara are un sistem propriu economic si legislativ, cercetarea pietii în vederea cunoasterii caracteristicilor ei trebuie sa vizeze: nivelul de dezvoltare economico-sociala al tarii si factorii specifici care determina cresterea economiei, reglementarile comerciale care pot bloca sau împiedica accesul pe piata respectiva (referitoare mai ales la taxe vamale si contingente, impozite si taxe interne, restrictii valutare, reglementari sanitare si de siguranta), politica relatiilor internationale, gradul de interdependenta al economiei respective fata de piata mondiala, traditiile pietii, factorii politici interni si bineînteles cadrul juridic în care se pot desfasura relatiile economice.
Raporturile dintre participantii la schimbarile economice internationale se desfasoara în conformitate cu cadrul juridic international asigurat prin întelegeri internationale bi- si multilateral sub forma de: tratate, acorduri, conventii, protocoale, aide-mcmoire, modus vivendi, aranjamente etc., pe baza carora se încheie contracte de import-export care reprezinta cadrul de lucru operativ.
În relatiile comerciale internationale, ca urmare a experientei acumulate, s-au impus norme, reguli si uzante care au necesitat unificarea lor.
Uzantele cu privire la livrare au fost sistematizate si interpretate unitar de catre Camera Internationala de Comert din Paris pentru prima data, prin Regulile INCOTERMS 1936. Aceste reguli, pe masura dezvoltarii comertului mondial, a modificarilor si modernizarilor care au caracterizat procesul evolutiv al vietii economice internationale, au fost revizuite, completate si sistematizate în mai multe rânduri si anume: în 1953, 1967, 1980 si 1990. Aceste reguli de comert international sunt facultative pentru parteneri, dar odata convenita prin contract o anumita clauza de livrare conform INCOTERMS ea produce toate efectele economice si juridice, în consecinta, asa cum decurge din interpretarea unitara pe care o da Camera Internationala de Comert. Ca urmare, este foarte important, ca fiecare întreprinzator sa-si însuseasca si sa stapâneasca cu multa precizie continutul si consecintele fiecarei reguli de  livrare ale INCOTERMS 1990.
Modificarile aduse în 1990 au fost determinate de dorinta de a se adapta termenii la utilizarea în crestere a comunicarii prin sistem electronic, dar si la noua tehnica de transport, în mod deosebit utilizarea transportarii marfurilor în containere, transportul multimodel si transportul containerizat cu mijloace rutiere, de cale ferata si în voiaje maritime scurte.
În acelasi context se înscrie si actiunea de standardizare si unificare a clauzelor comerciale internationale pentru diferite categorii de marfuri, actiune întreprinsa de Comisia Economica pentru Europa a Organizatiei Natiunilor Unite, concretizata în stabilirea de contracte tip si conditiile generale de livrare.
În sfera relatiilor financiare internationale sunt acceptate “Regulile si Uzantele Uniforme cu privire la Creditele Documentare “cu ultima editie din 1984 si “Regulile uniforme privind incasso documentar “. Exista reglementari în problema mijloacelor de plata si credit si altele. (Vezi V. Danciu, Marketing international, Ed. Oscar Print Bucuresti, 1996, p.30-33).
De asemenea, trebuie subliniat rolul deosebit pe care-l au întelegerile si acordurile care s-au realizat sub egida UNCTAD care a instituit Sistemul Generalizat de Preferinte Vamale GATT, ONUDI, FAO, FMI, BIRD, BERD si alte organisme internationale.
Cel mai important rol în domeniul schimburilor economice internationale îl are si în prezent, dar îl va juca si în viitor Organizatia Mondiala a Comertului (OMC) bazata pe principiile: nediscriminarii (asigura egalitatea de tratament prin acordarea clauzei natiunii cele mai favorizate si respectarea clauzei regimului national), reciprocitatii, liberalizarii (eliminând restrictiile), multilateralizarii schimburilor internationale. De asemenea, prezinta însemnatate reglementarea pietii internationale a produselor de baza prin: acordurile internationale de produse dintre tarile producatoare si cele consumatoare care stabilesc cote de export si preturi pentru marfuri (ex.: zahar, cereale, cafea, cacao, ulei de masline, cauciuc natural, cositor etc.); programul integrat pentru produse de baza adoptat în cadrul UNCTAD; constituirea unor organizatii internationale ale tarilor producatoare si exportatoare de produse primare cum este Organizatia Tarile Exportatoare de Petrol (OPEC).
Toate acestea si altele creaza cadrul largirii posibilitatilor de desfasurare a unei activitati de marketing cât mai eficiente pe piata internationala.
3.4. Tendinte în evolutia mediului de marketing
Mediul de afaceri în care activeaza întreprinderile este plin de neprevazut, daca tinem seama de faptul ca cei mai multi factori ce îl definesc scapa controlului imediat al acestora. Întreprinderile trebuie sa se astepte întotdeauna la numeroase obstacole mai ales de natura tehnica si manageriala carora trebuie sa le faca fata pentru a supravietui si a prospera. De aceea, analiza mediului de marketing trebuie sa constituie o preocupare permanenta a echipei manageriale, întrucât aceasta îsi asigura o baza de date actualizata si o pune în alerta fata de tendintele ce se manifesta.
Atitudinea managerilor are un rol vital în crearea unui climat organizational, care sa permita cunoasterea mediului de afaceri în prezent si viitor, precum si adoptarea unor actiuni concrete care sa contribuie la valorificarea situatiilor favorabile si la prevenirea unor consecinte negative.
Managerii care accepta în mod pasiv situatia mediului de marketing, fara a încerca sa o schimbe, vor reactiona prin strategii de adaptare, cei care considera ca prin unele actiuni pot influenta mediul, adopta o strategie activa, o strategie de management a mediului (Carl P. Zeithaml, Valerie A. Zeithaml “Environment management: revising the marketing perspective”, Journal of Marketing primavara 1984, p.46-53) prin care îsi propune sa initieze masuri de influentare a publicului, a legislatiei, a comportamentului consumatorilor etc.
Pentru managerii din cea de-a doua categorie este foarte important sa cunoasca si principalele tendinte ce se profileaza în evolutia mediului ambiant în general, în a celui de marketing în special.
În evolutia principalelor componente ale mediului de marketing extern se prefigureaza câteva tendinte interesante (Vezi Ph. Kotler – Op. Cât., p. 232; Ph. Kotler... – Principiile marketingului, p. 207-208):
- Modificarea veniturilor reale si a structurii cheltuielilor consumatorilor;
- Accentuarea progresului tehnologic ce va necesita cheltuieli sporite pentru cercetare-dezvoltare, dar va crea si posibilitati nelimitate inovatiei;
- Explozia demografica la nivel planetar va produce schimbari majore în: structura pe grupe de vârsta, educatie, tip de familie, concentrare geografica si etnica, etc.;
- Cresterea gradului de poluare concomitent cu scaderea relativa si chiar absoluta a resurselor naturale si în special energetice, ceea ce va amplifica miscarea ecologista;
- Amplificarea legislatiei în domeniul afacerilor, sporirea rolului grupurilor de interese, a atributiilor organismelor guvernamentale si economico-financiare;
- Orientarea internationala în domeniu cultural catre o “societate altruista”, catre valori mai consistente si durabile.
Desigur, o analiza mai aprofundata, poate releva si alte tendinte si megatendinte. Întreprinderile trebuie sa le cunoasca pentru a-si putea elabora strategii pe termen mediu si lung, chiar prognoze, care sa le asigure viabilitate pe termen lung si prosperitate.
4. Piata – componenta principala
A mediului de afaceri
            Orice întreprindere producatoare de bunuri si servicii îsi desfasoara activitatea într-un anumit mediu ambiant, ce exercita o puternica influenta asupra sa, datorita multiplelor relatii pe care ea le are atât cu elementele micromediului – relatii directe – cât si cu cele ale macromediului – relatii indirecte. Natura si obiectul acestor relatii sunt foarte diverse si de aceea ele trebuie identificate pentru a fi cât mai eficient utilizate în înfaptuirea telului final al întreprinderii.
            Cele mai importante sunt relatiile întreprinderii cu piata, întrucât în economia de piata, atât producatorul cât si consumatorul au posibilitatea de a alege în mod liber cât, unde si cum pot sa ofere si respectiv sa solicite, piata fiind aceea care stabileste ce se produce si cât se produce. Ca atare, întreprinderea, care are ca obiect de activitate producerea de bunuri si servicii destinate pietii, trebuie sa cunoasca anticipat nevoile reale ale societatii, pe care i le poate indica piata. Întrucât, indiferent de profil, întreprinderea trebuie sa se afle în contact direct cu piata, analiza conditiilor de piata prezinta deosebita importanta pentru prezentul si mai ales pentru viitorul ei, mecanismul pietei constituind “barometrul” situatiei actuale si de perspectiva.
            4.1. Continutul pietii întreprinderii
            În acceptiunea de marketing, conceptului de piata i se confera un sens mai larg decât cel neo – clasic, si mai realist  (vezi J.P. Flipo “Puvoir et marketing” -  Revue Française de Géstion, nr. 42/1984,
P. 90 –99; J. Hoflack, P.L. Dubois  “Les métamorphoses du marketing” – Revue Française de Géstion nr.39/1983 p. 4 – 10; P.L. Dubois, A. Jilbert  Op. Cât. P.15 – 40).
            Astfel, piata trebuie privita ca locul real si imaginar de întâlnire la un moment dat, a dorintelor consumatorilor – exprimate prin cerere – cu cele ale producatorilor – exprimate prin oferta, locul în care puterile agentilor care o compun se confrunta. Ea este un spatiu economic în care se schimba bunurile si serviciile care privesc nu numai ofertantul si solicitatorul ci si o multitudine de agenti economici. Piata se prezinta ca un ansamblu de relatii de schimb între consumatori si producatori la un anumit moment al manifestarilor lor ca participanti la diviziunea sociala a muncii, un sistem al tranzactiilor.
            De asemenea, apare ca o institutie ce trebuie sa asigure în ultima instanta prin functiile sale: libertatea agentilor economici, suveranitatea consumatorului, alocarea optima a resurselor, echilibrul economic pe termen lung.
            Privita ca mecanism economic,   piata este “mâna invizibila” ce reglementeaza activitatea economica, “forta impersonala” care actioneaza dincolo de capacitatea de interventie a participantilor, “forta arbitrara” ce determina pretul si implicit venitul, reprezentând astfel o amenintare atât pentru producator cât si pentru consumator.
            În concluzie, piata în societatea contemporana se prezinta ca: o constructie teoretica, un cadru ideal de desfasurare a activitatii economice, o stare normativa spre care tinde economia, un sistem complex în care se interconditioneaza legile si mecanismele clasice ale pietei, cu institutiile cu functii de reglare, dar si cu constiinta de masa economica si juridica.
            În activitatea de marketing, notiunea de piata dobândeste acceptiuni practice mai precise prin delimitarea notiunilor de piata: teoretica (cea ideala despre care am vorbit mai sus), potentiala (posibila), disponibila, disponibila calificata, deservita si penetrata.
            Aceasta delimitare are mare importanta practica, deoarece pentru producator piata este constituita din ansamblul cumparatorilor efectivi si potentiali pentru un produs, iar potentialii cumparatori se diferentiaza prin: interes, venit si acces (Ph. Kotler... “Principiile marketingului”   p. 295 – 297).
            Piata potentiala pentru un bun sau serviciu este data de cantitatea totala susceptibila a fi ceruta.
            Piata disponibila este formata din consumatorii ce manifesta interes întrucât dispun de venituri si au astfel acces la bunul sau serviciul respectiv.
            Piata disponibila calificata este reprezentata de consumatorii care sunt dispusi sa cumpere bunul sau produsul respectiv, având interes, venituri suficiente si accesibile.
            Piata deservita este parte a  pietei disponibil calificata careia producatorul hotaraste sa –i adreseze oferta, deci segmentul spre care se concentreaza producatorul.
            Piata penetrata este de fapt piata efectiva formata din ansamblul consumatorilor care au cumparat bunul sau serviciul respectiv.
Nivelurile de definire ale unei piete

Fig. 4.1.
            Pentru piata globala a unui bun sau serviciu trebuie evaluate si:
·        piata bunurilor substituite – a bunurilor ce se înlocuiesc, pentru ca satisfac aceeasi necesitate (ex. Suc de mere si portocale, bere îmbuteliata si la halba, tricotaje din bumbac. Sintetic, etc.);
·        piata bunurilor complementare  - a bunurilor a caror cerere este dependenta (ex. Automobile si benzina, produse congelate si echipament de congelare, etc.);
·        piata “captiva”   - piata la care un producator nu are acces, deoarece aceasta este dependenta de un concurent din motive economice sau juridice (ex. O firma obtine exclusivitate pentru a comercializa un produs, sau produsele unei firme, etc.).
            Cunoasterea tuturor acestor acceptiuni ale pietei globale prezinta interes deosebit pentru specialistul de marketing deoarece influenteaza alegerea strategica.
            De asemenea, este foarte important sa fie cunoscuti agentii economici diversi ce apar pe piata: (P.L.Dubois, A. Jolbert – Op. Cât. Pag.23 –26) cumparatorii individuali de bunuri de consum care îndeplinesc diverse functii în actul cumpararii si au comportamente diverse; organizatiile ce cumpara mijloace de productie; ofertantii ce pot fi organizatii sau ansamblu de organizatii aflate în situatia de monopol, oligopol sau monopolistic;    distribuitorii, statul si administatia publica, administratiile particulare (ex. Asociatiile de protectie a consumatorului), organisme financiar – bancare, societati de asigurari si chiar unele organisme internationale care reglementeaza unele conditii pe piata (ex. OPEC, OMC, etc.).   
            Piata, indiferent de acceptiunea pe care i-o conferim se exprima prin elementele ei componente: cerere, oferta si conditiile lor de manifestare, concurenta si pret – ca rezultat al actiunii lor.
            Specialistii în marketing sunt interesati în mod deosebit sa înteleaga structura si functionarea pietii din punctul de vedere al cererii.
            Cererea este cantitatea dintr-un bun sau serviciu pe care agentii economici sunt dispusi sa o cumpere la un anumit pret, într-un timp dat. Ea este influentata de: preturile altor bunuri, veniturile cumparatorilor, asteptarile privind evolutia pietei, factorii demografici si psihosociali etc.
            Pentru orice bun sau serviciu, cererea se reflecta în curba cererii, iar evolutia ei se apreciaza prin elasticitatea fata de pret, masurându-se cu ajutorul coeficientului de elasticitate.
            Studiile de specialitate evidentiaza faptul ca cererea se afla în diverse stari care impun utilizarea unor strategii corespunzatoare. Astfel, Ph. Kotler (“The Major Tasks of Marketing Management” – Journal of Marketing nr. 37/1973 p.42 – 49), delimiteaza opt tipuri posibile de situatii a cererii, în care marketingul trebuie sa îndeplineasca roluri specifice (tabel 4.1.):
1.       cerere negativa – piata manifesta atitudine de respingere fata de produs (ex. Nefumatorii fata de tigari), ceea ce impune analiza factorilor în vederea convertirii potentialilor consumatori;
2.       absenta cererii – piata manifesta indiferenta pentru ca, nu cunoaste produsul (ex. Noi produse), care poate fi acceptate în viitor;
3.       cerere latenta – pe piata se manifesta asteptari nesatisfacute cu actualele produse, deci trebuie  create noi produse;
4.       cerere în scadere  - piata absoarbe o cantitate mai mica din produsul respectiv decât în perioada anterioara, atunci producatorul renunta la produs sau reconsidera politica de marketing;
5.       cerere neregulata – piata cunoaste fluctuatii sezoniere sau din alte motive, ceea ce impune o necorelare a productiei cu cererea;
6.       cerere plina – piata absoarbe cantitatea estimata, dar cererea trebuie mentinuta;  
7.       cerere excesiva – supraabundenta cererii pe piata impune reducerea ei;
8.       cerere indezirabila – când se pune problema eliminarii unui produs prea mult difuzat de producatori, din motive sociale sau concurentiale (ex. Alcoolul).
            Cunoasterea situatiei în care se afla fiecare produs îi da posibilitatea întreprinderii sa adopte strategii corespunzatoare pentru a  atinge obiectivele stabilite si obtinerea eficientei maxime.
            Principalele roluri îndeplinite de marketing       
Tabel 1
Starea cererii
Rolul marketingului
Numele strategiei
1. Cerere negativa
“demistificarea” cererii
Conversie
2. Absenta cererii
A crea cererea
Stimulare
3. Cerere latenta
A dezvolta  cererea
Dezvoltare
4. Cerere în scadere
A revitaliza cererea
Remarketing
5.Cerere neregulata
A regulariza cererea
Sincromarketing
6. Cerere plina
A mentine cererea
Întretinere
7.Cerere excesiva
A reduce cererea
Demarketing
8. Cerere indezirabila
A distruge cererea
Anti - marketing

            Desi cererea intereseaza în mod deosebit producatorul si oferta este obiect de studiu al marketingului.
            Oferta reprezinta cantitatea de bunuri si servicii pe care un agent economic o poate vinde pe piata la un pret dat într-o anumita perioada. Desigur, cantitatea ce se vinde efectiv, în functie de cerere poate sa difere de cantitatea oferita si aceasta trebuie sa fie preocuparea specialistilor de marketing. Oferta este influentata de: pretul resurselor, al altor bunuri si servicii, numarul ofertantilor, tehnologie, perspectivele pietii, costurile de productie, nivelul taxelor si subventiilor, conditiile naturale etc. Evolutia ei se reflecta în curba ofertei si se masoara prin coeficientul de elasticitate.
                Capacitatea de productie a întreprinderii constituie oferta potentiala, dar cererea reala este cea care regleaza oferta reala, pe care  trebuie  sa  o  stabileasca  anticipat  echipa manageriala, pentru  a-si atinge telul – profit maxim. Aceasta tendinta de echilibrare a cererii cu oferta trebuie sa urmareasca permanent întreprinderea producatoare.
            Raportul dintre cerere si oferta reflecta clar si sintetic situatia pietei, interactiunea lor concretizându-se în pretul la care vânzatorii sunt dispusi sa ofere produsul, iar cumparatorii sunt dispusi sa –l cumpere.
            Cum dezechilibrul este starea reala în economie, raportul dintre cele doua forte ale pietii, indica de fiecare data, care piata este caracteristica momentului: piata cumparatorului – când oferta este mai mare decât cererea si deci clientii dicteaza termenii vânzarii (piata abundentei); piata vânzatorului (producatorului) când cererea este mai mare decât oferta si vânzatorul impune pretul si celelalte conditii, piata indicându-i producatorului cu cât poate sa –si largeasca productia.
            Raportul de dezechilibru impune o strategie specifica de  sincronizare a cererii cu oferta.
            Strategiile de marketing, pe care întreprinderea le elaboreaza, pornesc de la locul pe care ea îl detine pe piata globala si stabilesc ce loc îsi propune sa ocupe în viitor.
            4.2. Caracteristicile pietii întreprinderii
            Fiecare întreprindere pe piata se afla atât în postura de ofertant (vânzatorul produselor sau serviciilor ce fac obiectul sau de activitate) cât si de solicitant (cumparator al factorilor de productie necesari reluarii de obicei la scara mai mare a productiei) având drept scop obtinerea unui profit cât mai mare. 
            Aceasta  înseamna  ca  ea  va fi permanent preocupata de a –si mentine  sau chiar largi pozitia pe care o detine pe piata.
            În viziunea de marketing, piata întreprinderii se raporteaza numai la calitatea întreprinderii de ofertant, iar analiza ei presupune cunoasterea principalelor aspecte ce o caracterizeaza: locul pe piata globala, profilul pietei, etc.
            4.2.1. Locul pe piata globala (totala)
            Întreprinderea apare pe piata cu produsele sau serviciile sale, de obicei alaturi de alti ofertanti, confruntându-se cu cererea formulata de consumatori, dar si cu alte întreprinderi creatoare ale aceluiasi produs sau a unora substituibile. Astfel ca, pe piata totala sau globala, reprezentata de ansamblul relatiilor de vânzare – cumparare care se stabilesc între producatori – distribuitori si consumatori privite în interdependenta lor, produsele si serviciile fiecarei întreprinderi se vor afla doar într-o subdiviziune sau zona a acesteia, vor reprezenta doar un segment al acesteia.
            Piata întreprinderii este spatiul economico – geografic în care apar produsele sale, exprima raportul dintre oferta sa si cererea ce i se adreseaza si arata gradul efectiv sau potential de patrundere în consum (utilizare) a produselor sau serviciilor sale. Ea reprezinta o parte a pietei totale care trebuie bine delimitata pentru elaborarea programelor de marketing.
            Pe piata, produsul unei întreprinderi se confrunta, în majoritatea cazurilor, cu produsele similare ale altor întreprinderi, deci orice produs, indiferent de producatorul care l-a creat îsi delimiteaza propria sa piata. Piata produsului reprezinta “totalitatea cumparatorilor actuali si potentiali ai produsului respectiv” (Ph. Kotler, op. Cât., p.10) si arata gradul de penetratie în consum.
            Totalitatea pietelor produselor dintr-o anumita arie geografica desemneaza ansamblul pietelor întreprinderilor, deci piata totala sau globala. Rezulta ca între piata produsului, întreprinderii si cea totala exista legaturi de interdependenta reciproca, astfel ca fiecare întreprindere ocupa o anume pozitie, aceasta având rol esential în politica de piata pe care o desfasoara în prezent si o proiecteaza în viitor. Daca întreprinderea are în obiectul sau de activitate un singur produs, atunci piata ei se suprapune cu cea a produsului. De obicei, activitatea întreprinderii este diversificata, chiar daca este specializata într-un domeniu, în acest caz piata fiecarui produs este o parte a pietii întreprinderii.    
            La nivelul pietii totale, datorita profilului sau de activitate, întreprinderea  se poate   înscrie în piata unuia  sau mai multor produse.
            Analiza raportului în care se pot afla cele trei piete: totala, a întreprinderii si a produsului, surprinde urmatoarele situatii, care au mare importanta în activitatea de marketing pentru fiecare întreprindere:
?        piata întreprinderii se indentifica cu piata produsului, determinând situatia de monopol, daca pe piata totala au aceeasi pozitie;       
?        piata întreprinderii este suma pietelor mai multor produse, fiecare produs detine o parte a pietii întreprinderii si a pietii totale. Daca întreprinderea detine monopolul în producerea si desfacerea produselor respective, ea detine o situatie intermediara de monopol pe piata totala;
?        piata produsului este formata din pietele mai multor întreprinderi, daca sunt câtiva producatori, atunci detine o situatie de oligopol;
?        piata întreprinderii se interfereaza cu piata produsului, fiecare detinând o cota parte din celelalte, caracterizând o situatie monopolistica, în care se satisfac în mare masura necesitatile consumatorului.          
                                   
            În functie de acest raport întreprinderea îsi va stabili sfera consumatorilor carora li se adreseaza produsele sale, ceea ce o obliga  sa-si aleaga o strategie;
?        nediferentiata, când se adreseaza tuturor consumatorilor, piata întreprinderii fiind identica cu cea a produsului, desi ea detine doar o anumita parte a pietei totale;
?        concentrata asupra unui anumit segment de piata, când piata întreprinderii este doar o parte din piata produsului si din cea totala una si mai mica;
?        diversificata când piata întreprinderii se adreseaza mai multor segmente de consumatori cu produse specifice, încercând sa-si largeasca sfera.
            4.2.2. Profilul pietii
            Deosebit de important pentru locul si rolul întreprinderii este profilul pietii, care impune obiectul activitatii. Din acest punct de vedere se pot delimita câteva tipuri de piete cu particularitatile lor.     
            a) piata întreprinderii producatoare de bunuri materiale, care teoretic poate fi nelimitata, dar practic este restrictionata de cererea manifesta, de resursele pe care le poate avea la dispozitie, dar si de necesitatea specializarii activitatii, concentrata asupra unui numar redus de produse;
            b) piata întreprinderii prestatoare de servicii, caracterizata prin mare varietate si dubla vocatie de producere si comercializare;
            c) piata întreprinderii distribuitoare (comerciala), care ocupa pozitia de intermediar între producator si consumator, plasându-se în spatiul dintre piete, cu specific în ceea ce priveste natura si obiectul trenzactiilor.
            Fiecare din cele trei tipuri de piete reprezinta o subdiviziune a pietii totale, iar studierea lor implica utilizarea de metode si tehnici specifice, care au si condus la aparitia marketingului sectorial (industrial, al serviciilor, al distributiei etc.).
            Profilul specific al pietii întreprinderii, depinzând de alegerea activitatilor pe care le desfasoara întreprinderea în functie de solicitarile clientilor, va conduce la stabilirea dimensiunilor pietii.
            4.2.3. Dimensiunile pietii întreprinderii
            Pozitia pe care orice întreprindere o poate avea pe piata totala  depinde de dimensiunea pietii întreprinderii, care se poate aprecia în orice moment prin câtiva parametrii ce o definesc: capacitatea pietii, aria si structura ei.
            Capacitatea pietii reprezinta maximum de bunuri si servicii pe care întreprinderea le poate desface pe piata totala. Ea se poate exprima cu ajutorul indicatorilor fizici si valorici. Principalii indicatori care definesc capacitatea pietii sunt:
?        Volumul cererii – exprima cel mai exact capacitatea pietii si el se utilizeaza pentru dimensionarea activitatii întreprinderii;
?        Volumul ofertei – este utilizat când cererea este mai mare decât oferta, iar numarul de furnizori de pe piata este restrâns;
?        Volumul tranzactiilor – exprima rezultatul confruntarii pe piata, evaluând cererea reala, fara a indica nici gradul cererii neacoperite, nici cel al ofertei nesatisfacute;
?        Cota de piata – exprima ponderea detinuta de întreprindere pe piata unui produs sau grup de produse în cadrul pietii de referinta. Se calculeaza ca raport între volumul vânzarilor totale ale produsului pe piata de referinta. Orice întreprindere vizeaza sa detina pozitia de: 1. Lider unic - când cota se apropie de unu sau co-lider când detine cota relativ egala sau superioara cu alta întreprindere (vezi V. Munteanu (coordonator) – Op. Cât., p. 66); 2. Challenger - când ocupa locul secund; 3. Specialist - când ocupa o cota relativ mica, dar detine în întregime o “nisa” particulara prin specificitatea produsului sau;
?        Gradul de saturatie a pietii, global sau pe produse se calculeaza prin raportarea volumului vânzarilor la volumul cererii pe aceasi piata si în aceasi perioada;
?        Rata de crestere – reflecta ritmul evolutiei vânzarilor.
            Toti acesti indicatori se pot determina pe baza datelor statistice si prin marea expresivitate pe care o au, influenteaza adoptarea deciziilor în întreprindere.
            Dimensionarea pietii întreprinderii este influentata si de localizarea ei în spatiu, de pozitia geografica de desfasurare a activitatii. Se delimiteaza astfel: piata interna si externa a întreprinderii, deoarece mijloacele mai ales de promovare si distributie a produselor pe cele doua tipuri vor influenta dimensiunile activitatii. De asemenea, pe piata interna politica de marketing trebuie desfasurata diferentiat pe piata urbana si rurala, pe piata locala, zonala sau nationala.
            4.2.4. Dinamica pietii întreprinderii
            Piata întreprinderii are caracter dinamic întrucât ea este supusa unor modificari permanente determinate de mobilitatea nevoilor consumatorilor, ceea ce se reflecta în dimensiunile, structura si fizionomia întreprinderii, precum si în tendintele pietii totale si ale produselor. Evident, orice întreprindere doreste sa – si extinda piata, mai ales ca de obicei exista diferenta între piata efectiva (dimensionarea pietii atinsa la un moment dat) si piata potentiala (dimensiunea posibila a pietii masurata cu o anumita probabilitate) extindere ce se concretizeaza în sporirea volumului vânzarilor si a cotei de piata a întreprinderii.
            Activitatea practica a evidentiat doua cai posibile de dezvoltare a pietii întreprinderii: 1. Extensiva; 2. Intensiva, care se realizeaza prin:
1.       atragerea non – consumatorilor relativi înlaturând motivatia care–i îndeparteaza de produs. Este calea cea mai uzitata si se realizeaza prin atragerea de noi cumparatori si delimitarea a noi segmente de consumatori;
2.       cresterea intensitatii de consum (utilizare) pâna la nivelul considerat optim, care înseamna cresterea cumpararilor medii efectuate de un consumator. Are o serie de limite fiziologice si financiare;
            Desigur întreprinderile îsi pun în aplicare întreaga gama de mijloace pentru a – si dezvolta piata încercând extinderea lucrarilor produselor lor în detrimentul concurentilor directi si indirecti. Toate acestea se vor concretiza în strategiile de produs, de promovare, distribuire sau chiar de pret, când este posibil.
            4.3. Legaturile întreprinderii cu mediul extern
            Mediul, în care-si desfasoara activitatea orice întreprindere, exercita o puternica influenta asupra acesteia prin multiplele relatii ce se stabilesc în mod obiectiv, cele mai importante fiind: relatiile de piata, de concurenta si mutuale, relatiile prin intermediul carora întreprinderea îsi orienteaza,   organizeaza si finalizeaza activitatea sa.                                                                                           
            4.3.1. Relatiile de piata ale întreprinderii
            În complexul legaturilor întreprinderii cu mediul extern, un loc deosebit îl ocupa relatiile de piata, care reflecta ansamblul relatiilor de vânzare-cumparare prin care  întreprinderea îsi asigura resursele materiale,   umane, financiare si informationale, necesare desfasurarii normale a activitatii ei.                    
            În ampla activitate pe care o desfasoara întreprinderea, punctul de pornire îl constituie relatia sa cu piata, deoarece piata este sursa de idei si propuneri de produse noi, de modernizare a celor existente. Este locul de testare a produselor noi, dar si a unor forme si metode noi de distributie si promovare a produselor. De asemenea, piata este sursa informatiilor referitoare la consumatorii actuali si potentiali, la structura si caracteristicile canalelor de distibutie, la întreprinderile concurente, la categoriile de preturi practicate, etc., informatii absolut necesare fundamentarii deciziilor.              
            Orientarea întregii activitati catre piata urmareste nu numai satisfacerea în conditii superioare a nevoilor consumatorilor prin produsele si serviciile create si oferite, dar în acelasi timp, si sporirea eficientei, a rentabilitatii, prin cresterea volumului vânzarilor totale si a profitului unitar realizat pe seama fiecarui produs. Înfaptuirea acestui dublu scop, se poate realiza prin amplificarea flexibilitatii si adaptabilitatii întreprinderii la dinamism si structura pietii, având  permanent în vedere ca între întreprindere si piata, se naste un întreg sistem de relatii, ce se interconditioneaza reciproc. Multiplele relatii întreprindere-piata se refera în special la tranzactii de piata, la acte de vânzare-cumparare si sunt determinate de locul pe care-l îl ocupa înterprinderea în cadrul pietii. Astfel, înterprinderea poate aparea în postura de furnizor, deci emitator de informatii, sau de beneficiar, adica receptor de informatii, dar si în pozitia de intermediar între diferite categorii de agenti  de piata. De asemenea, întreprinderea se poate afla în relatii de confruntare (concurenta) cu întreprinderi cu profil similar  sau cu cele care realizeaza produse substituibile si, în fine, întreprinderile pot întretine relatii de asociere în cazul realizarii unor produse complexe precum si relatii de interferenta.           
           Toate aceste relatii, fie ca apar din initiativa întreprinderii, fie ca sunt o reactie de raspuns a acesteia, se afla într-o strânsa interdependeta, astfel ca materializarea uneia declanseaza o suita de relatii, ceea ce impune cu necesitate armonizarea lor în vederea realizarii celor doua obiective: satisfacerea necesitatilor consumatorilor si obtinerea profitului care conditioneaza existenta fiecarei întreprinderi.
            Desi relatiile întreprinderii cu piata cunosc o multitudine de forme si modalitati de înfaptuire, o structura eterogena a partenerilor (formata din alte întreprinderi, organisme economice sau administrative, institutii, asociatii, indivizi), exista posibilitatea delimitarii unei tipologii a relatiilor de piata în functie  de urmatoarele criterii: 1 - obiectul relatiilor de piata; 2 - natura pietelor; 3 - frecventa relatiilor; 4 - gradul de concentrare; 5 - profilul agentilor de piata; 6 - pozitia partenerilor etc.                                                                          
            1. Obiectul relatiilor de piata este cel mai important criteriu de clasificare si, în functie de acesta, distingem; a - relatii de vânzare-cumparare si b - relatii de transmitere  (receptie) de mesaje si informatii.                          
                           a. Fara îndoiala, relatiile de vânzare-cumparare sunt primordiale, ele se manifesta prin: livrari de bunuri si prestari de servicii, prin închiriere, împrumut si apar în cadrul unui proces deosebit de complex, care include relatiile: precontractuale contractuale si postcontractuale. Fiecarei etape îi corespund instrumente specifice de înfaptuire. Astfel, relatiile precontractuale vizeaza negocierile, comanda, cererea de oferta, oferta ferma. În faza contractuala, instrumentele folosite sunt: facturarea, livrarea, transportul, receptia, decontarea, iar în faza postcontractuala sunt utilizate: reclamatia, arbitrajul pentru perioada garantiei si postgarantiei.           
            Evident, cel mai important instrument care intervine în relatiile de piata statornicite între întreprinderi în procesul de vânzare-cumparare este contractul economic, prin care se stabilesc toate conditiile în care se vor derula relatiile dintre parteneri pe baza liberului lor consimtamânt. Datorita varietatii relatiilor ce apar, pe piata se practica mai multe tipuri de contracte. Astfel, în functie de perioada de referinta exista: contracte pe termen scurt – ocazionale, trimestriale, sezoniere, anuale – sau contracte pe termen lung; în functie de obiectul relatiilor se utilizeaza: contracte de furnizare de produse (cu variante: contracte de livrare bunuri de consum, de livrare pentru export, de aprovizionare tehnico – materiala, de cooperare), contracte de executare de lucrari, contracte de prestari – servicii.
            Contractele economice, ca instrumente ce intervin în relatiile economice internationale cunosc o mai mare diversitate de forme, dintre care amintim: contracte de vânzare – cumparare (contract de export, de import, de export – import), contracte de intermediere (contract de reprezentare, de mandat comercial, de comision, de consignatie), contract de concesiune (franchising, concesiune exclusiva), contracte de transfer de tehnologie (contract de licenta, de know – how, de consulting, enginering), contracte de finantare a operatiunilor comerciale internationale (contract de leasing, de factoring), contracte de exporturi complexe s.a.
            b. Relatiile de transmitere (receptie) de mesaje si informatii, desi unele apar în procesul vânzarii – cumpararii, în vederea sustinerii si concretizarii acestora, majoritatea urmaresc crearea în afara întreprinderii a unei imagini favorabile. Principalele instrumente de înfaptuire a acestei forme de relatii cu piata sunt: marca, prin care se individualizeaza produsul usurând alegerea si cumpararea lui, precum si garantarea nivelului calitativ; publicitatea prin care sunt informati si deci influentati cumparatorii potentiali; relatiile publice, dar si alte modalitati de promovare, cum sunt: expozitiile si târgurile, schimbul de documente si specialisti etc.
            2. Natura pietelor este criteriul care sta la baza evidentierii relatiilor: a) cu piata interna si b) cu piata externa; fiecare dintre acestea îmbraca forme specifice si utilizeaza instrumente deosebite.
            3. Frecventa relatiilor întreprinderii cu piata delimiteaza relatii:
A – permanente; b – periodice; c – ocazionale; acestea imprima unele caracteristici cererii si ofertei de bunuri si servicii.
            4. Gradul de concentrare al relatiilor de piata, care se determina în raport cu dimensiunea spatiala si economica, desemneaza relatii: a) concentrate (asupra unui numar limitat de beneficiari sub raport dimensional, spatial si temporar); b) dispersate sau diseminate, când beneficiarii sunt anonimi, ceea ce impune de regula identificarea lor.
            5. Profilul agentilor de piata clasifica relatiile cu piata în relatii cu: a) furnizorii si prestatorii de servicii, care sunt relatii de cumparare, de aprovizionare; b) beneficiarii, care sunt relatii de vânzare, de desfacere; c) institutii si organisme de stat.
            6. Pozitia partenerilor care intervin în aceste relatii duce la aparitia de relatii: a) pe orizontala, când relatiile se stabilesc între parteneri egali; b) pe verticala, în cazul întreprinderilor aflate în raport de subordonare fata de cea cu care întretine relatia.
            Manifestarea concreta a acestor tipuri de relatii, amploarea si formele specifice pe care le îmbraca în practica sunt direct influentate de o serie de factori. În mod cert, dimensiunea si fizionomia relatiilor cu piata depinde atât de factorii generali, cât si de cei specifici, de factori obiectivi, dar si subiectivi, de factori interni, dar si externi.
            Desigur, factorul esential este cadrul economico-social general în care-si desfasoara activitatea întreprinderea, deoarece el impune mecanismul actiunii economice (modul în care se realizeaza raporturile, legaturile sau corelatiile), precum si cadrul organizatoric-institutional de manifestare al întreprinderii, stimulând sau limitând initiativele acesteia. De asemenea, trasaturile caracteristice ale pietii, care imprima natura relatiilor de piata, sunt acelea care impun tipul si formele relatiilor de piata, dar si instrumentele de înfaptuire a acestora. Nu trebuie neglijate nici caracteristicile întreprinderii, care determina anvergura si diversitatea relatiilor cu piata, deoarece prin profil, dimensiuni, amplasament determina numarul si particularitatile agentilor economici de piata, aria de activitate, distributia în timp a actiunilor de piata.
            Se remarca în ultima vreme amplificarea gradului  de complexitate a raporturilor întreprinderilor cu piata, atât prin frecventa acestora, cât si prin diversificarea continutului si formelor de înfaptuire, ca urmare a adâncirii specializarii unitatilor, ceea ce conduce la accentuarea legaturilor de cooperare, la marirea volumului productiei si, deci a ofertei, la largirea ariei pietii inclusiv sub aspect teritorial, multe participând la schimburi comerciale internationale. Toate acestea fac ca relatiile întreprinderii cu piata sa impuna cunoasterea cât mai profunda a cerintelor  prin studierea si anticiparea evolutiei acestor cerinte.
            4.3.2. Relatiile de concurenta
            Orice întreprindere îsi desfasoara activitatea într-un mediu determinat, în care întretine relatii cvasi-permanente cu piata, deoarece ea intervine aici atât în calitate de furnizor, cât si de beneficiar. Desigur, eficienta activitatii depinde de modul ei de integrare în relatiile de piata, unde apar o serie de alti agenti economici cu care intra în competitie pentru obtinerea unor conditii mai bune de productie, desfacere, efectuare a operatiunilor banesti sau a altor activitati, în scopul obtinerii de cât mai multe avantaje. Deoarece concurenta este o lupta permanenta, în care primeaza interesele economice si care se soldeaza întotdeauna cu învinsi si învingatori, fiecare întreprindere trebuie sa cunoasca bine structura si intensitatea concurentei, cauzele succesului concurentilor importanti, formele în care se manifesta, pentru ca pe aceasta baza sa - si evalueze sansele de supravietuire, racordându-si la realitate, obiectivele prioritare si adoptând cele mai potrivite strategii concurentiale.
            Complexul legaturilor în care intra un agent economic în lupta pentru crearea, mentinerea sau marirea avantajului sau fata de ceilalti agenti economici cu care îsi disputa fie resursele, fie clientii, fie si una si alta, constituie sistemul relatiilor de concurenta.
            Manifestarea concurentei este expresia gradului de dezvoltare si liberalizare economica si de aceea intensitatea ei este diferita de la o etapa la alta, de la un domeniu la altul, în functie de raportul dintre cerere si oferta, reflectând în general masura în care societatea este capabila sa stimuleze creativitatea agentilor economici, asigurând functionalitatea normala a sistemului economic. În acest fel, prin mentinerea concurentei în limita normala, mecanismul concurential îsi dovedeste ratiunea de a fi, aceea de servi consumatorul.
            Cel mai evident aspect al relatiilor de concurenta aste cel denumit de altfel concurenta propriu-zisa, care are loc între producatori, deci între întreprinderi în calitatea lor de ofertanti, care-si disputa întâietatea în acapararea consumatorului (a clientului), fiecare încercând sa satisfaca în cât mai mare masura necesitatile acestuia în conditii de maxima eficienta. În acest scop, fiecare agent economic va folosi o gama larga de forme si mijloace precum: calitatea cât mai buna a produsului, originalitatea lui, preturi cât mai accesibile, prezentarea adecvata, placuta, atractiva, promovare discreta, dar penetranta etc.
            Trebuie subliniat un fapt important, si anume acela, ca obiectul concurentei nu-l constituie doar pretul, cum apare la prima vedere, ci si produsul, si distributia si promovarea, care constituie elementele mixului de marketing. De aceea, specialistii considera, ca de fapt, cauzele succesului unei întreprinderi se gasesc în: buna calitate a produsului, lansarea de produse noi, preturi competitive, avantaje în privinta costului, buna ei localizare, marimea si importanta firmei, dominarea canalelor de distribuire, metode de vânzare si distributie, publicitate si promovare, desing etc.
            Aspectul cel mai frecvent si vizibil al relatiilor de concurenta este cel ce se desfasoara între întreprinderile care realizeaza acelasi produs si deci satisfac aceasi necesitate, determinând concurenta directa, ele disputându-si aceasi clientela. În aceasta situatie, delimitarea se realizeaza prin nivelul calitativ al produsului, originalitatea (marca produsului), nivelul de servire, garantiile care se acorda post – vânzare etc., reprezentând concurenta orizontala. Relatiile de concurenta apar si între întreprinderile care realizeaza produse substituibile, cum sunt cele fabricate din materii prime naturale si sintetice (ex. Tesaturi, cauciuc), în care un rol esential revine calitatilor acestor produse, dar si preturilor, politica de promovare a produselor constituind un mijloc eficace de a învinge în competitie. Acest gen de concurenta se desfasoara pe verticala si are ca efect extinderea pietii unui producator pe seama concurentilor.
            Tot relatii de concurenta, de data aceasta indirecta, apar si între întreprinderile ce ofera produse total diferite, dar care se adreseaza acelorasi cumparatori si sunt destinate acelorasi utilizatori. De exemplu, pentru furnizorul de cafea, alti furnizori de cafea sunt concurenti directi, dar furnizorii de ceai sunt concurenti indirecti.
Tipuri de concurenta

Fig. 4.1.
            În aceasi categorie de concurenta indirecta intra si întreprinderile care în cadrul pietii, îsi disputa aceleasi venituri ale cumparatorilor. Vor câstiga cei care vor reusi sa-i convinga pe consumatori ca alegând produsul sau serviciul lor îsi satisfac cel mai bine una din numeroasele lor necesitati.
            Indiferent de situatia concurentiala în care se afla întreprinderea, este cert ca ea trebuie sa lupte, sa reziste si ca sa învinga, trebuie sa obtina un avantaj prin: reducerea cheltuielilor de productie si desfacere, introducerea progresului tehnico-stiintific, extinderea proportiilor productiei etc.
            Prin urmare, concurenta reprezinta un puternic factor de stimulare pentru agentii economici în directia sporirii si diversificarii ofertei, a adaptarii la necesitatile dinamice ale societatii. În acelasi timp, ea impune stabilirea preturilor la cote reale, dar si alocarea resurselor limitate în asa fel încât sa se asigure satisfacerea maxima a nevoilor mereu în crestere. De asemenea, ea conduce la eliminarea acelora care nu desfasoara o activitate eficienta.
            În concluzie, concurenta, ca model de comportament al agentilor economici în sistemul de piata, semnifica o rivalitate între participantii la actul de vânzare-cumparare, un raport de forta dintre acestia, o opozitie (I. Ignat – “Concurenta” – Economie Politica vol. I Editura Porto – Franco – Galati 1991 p. 201), asigurând calea cea mai buna de satisfacere a intereselor tuturor (F. von Hayek – “Colectivist Economic Planing” – Jonathan Cape, 1975 p.773), adica de maximizare a satisfacerii nevoilor pentru consumatori. Ea este o necesitate obiectiva, iminenta care actioneaza complex si contradictoriu, desemnând anumite structuri de piata: monopol, monopson, oligopson, oligopol, monopolistica, în functie de:
?        numarul si puterea agentilor economici participanti;
?        gradul de diferentiere a produselor;
?        fluiditatea pietii (posibilitatea intrarii pe piata);
?        transparenta pietii (gradul de cunoastere a elementelor ei);
?        mobilitatea factorilor de productie.
            O piata caracterizata prin: atomicitate, fluiditate, transparenta, mobilitate, omogenitate ar impune o concurenta perfecta, dar cum aceasta în practica nu poate exista, pentru ca nu se pot întruni simultan cele cinci conditii, în fapt exista doar piata cu concurenta imperfecta, care cunoaste mai multe tipuri în functie de numarul de vânzatori si cumparatori prezenti la un moment dat pe piata (G. Abraham – Frois “Economie politique” quatricme cdition, Éditura Economica, Paris 1988 pag. 250 – 251).
Oferta/Cerere
Numar mare
Numar mic
Unicitate
Numar mare
Concurenta perfecta
Oligopol
Monopol
Numar mic
Oligopson
Oligopol bilateral
Monopol contracarat
Unicitate
Monopson
Monopson  contracarat
Monopol bilateral

            Tipul de concurenta cel mai frecvent întâlnit în viata economica contemporana este cel de oligopol, în domeniul bunurilor de larg consum curent piata monopolistica domina, ceea ce da posibilitatea tuturor cetatenilor, indiferent cât de mici venituri au, sa-si satisfaca necesitatile de subzistenta întrucât pe aceasta piata bunurile se vând la un pret ce oscileaza în jurul pretului de echilibru, pret ce-l avantajeaza si pe consumator (fiind cel mai mic pret la care si-ar putea cumpara bunul respectiv), cât si pe producator (pentru ca îi asigura un profit relativ sigur si stabil pe o perioada îndelungata). Din acest motiv în tarile dezvoltate se pune atât de mare accent pe stimularea si sustinerea întreprinderilor mici si mijlocii, pentru ca astfel se asigura existenta unui numar mare de vânzatori si cumparatori.
            Modalitatile prin care se duce lupta de concurenta sunt extrem de diverse. Alaturi de mijloace economice: reducerea cheltuielilor de productie, lansarea de noi produse, îmbunatatirea calitatii, reclama si publicitatea, conditii avantajoase de vânzare (prin credit) etc., se folosesc si mijloace extraeconomice, ca: spionajul industrial, sabotajul, privarea concurentilor de resurse materiale sau de munca etc.
            În fiecare tara concurenta se desfasoara prin respectarea unor reguli scrise si nescrise, în cadrul legal, admis si chiar stimulat pentru efectele sale benefice asupra evolutiei societatii în ansamblu. Aceasta este denumita concurenta loiala, dar în practica unii agenti economici uzeaza de mijloace nepermise, necinstite prin care aduc prejudicii premeditate concurentilor, sanctionate în mai toate tarile prin legi juridice (Legea nr.11/1990 privind combaterea concurentei neloiale, în Monitorul Oficial nr. 14/1991). Ea poarta denumirea de concurenta neloiala sau incorecta.
            Modalitatile cele mai uzitate de concurenta incorecta sunt:
1.       denigrarea concurentilor prin vehicularea, mai ales prin mass media, a unor inexactitati cu privire la concurenti;
2.       concurenta parazitara, prin crearea confuziilor (dominatia marcilor) referitoare la concurenti;
3.       dumping, prin practicarea unor preturi de vânzare mai reduse, în genere mai mici decât costurile de productie;
4.       concurenta ilicita sau frauda fiscala, prin care eludând impozitarea, îsi pot permite sa practice preturi mai reduse decât concurentii în conditiile obtinerii de profit.
            Fata de agentii economici care practica concurenta neloiala, trebuie adoptata o atitudine intransigenta, întrucât ei dezechilibreaza mecanismul de functionare a economiei nationale, de regula prin sustragerea unor venituri care ar trebui utilizate în interesul general al comunitatii umane.
            4.4. Reputatia întreprinderii
            Rezultatele activitatii oricarei întreprinderi se refelecta în pozitia pe care aceasta o are pe piata, în amploarea relatiilor pe care le are pe piata cu alte întreprinderi si cu clientii, în rolul pe care îl joaca în lupta de concurenta etc.                                   Toate aceste aspecte se regasesc sintetizate în ceea ce în general denumim reputatia întreprinderii. Prin reputatia întreprinderii întelegem parerea publica favorabila sau nefavorabila, felul în care este cunoscuta sau apreciata, ceea ce se crede în general si adesea se si spune despre natura si caracterul acesteia, faima pe care o are.
Reputatia nu trebuie confundata cu imaginea, care este o chestiune artificiala, o imitatie considerata reala. Imaginea  întreprinderii este un instrument de marketing ce se utilizeaza pentru obtinerea unei reputatii “solide  “                             
Orice întreprindere este preocupata de impunerea unei bune reputatii deoarece ea sporeste atractia oamenilor pentru produsele acesteia,   dorinta de a cumpara actiunile acestei firme, de a i se alatura si de a nu o parasi, de a-i asculta argumentele, încrezându-se în ele, si de a actiona conform mesajelor primite de la aceasta (R. Worcester- “The Importance of Reasearch”, Public Relation oct.   1991.
O buna reputatie nu apare din întâmplare, de la sine. Ea se dobândeste, se construieste prin activitatea profesionistilor mai ales în domeniul relatiilor publice, este o sarcina esentiala a directorului de marketing.                                                                        
Specialistul englez Norman Stone considera ca pentru a avea sanse de a dobândi o reputatie favorabila cât mai buna, profesionistii întreprinderii trebuie sa caute raspunsuri adecvate la urmatoarele opt întrebari (“Cum se construieste o buna reputatie “în vol. N.Hart- Op. Cât., pag. 126-137):
?        Ce fel de reputatie considera firma ca are?
?        Ce fel de reputatie are, în realitate, firma?
?        Ce fel de reputatie doreste firma sa aiba?
?        Sunt politicile si activitatile firmei compatibile cu reputatia pe care aceasta si-o doreste?
?        Ce fel de metode si resurse ne sunt necesare pentu a elimina discrepantele?
?        Cum ne putem da seama de modul în care se desfasoara lucrurile?
?        Si daca nu merge bine?
?        Ce ne mai ramâne de facut acum?
Raspunsul la aceste opt întrebari ne ofera posibilitatea:  
1.       sa cunoastem  perceptia întreprinderii despre sine, care poate fi adevarata sau falsa, aceasta constituind premiza activitatii firmei de creare a reputatiei;
2.       sa efectuam un studiu asupra reputatiei;
3.       sa stabilim obiectivele pentu a cladi reputatia;
4.       sa evaluam discrepantele dintre reputatia reala si cea dorita, sa descoperim cauzele ce vor sta la baza actiunilor ce vor fi întreprinse în viitor;
5.       sa ne preocupam de armonizarea perceptiei cu realitatea;
6.       sa comparam rezultatele cu obiectivele;
7.       sa tragem concluzii corecte si realiste;
8.       sa obtinem un feedback la nivel strategic si tactic ce asigura evolutia pozitiva a reputatiei.
Concluzia, ce consideram ca se impune, este aceea, ca trebuie sa fie o preocupare permanenta a echipei manageriale de mentinere a reputatiei bune si de a crea una mai buna printr-un progam concret, cu obiective clare, corecte, pentu înfaptuirea carora se depune efort continuu, program care trebuie testat si perfectionat în functie de pozitia pe care o are întreprinderea în mediul de afaceri, aflat în continua schimbare.
5. Comportamentul consumatorului
În orice loc de pe planeta, producatorul de bunuri si servicii este animat de un unic scop - acela de a obtine un profit cât mai mare. Dar, el stie, ca îsi poate atinge telul, numai daca produce bunul sau serviciul cu cheltuieli mai mici decât pretul la care-l poate vinde si daca gaseste clienti care sa-l cumpere.
De aceea, pentru producator este la fel de important, sa gaseasca solutii pentru a produce în conditii de maxima eficienta si sa cunoasca motivele pentru care se cumpara bunurile si serviciile lui, sa afle: cine, ce, de unde, de ce, când, cum si cât de mult cumpara si cât de des, altfel spus sa afle de ce oamenii raspund într-un anume fel la produsele si serviciile care le sunt oferite, de ce au o anumita atitudine fata de ele.
Aceasta conduita a oamenilor în cazul cumpararii si/sau consumarii bunurilor si serviciilor se reflecta în comportamentul consumatorului.
5.1. Importanta cunoasterii comportamentului consumatorului
În ultimele decenii, una din problemele esentiale ale firmelor producatoare o constituie cunoasterea manierei în care vor raspunde consumatorii la diversi stimuli pe care le vor folosi ele în vederea atingerii telului lor final – profitul cât mai mare.
Studierea comportamentului consumatorului a devenit o preocupare a specialistilor în marketing, întrucât ei pot afla cum îsi aleg cumparatorii bunurile si serviciile necesare satisfacerii multiplelor nevoi, care sunt stimulii, factorii care le influenteaza alegerea.
La mijlocul anilor 60 studierea comportamentului consumatorului devine un domeniu distinct al marketingului, întrucât în acest moment adoptarea optiunii de marketing impune întelegerea mecanismului complex de transformare a nevoii în cerere de marfuri si servicii.
Cresterea complexitatii vietii economice, a condus la necesitatea cunoasterii mecanismului comportamentului economic uman, care devine tot mai amplu si mai complicat, ceea ce impune studierea separata a celor doua componente intrinseci: comportamentul omului în calitate de producator de bunuri si servicii si comportamentul lui de consumator.
Pentru societatea contemporana, în care progresul tehnico- stiintific tinde în multe domenii sa înlocuiasca producatorul – om cu producatorul – masina, devine foarte importanta si semnificativa studierea comportamentului de consum, cu atât mai mult cu cât resursele rare cu întrebuintari alternative pe care societatea umana le are la dispozitie impun producerea, numai a acelor bunuri si servicii care satisfac nevoile în cantitatile necesare. De aceea, cunoasterea si explicarea comportamentului de consum si cumparare a devenit o necesitate stringenta, ignorarea modului de manifestare a acestuia, producând grave dezechilibre.
De asemenea, în conditiile diversificarii considerabile a ofertei, consumatorilor li se deschid largi posibilitati de alegere. Pe de alta parte, cresterea puterii de cumparare, concomitent cu ridicarea nivelului de educatie si cultura, îi da posibilitatea cumparatorului sa-si satisfaca mai multe nevoi, mai sofisticate, de nivel calitativ mai ridicat, aspecte de care este absolut obligatoriu sa tina seama producatorul, pentru a putea veni în întâmpinarea dorintelor consumatorului.
În cazul în care producatorul nu desluseste aceste noi optiuni ale clientului, acesta se va îndrepta catre un alt producator.
Pe masura ce studiile au progresat în acest domeniu, a devenit clar ca investigarea comportamentului consumatorului necesita o abordare pluridisciplinara în care un rol esential revine stiintelor comportamentale - mai ales psihologiei si sociologiei de la care au fost preluate concepte si idei fundamentale. De altfel, specialistii apreciaza ca economia politica, psihologia, sociologia si antropologia au pus bazele conceptuale ale cunostintelor actuale din acest domeniu.
Datorita naturii fundamental diferite a actelor si proceselor ce definesc comportamentul consumatorului, modul în care oamenii se comporta în plan economic nu reprezinta o însumare de acte repetate mecanic, ci rezultatul acumularii unei experiente de viata. Simpla înregistrare si cuantificare a actelor consumatorului nu este suficienta, trebuie cercetate si procesele psiho-fiziologice care determina aceste acte si explicata interdependenta dintre ele.
Întrucât comportamentul consumatorului se manifesta pe piata, studiul acestuia devine un capitol important al marketingului.
De altfel, cunostintele referitoare la comportamentul consumatorului asigura fundamentul strategiilor de marketing cu privire la: pozitionarea produsului, segmentarea pietii, lansarea produselor noi, adoptarea unor decizii de marketing-mix etc., asigurându-le o eficienta sporita.
Studierea lui permite caracterizarea mai ampla si complexa a fenomenelor de piata, elaborarea unor strategii mai realiste si desfasurarea unor actiuni de marketing eficiente.
5.2. Conceptul de comportament al consumatorului
Comportamentul de cumparare al consumatorului, ca domeniu recent de cercetare al marketingului, se refera la comportamentul consumatorilor finali, care cumpara bunuri si servicii pentru consum personal – persoane individuale si gospodarii - prin care îsi satisfac cerintele curente sau îsi indica rolul în societate.
Exista si consumatori organizationali, care cumpara bunuri sau servicii în numele organizatiei pentru care lucreaza, în vederea producerii altor bunuri si servicii, al caror comportament are o serie de trasaturi caracteristice, dar ele nu fac obiectul analizei noastre din acest capitol.
Ca în orice nou domeniu, abordarile conceptuale ale comportamentului consumatorului cunosc o mare varietate, ce exprima pe de-o parte complexitatea acestuia, dar si atentia de care se bucura din partea specialistilor.
În general, comportamentul este un ansamblu de reactii exterioare prin care individul raspunde la stimuli. Din punct de vedere psihologic, comportamentul desemneaza ceea ce este obiectiv observabil în reactia globala a individului, independent de ceea ce declara, de gândurile si atitudinile sale psihologice. Din punct de vedere sociologic, comportamentul este activitatea subiectului într-o situatie sociala data (P. Mâlcomete coord. – Dictionar de marketing – Ed. Junimea – Iasi 1979 p.72).
Psihologul american  Harold Leavit precizeaza, ca trei sunt elementele esentiale ce definesc comportamentul uman: stimulul ce reprezinta cauza; nevoia care este dorinta ce se poate înfaptui; obiectivul care este scopul acestuia. Cum nevoile se multiplica în proportie exponentiala, datorita progresului tehnico-stiintific ce conduce la inventarea altora, iar nevoia satisfacuta duce la aparitia altora, evident comportamentul individului se schimba si el.
                                   COMPORTAMENT

Fig. 5.1
Marketingul abordeaza notiunea de comportament al consumatorului atât în sens restrâns, cât si în sens larg, dar cei mai multi specialisti se plaseaza cu definirea lui între cele doua extreme.
Astfel, în sens restrâns comportamentul consumatorului reflecta “conduita oamenilor în cazul cumpararii si/sau consumului de bunuri si servicii “(C. Florescu (coord.) op. Cât. P.156) iar în sens larg “el cuprinde întreaga conduita a utilizatorului final de bunuri materiale si imateriale, incluzând, de exemplu, si comportamentul alegatorilor, al pacientilor unui medic sau al enoriasilor fata de biserica “(Werner Kroeber Riel – Konsumentenvertalten – Auflage, Verlag  Franz Vahlen  Münhen 199o p. 1.)
Cunoscutii specialisti  J. F. Engel, R. D. Blackwell si D.T. Miniard în lucrarea “Consomer  Behaviour “(ed. 5-a The Dryden Press, l986) definesc comportamentul consumatorului prin “acele actiuni ale indivizilor implicati direct în procesul de obtinere si utilizare a bunurilor si serviciilor, inclusiv procesul de decizie care precede si determina aceste acte”.
Asociatia Americana de Marketing defineste comportamentul consumatorului ca “o interactiune referitoare la impresie si perceptie, conduita si întâmplari naturale comune prin care fiintele umane îsi dirijeaza schimbarile survenite în propriile vieti “
Evident, am putea prezenta si alte încercari de delimitare ale acestui concept, dar consideram, ca prin sistematizarea acestora se pot puncta câteva aspecte esentiale, definitorii pentru comportamentul consumatorului:
-         comportamentul consumatorului este un sistem complex de manifestari, atitudini, motivatii, decizii;
-         dezvoltarea individualitatii omului atât pe cale naturala, cât si prin educatie, se reflecta în comportarea lui prin preferinte, antipatii, credinte, atitudini si valori, pozitie ocupata în societate, anturajul frecventat, etc. Astfel prin combinarea circumstantelor individuale si a psihologiei se vor influenta deciziile de cumparare ale fiecarui individ;
-           comportamentul consumatorului este dinamic, atât datorita evolutiei în timp a generatiei de consumatori confruntati cu schimbarile pe care ei le produc, cât si datorita aparitiei de noi factori ce influenteaza direct comportamentul acestora. Modificarea în timp, determina pe producatori sa monitorizeze permanent clientii pentru a avea siguranta unei perceptii reale, corecte;
-         comportamentul consumatorilor determina interactiuni si de aceea este important de stiut “ce cred consumatorii (perceptie), ce simt (impresie) si ce fac (conduita), care sunt lucrurile si locurile care influenteaza “(Jim Blythe – Comportamentul comsumatorului – Ed. Teora 1998 p.11)
-         comportamentul consumatorului este reactia individului la diferite variabile endogene si exogene.
-         comportamentul consumatorilor determina schimburi între oameni si de aceea “în cazul relatiei dintre consumator care dimensioneaza cererea si producator, care dimensioneaza oferta pe piata, cunoasterea reciproca este esentiala atât în procesul de cumparare, cât si în cel al productiei de bunuri si servicii “(Ioan Mihut, Marius Pop – “Consumatorul si managementul ofertei “Ed. Dacia Cluj – Napoca 1996 p.14).
-         comportamentul consumatorului, implica actiuni succesive sau concomitente pentru selectarea unei alternative sau alteia, concretizate în decizii (P. Mâlcomete (coord.) - Lexicon de marketing. P.67).
-         sfera comportamentului consumatorului se largeste, mai ales datorita dezvoltarii si diversificarii sectorului serviciilor în sfera nelucrativa. Ca urmare “în acceptiunea actuala a marketingului social, comportamentul consumatorului presupune o astfel de abordare cuprinzatoare care exprima pozitia oamenilor, în aceasta calitate, fata de toate bunurile materiale si imateriale aparute în consumul final” (P. Mâlcomete- “Marketing “– Ed. Academica – Gh. Zane, Iasi l993 p.5l).
Credem ca toate aceste precizari, contureaza mai bine conceptul amplu al comportamentului consumatorului.
În genere, calitatea de consumator o detine orice subiect economic al carui comportament este îndreptat spre satisfacerea necesitatilor individuale sau ale grupului de apartenenta. Dar  se prelungeste acest concept si în eul subiectului economic, vizând procesele cognitive, premisele care duc la constientizarea actului de cumparare. Întrucât comportamentul consumatorului implica si alte persoane sau este dependent de comportamentul acestora, trebuie abordat ca o categorie sociala deosebit de complexa, cu doua parti relativ distincte, între care exista o permanenta interactiune: comportamentul de cumparare si comportamentul de consum.
Apreciem, ca este interesant de amintit, punctul de vedere al lui Gerhard Scherhom în “Sociologie des Konsum” care analizeaza corelatia dintre comportamentul consumatorului si standardul sau de viata, pe care o exprima sub forma celor sase axiome principale:
1 -   Axioma preferintelor – evidentiaza faptul ca orice consumator este obligat sa-si ierarhizeze multiplele nevoi, întrucât importanta lor nu este aceeasi, iar resursele de care dispune sunt întotdeauna mai reduse decât ele. Dar, ierarhizarea se modifica, pentru ca o nevoie satisfacuta duce la aparitia altora, iar comportamentul consumatorului este permanent supus procesului de învatare si de adaptare la mediul economico-social. Aflat mereu în transformare;
2 -   Axioma obligativitatii – arata ca stilul de viata impune un anume comportament consumatorului, care trebuie sa fie cât mai real;
3 -   Axioma integrarii – exprima latura sociala a comportamentului consumatorului, care nu vizeaza reprezentarile indivizilor izolati ci standardele de consum, ca rezultate ale integrarii indivizilor în grupuri de apartenenta, în special familia, în care fiecare individ detine un anume rol;
4 -   Axioma nivelului aspiratiilor – explica modificarea continua a nivelului de consum al unei familii datorita aspiratiilor acesteia, care au un caracter dinamic si adesea ireversibil;
5 -   Axioma plasticitatii comportamentului – reflecta flexibilitatea sistemului nevoilor, dar si a mijloacelor de satisfacere a lor, întrucât societatea nu “inventeaza” doar nevoi ci si noi modalitati concrete de a satisface si nevoi vechi;
6 -   Axioma “normarii” – precizeaza rolul important al sistemului de valori si norme ale grupului de apartenenta si de referinta asupra standardului de consum, exprimând apartenenta individului la o cultura sau subcultura ce-i impune anumite norme.
Cunoasterea acestor axiome, ne da posibilitatea sa întelegem mai bine diversitatea de comportament a consumatorilor, care de multe ori au atitudini si iau decizii diferite în conditii identice.
  Pe baza analizei comportamentului de cumparare al consumatorilor, producatorii si comerciantii vor trebui sa tina seama de:
-         reactia consumatorului la strategia de marketing a firmei, care are impact asupra succesului acesteia pe piata;
-         mixul de marketing al firmei, care trebuie sa satisfaca consumatorii;
-         posibilitatea de a prevedea modul în care consumatorii vor raspunde la strategiile firmei;
-         costul ridicat al acestei cercetari, dificultatea realizarii ei si riscul de a obtine informatii incorecte.
Cercetarile în domeniul comportamentului consumatorului evidentiaza, ca modul în care raspunde consumatorul numerosilor stimuli se poate structura în patru tipuri de comportament (M.W. Pride, O.C. Ferell – “Marketing – concepts and Strategies” ed. - A 7-a Houghton Miffin Company, Boston 1991):
A         – comportamentul raspunsurilor de rutina, pe care consumatorul îl practica frecvent, pentru cumpararea articolelor cu cost mic si de consum curent, pentru care nu cheltuieste prea mult timp si efort de a selecta o marca sau produs;
B        – luarea deciziei la limita, când cumpara un produs ocazional, pentru care are nevoie de timp moderat de cautare a informatiei si de deliberare;
C         – luarea deciziei extensive, când se cumpara produse nefamiliare scumpe, deci presupune o decizie complexa. Se folosesc mai multe criterii pentru evaluarea alternativelor posibile, ceea ce necesita un timp mai îndelungat;
D        – comportament impulsiv de cumparare, determinat de un stimul puternic si consistent de a cumpara ceva imediat. Pentru unii indivizi este dominanta comportamentului de cumparare, desi el provoaca adesea conflicte emotionale.
Constatam, ca adesea cumpararea unui produs nu determina acelasi tip de comportament în adoptarea deciziei. În unele cazuri, indivizii sunt angajati în luarea unei decizii extensive prima data, când cumpara un anumit tip de produs, dar o decizie la limita este suficienta când cumpara produsul a doua oara.
Daca, într-o cumparare de rutina, marca, pâna atunci preferata nu-l mai satisface, va lua o decizie la limita sau una extensiva, pentru a trece la o noua marca.
Tipologia comportamentului de consum, evidentiaza multitudinea variabilelor ce caracterizeaza comportamentul de cumparare si apoi de consum al individului, relevând raportul cauza-efect dintre variabile si comportament.
Întelegerea acestor interdependente, a corelatiilor care se stabilesc între componentele mecanismului comportamental poate fi realizata numai prin abordarea sistemica, ce pune în evidenta raporturile de cauzalitate.
În acest sistem, cumparatorul reprezinta “cutia neagra”, iar comportamentul sau este rezultatul intrarilor si iesirilor din sistem.
Intrarile sunt reprezentate de stimuli de natura endogena si exogena cu care se confrunta consumatorul (stimuli de marketing: produs, pret, distributie, promovare; stimuli: economici, tehnologici, culturali, politici, etc.), adica factorii care influenteaza comportamentul, iar iesirile sunt reactiile sale, raspunsurile la acesti stimuli, ca rezultat al procesului de adoptare a deciziei de cumparare, ce dau conturul concret al comportamentului de cumparare si consum, raspunsuri exprimate prin: alegerea produsului, marcii, distribuitorului, cantitatii cumparate, etc.
Stimulii ce influenteaza comportamentul de cumparare nu sunt altceva decât informatii primite de catre individ din surse externe (C. Sasu – op. Cât. P.86) si pot fi: stimuli obiectivi, reprezentati prin atributele reale ale mix-ului de marketing; stimuli simbolici, cei legati de perceptia subiectiva a persoanei (reala sau imaginara) a atributelor produsului; stimuli sociali, exprimati prin informatii primite de la alti consumatori, familie, grupuri sociale, etc.
Specialistii considera ca nu se poate sti cu precizie, nu exista certitudinea comportamentului consumatorului, dar modelele comportamentului consumatorului ajuta la întelegerea cumparatorului si dau posibilitatea influentarii lui.
5.3. Factorii care determina comportamentul consumatorului
Maniera în care consumatorii abordeaza deciziile de cumparare cunoaste o mare diversitate, întrucât reactiile acestora sunt determinate în foarte mare masura de problemele mediului ambiant în care îsi traiesc viata.
Complexitatea deosebita a comportamentului consumatorului se explica si prin multitudinea factorilor care influenteaza direct sau indirect în ultima instanta procesul decizional de cumparare si de consum.
Toti specialistii recunosc, ca în fapt, comportamentul consumatorului nu se poate explica, decât prin cunoasterea sistemului de factori ce actioneaza în strânsa legatura si interconditionare reciproca, dar modul în care actioneaza si mai ales locul si rolul pe care acestia le au în sistem, sunt privite în mod diferit si de aceea întâlnim în literatura de specialitate diferite clasificari ale acestor factori.
Astfel, Dubois si Jolibert (op. Cât. P.83-193), grupeaza factorii care influenteaza comportamentul consumatorului în:
1 -   factori individuali, în care includ: personalitatea, stilul cognitiv, stilul de viata si riscul perceput;
2 -   factorii mediului, care se refera la: factorii socio-demografici (curba vietii de familie, clasele sociale), grupuri de referinta, familia, mediul economic.
În ampla analiza pe care o face comportamentului consumatorului, Ph. Kotler (Ph. Koller, G. Armstrong, op. Cât., p.334-348) porneste de la analiza factorilor care îl influenteaza, grupati în:
1 -   factori culturali – reprezentati de: cultura, subcultura si clasa sociala;
2 -   factori sociali – care includ: grupuri de referinta, familia, roluri si statusuri;
3 -   factori personali – care se refera la: vârsta si stadiul din ciclul de viata, ocupatia, stilul de viata, circumstantele economice, personalitatea si parerea despre sine;
4 -   factori psihologici – desemnati prin: motivatie, perceptie, învatare, convingeri si atitudini.
De asemenea, evidentiem clasificarea pe care o prezinta R. Boier (R. Boier, Comportamentul consumatorului, Ed. Graphix, Iasi 1994
P.30-51) prin cele trei grupe:
1 -   factori individuali ai comportamentului consumatorului, care includ: nevoile si motivatiile, personalitatea si imaginea despre sine, stilul de viata, atitudinile si preferintele;
2 -   factori sociali, reprezentati de: familie, grupuri de referinta si lideri de opinie, rol si statut social, clase sociale;
3 -   factori culturali.
Deosebit de interesanta prin modalitatea de abordare ni s-a parut clasificarea lui I. Catoiu (I. Catoiu, N. Teodorescu – “Comportamentul consumatorului, Teorie si practica” – Ed. Economica, Bucuresti 1997 p.25-45), care considera ca este influentat comportamentul de cumparare, de doua tipuri de variabile: direct observabile si deduse prin cercetarile de tip interferential.
Ca urmare, clasifica factorii de influenta a comportamentului consumatorului astfel:
1 -   influente directe exercita:
A:      factorii demo-economici
B:      factorii specifici mixului de marketing
C:      factorii situationali, cum sunt:
-         presiunea timpului
-         importanta cumparaturii
-         ocazia cu care se realizeaza cumpararea
2 -   influente deduse exercita:
A:      factori de natura psihologica (endogena) reprezentati de:
-         perceptie
-         motivatie
-         învatare
-         personalitate
-         atitudine
B:      factori de natura sociologica (exogena) definiti prin:
-         familie
-         grupuri de apartenenta
-         grupuri de referinta
-         clasa sociala
-         subcultura
-         cultura
Consideram, ca prezinta interes si punctul de vedere al englezilor E. Hill si T. O’Sullivan (op. Cât. P.56-75) care pornesc de la premiza ca “mediul social al consumatorului, circumstantele individuale si psihologia sa se combina pentru a influenta deciziile despre ce cumparaturi trebuie sa faca”. Ei pun în evidenta trei categorii de factori:
1 -   mediul social – reflectat în: cultura, grupuri referentiale si clasa sociala;
2 -   caracteristici personale – definite prin: personalitate, stil de viata, motivatii, atitudini si credinte, perceptie;
3 -   circumstante individuale – desemnate prin: sex, vârsta, ciclul de viata al familiei, venit, educatie.
Se observa, ca, desi, fiecare autor încearca o grupare proprie în functie de opinia sa cu privire la conceptul de comportament al consumatorului sau de proces de decizie de cumparare si de criteriile pe care le stabileste, factorii esentiali de influenta îi întâlnim în toate acestea, ceea ce ne obliga sa-i abordam mai pe larg.

Fig. 5.2.   Factorii ce influenteaza comportamentul consumatorului
În lucrarile din ultimele decenii, constatam predilectia pentru analiza rolului si modului de influenta a factorilor psihologici si sociologici în explicarea comportamentului consumatorului. Specialistii de marca, insista însa în mod deosebit asupra rolului factorilor de natura demo-economica.
Noi vom prezenta în cele ce urmeaza pe scurt influenta celor mai importanti factori asupra  comportamentului consumatorului.
5.3.1. Factorii economici
Si în epoca moderna factorii economici au rol esential, deoarece la nivel macroeconomic ei caracterizeaza capacitatea de cumparare de care dispune societatea la un moment dat, constituind premisa formarii comportamentul consumatorului. Ei afecteaza direct marimea si evolutia consumului.
La nivel macroeconomic se manifesta prin dinamica si nivelul indicatorilor sintetici macroeconomici (produs national brut si net, produs intern brut si net, venit national, etc.), evolutia principalelor domenii de activitate exprimata prin indicatorii specifici ai productiei industriale si agricole, transporturilor, telecomunicatiilor, constructiilor, comertului interior si exterior etc., modificarea veniturilor reale ale populatiei, credit, inflatie, somaj, etc., exprimând în fapt dorinta de cumparare.
La nivel microeconomic, venitul consumatorului este factorul esential care prin marime, forma, dinamica, distributie în timp, destinatie, etc. Constituie premisa materiala a comportamentului consumatorului si principala restrictie care se impune acestuia.
În aceeasi categorie, putem include si factorii economici precum: avutia personala exprimata mai ales prin gradul de înzestrare cu diferite bunuri, ca si gradul de utilizare a creditului de consum de catre individ.
Se observa ca nu toate bunurile si serviciile au aceeasi sensibilitate la nivelul veniturilor. De exemplu, când se reduc veniturile unei persoane, cheltuielile pentru produsele de folosinta îndelungata si cele pentru activitati cultural-distractive sunt cele mai afectate. Ca urmare, cele mai importante criterii în adoptarea deciziilor sunt functionalitatea si pretul bunurilor si serviciilor.
5.3.2. Factorii demografici
Factorii demografici sunt reflectarea structurii populatiei si a proceselor care o afecteaza. La nivel macroeconomic, principalele variabile vizeaza: numarul populatiei si distributia ei geografica, sporul natural, structura pe grupe de vârsta, ocupatie, nivel educational, numar de familii si gospodarii, marimea unei familii si a gospodariei, mobilitatea populatiei, tipul de habitat (urban, rural).
La nivelul consumatorului, importante sunt variabile precum: etapa din ciclul de viata, (vârsta), sexul, situatia matrimoniala, caracteristicile fizice, de rasa etc.
Astfel, datorita mai ales normelor sociale, dar nu numai, femeile si barbatii cumpara tipuri de produse diferite si folosesc alte criterii în alegerea lor. Pe baza identificarii diferentelor comportamentale între sexe, producatorii pot aborda în maniera specifica segmentul de piata.
De asemenea, vârsta este aceea care diferentiaza deciziile de cumparare, iar odata cu înaintarea în vârsta se produc modificari de care trebuie tinut seama, pentru ca ele schimba comportamentul consumatorului.
Cunoasterea acestor variabile are mare însemnatate, deoarece da posibilitate predictiilor unor consecinte din punctul de vedere al marketingului, al unor tendinte ale variabilelor demografice, care vor modifica comportamentul consumatorului.
5.3.3. Factorii psihologici
Factorii psihologici  constituie variabilele endogene care explica comportamentul consumatorului prin multiplele lor incidente asupra individului, care în buna masura nu pot fi direct observabile si de aceea sunt de obicei deduse.
Dintre numeroasele variabile de natura psihologica cu influenta majora asupra comportamentului consumatorului evidentiem: perceptia, motivatia, învatarea si atitudinea.
A. Perceptia este un proces prin care individul receptioneaza, selecteaza, organizeaza si interpreteaza stimulii din mediul înconjurator, conferindu-le o anumita semnificatie
Este un proces complex, care depinde de caracterul stimulilor fizici, dar si de relatiile dintre stimuli si anumite conditii ce implica individul.
Fiecare individ receptioneaza inputurile senzoriale din mediu (auz, vaz, gust, miros, pipait) daca acestea se gasesc între niste limite care constituie pragul: absolut (nivelul minim ce poate permite detectarea, senzitivitatea) – (T.E. Moore “Subliminal Advertising, What you see is what you get” – Journal of Marketing 1982, 46,2, 38-47) si diferential (diferenta minima care se poate detecta, de la un anumit nivel în sus) – (J. Mathieu – “Prémiers traitements de l’informations” – Manuel de Psihologie, Paris, Édition Vigot, 1985, p.39-42).
Inputurile receptate devin senzatii si ele sunt selectate, filtrate în functie de factori externi (culoare, contrast, marime, pozitie, intensitate, miscare). Senzatiile selectate sunt organizate si grupate astfel încât atributele percepute sunt integrate în configuratia senzatiei si stocate în memorie, unele pe un termen scurt, altele în memoria de lunga durata ce le permite sa declanseze un nou proces de cercetare a informatiilor externe (C. Dressart “Comportement du consommateur et strategie du marketing” – Monreal, Mc. Graw Hill 1983).
Consumatorul foloseste informatiile astfel obtinute pentru a alimenta reflectiile sale si pentru a ajunge la o judecata asupra unui produs prelucrând informatia în proces de reflectie controlat sau în procese semiautomate, care pot fi constiente sau nu. Aceasta activitate perceptiva are câteva caracteristici (P.L. Dubois, A.Jolibert Op. Cât. P.59-60) deosebit de semnificative pentru specialistul de marketing:
-         perceptia este selectiva, deci individul opereaza alegerea pentru stimuli, interpretându-i doar pe aceia care se impun prin calitate (intensitate, diferenta) si pe aceia care corespund unei stari de dezechilibru intern;
-         perceptia este distorsionata, deformata de o serie de factori ca: similaritatea, impresia initiala, stereotipia;
-         perceptia este subiectiva, la aceiasi stimuli ea va putea fi diferita de la un individ la altul.
Ca urmare, comportamentul individului va fi diferit, întrucât sensibilitatea informatiilor depinde de propriile scopuri, de asteptarile si motivatiile subiectului.
B. Motivatia este variabila care a polarizat interesul cercetatorilor, fiind multa vreme considerata singura care intervine între stimuli si reactia cumparatorului, întrucât este usor de observat ca orice act (cognitiv, afectiv, comportamental) are la baza în ultima instanta un motiv, un impuls intern rezultat din interactiunea dialectica a coordonatelor sistemului. Motivele sunt tocmai mobilurile consumatorului care stau la baza comportamentului sau.
De aceea este importanta cunoasterea structurii complexe a motivatiei, a fenomenelor motivationale, reprezentate de: trebuinte, impulsuri, intentii, valente si tendinte. Daca trebuinta este sursa primara a actiunii si ea se naste prin aparitia unui dezechilibru în functionarea organismului, impulsul ca rezultat al excitabilitatii accentuate a anumitor centri nervosi, în genere, nu poate fi separat de trebuinta, desemnând mai ales aspectul procesual.
Intentia reflecta punerea în miscare cu ajutorul sistemului verbal a unei structuri de actiune conform cerintelor impuse de satisfacerea trebuintelor;   valenta este calitatea obiectelor prin care se satisfac trebuintele, iar tendinta este expresia directionarii activitatii într-un anumit sens.
Motivul este mobilul intern al activitatii si trebuie privit ca un ansamblu ordonat de semnale despre o stare oarecare de necesitate, care determina, împinge, obliga subiectul mai întâi sa actioneze (simplu impuls spre actiune), iar apoi sa actioneze într-un anume fel (alegând din multitudinea disponibilitatilor functionale una anume). Orice actiune
Este motivata chiar daca uneori mobilul nu este identificat, constientizat de subiect.
Motivul are o dubla functie:
1 -   de directionare, orientare;
2 -   de energizare, potentare a unui comportament sau altul.
Ele impun alegerea acelui tip de comportament care este adecvat pentru restabilirea echilibrului interior.
Întrucât consumatorul reprezinta un univers de motivatii care nu pot fi observate direct, pentru a facilita investigarea, s-a recurs la clasificarea motivelor, delimitându-se astfel o tipologie a acestora.
Dintre cele mai uzitate criterii (M. Golu, A. Dicu – Introducere în psihologie – Ed. Stiintifica, Bucuresti 1972, p.196) care s-au impus deja în activitatea de marketing amintim:
-         originea motivului – delimiteaza motive primare (biologice, înnascute) si secundare sau derivate (psihologice, dobândite);
-         gradul de interpretare si organizare impune motive: neintegrate sau neorganizate si integrate sau structurate;
-         semnul sau valoarea motivului distinge motive: pozitive (cu valoare adaptiva) si negative (cu efecte dezadaptative);
-         importanta motivelor: inferioare (cu valoare scazuta si trecatoare), superioare (cu semnificatie majora);
-         gradul de consolidare sau forta de actiune delimiteaza motive: vitale (cele care provoaca dezechilibre grave), modulare (interese, aspiratii, idealuri a caror insatisfacere nu afecteaza existenta ca atare a sistemului);
-         sursa motivelor desemneaza motive: rationale (care domina în genere deciziile de comportament) si emotionale (cele legate de satisfacerea unor nevoi psihologice ale individului).
Este greu de spus care din aceste criterii este cel mai important, fiecare are locul si însemnatatea lui. Esentiala este cunoasterea lor, deoarece au stabilitate în timp, se realizeaza prin intermediul vointei si actioneaza într-o strânsa corelatie. De obicei, apar concomitent mai multe motive, între care pot exista raporturi de convergenta (motivele se întaresc reciproc, deci adoptarea deciziei devine foarte usoara), divergenta (apar conflicte între ele care se rezolva prin inhibarea unuia sau a ambelor, aparând al treilea) si subordonare (în sistemul în care exista o anumita ierarhie si care constituie în epoca moderna forma cea mai dezvoltata).
Desigur, motivatia nu este singura variabila care determina comportamentul consumatorului, dar ea este impulsul si vectorul intern al comportamentului, ea conditioneaza natura si mai ales sensul semnalelor reglatoare. De aceea, cercetarile motivationale s-au concentrat si în directia evidentierii principalelor caracteristici generale ale motivatiei comportamentului consumatorului. Astfel s-a stabilit ca orice comportament este rezultatul unui complex de motive, deoarece se realizeaza prin raportarea continua la mediul ambiant în care traieste.
Complexul motivational cuprinde în majoritatea cazurilor factori diferiti ca nivel de generalitate, dar adesea subiectul nu-si da seama cu claritate de elementele sale constitutive. De asemenea, important este, ca în orice comportament se vor identifica motive de tip rational, dar si afectiv, ponderea lor nu este întotdeauna aceeasi, iar rolul de factor declansator al deciziei de cumparare (sau respingere) îl pot avea ambele tipuri de variabile.
Referitor la adoptarea deciziilor economice privind perspectivele pietii este relevanta cunoasterea elementelor motivationale care predomina, daca predominante sunt cele generale, se poate face o prognoza asupra comportamentului consumatorului, daca predomina cele individuale sansa scade simtitor.
Specialistii apreciaza ca motivatia de consum este constituita în cea mai mare parte din elemente ideatice si comportamentale specifice grupurilor sociale, cum ar fi: opinii, prejudecati si credinte, obiceiuri si traditii, modele socio-culturale de comportament, moda, etc. Dar, oricât de puternice ar fi motivatiile, întotdeauna ele sunt dependente de situatie. De aceea motivele care directioneaza comportamentul într-o situatie pot sa nu existe sau sa fie diferite într-o alta situatie.
Tocmai aceasta complexitate a mecanismului de actiune a motivatiei au încercat sa o explice în primul rând psihologii, dar si sociologii, economistii, etc., aceasta conducând la ceea ce astazi denumim teoriile motivatiei, din care cele mai cunoscute sunt:
1 -   teoria lui Maslow - teoria ierarhizarii motivelor (A. Maslow – “Motivation and Personality” – N.Y. Harper and Row 1954);
2 -   teoria lui McGuire – teoria motivelor psihologice (D. Hankins, R.J. Best, K. Concy – “Consomer behaviour – Implication for Marketing Strategies”, Boston 1989);
3 -   teoria echilibrului cu variantele ei:
-         teoria câmpului psihologic a lui K. Lewin (K.Lewin – “A Dynamic Theory of Personality” – N.Y. McGraw Hill 1935);
-         teoria congruentei a lui Osgood (C.E. Osgood si Ph. Tannenbaun – “The Principles of cognity the Prediction of Attitude Change” – Psychological review 1955, 62, 42-45);
-         teoria disonantei cognitive a lui L. Festinger (L.Festinger – “A Theory of Cognitive Dissonance” - Stanford, California, 1957, Stanford University Press).
4 -   teoria conceptului de sine (self-concept);
5 -   teoria atribuirii, etc.
Nici una din aceste teorii nu explica satisfacator mecanismul motivational, el ramânând înca doar partial cunoscut si datorita imposibilitatii cuantificarii tuturor proceselor motivationale care determina comportamentul individului.
C. Învatarea reflecta o schimbare observabila sau inobservabila în comportamentul unui individ datorita acumularii experientei, care conduce la o crestere a posibilitatii ca un act sa fie repetat. Specialistii apreciaza ca cea mai mare parte a comportamentului uman este învatat. Pentru explicarea procesului învatarii exista deja mai multe tehnici, care sunt relevante si pentru activitatea de marketing:
-         tehnica  învatarii prin conditionarea clasica de tip pavlovian;
-         tehnica învatarii instrumentale;
-         tehnica învatarii cognitive.
  Semnificatia practica a teoriei învatarii pentru marketing este aceea, ca unele principii se pot aplica în conceperea politicii de marketing. Astfel se poate “construi “cererea pentru un produs prin  asocierea lui cu motive puternice, asigurând o întarire pozitiva. O noua întreprindere, de exemplu, poate intra pe piata apelând la aceleasi motivatii ca si concurentii ei, pentru ca – de regula – cumparatorii sunt mai dispusi sa-si transfere loialitatea catre o marca similara, decât sa apeleze la alta.
D. Atitudinile si convingerile pe care oamenii le capata în timp ce învata si actioneaza au rezonanta pentru cunoasterea mecanismului comportamental al individului.
Convingerea este o cunoastere descriptiva pe care o persoana o are despre ceva. Convingerile contureaza în mintea oamenilor imaginea despre un produs, iar oamenii actioneaza conform convingerilor.   Numai convingerile determinate au rol în luarea deciziei, adica o decizie importanta sau semnificativa în alegerea sau clasificare produselor, o decizie distinctiva (cum sunt diferentele percepute între marci), o decizie frapanta (care iese în relief, în evidenta în mod deosebit).
Atitudinea reflecta predispozitiile învatate de a reactiona cu consecventa fata de un obiect într-un mod favorabil sau defavorabil, este o evaluare cognitiva durabila sau, cum spunea Rokeach “o organizare durabila a credintelor fata de un obiect sau o situatie care predispune pe individ sa raspunda într-o maniera preferentiala” (M. Rokeach – “Beliefs, Attitudes and Values”, San Francisco, Jossay – Bass Inc. 1968).
Ea constituie o punte de legatura între perceptia si comportamentul manifest, se formeaza în timp si de aceea este stabila, ceea ce face posibila previzionarea ei. Este posibila schimbarea, dar procesul este lent si greoi.
În procesul de formare a atitudinii, un rol important îl joaca influentele de natura culturala si sociala (familie, cultura, imaginea de sine si a eului ideal, experienta personala, informatiile dobândite prin mass-media, etc.), de aceea în activitatea de marketing se pot folosi aceste relatii.
Din punct de vedere structural, atitudinea are trei componente cu rol semnificativ:
-         componenta cognitiva – reflecta ansamblul convingerilor individuale despre un obiect;
-         componenta afectiva priveste sentimentele, reactiile emotionale fata de obiectul atitudinii;
-         componenta comportamentala sau conativa, exprima tendinta de a actiona în ceea ce priveste obiectul atitudinii, masurata de obicei prin intentia de a-l cumpara sau nu.
Studiile de marketing cauta sa controleze aceste tendinte ale consumatorilor. Metodele cele mai utilizate se bazeaza pe modele multiatribut, care au în vedere criterii diferite (functionalitate, pret, estetica, servicii post vânzare, etc.).
Legatura dintre cele trei componente ale atitudinii este redata de modelul Lavidge si Steiner (R. Lavidge, G. Steiner – “A Model for Productive Measurement of Advertising Effectiveness” – Journal of Marketing, 1961, 25,4,59-62), care propune urmatoarele secvente:
Notorietate -> întelegere -> atitudine -> preferinta -> convingere -> cumparare
Foarte importante sunt si strategiile de marketing, care trebuie concepute pentru schimbarea atitudinii în directia dorita, întrucât experienta a demonstrat ca dificultatea schimbarii este cu atât mai mare cu cât atitudinea este mai direct legata de satisfacerea unor nevoi puternice.
Aceste strategii trebuie sa vizeze:
-         modificarea convingerilor actuale ale consumatorului prin schimbarea modului în care acesta percepe atributele si utilitatea obiectului atitudinii;
-         schimbarea importantei pe care consumatorul o acorda diferitelor atribute;
-         adaugarea unui atribut nou care poate îmbunatatii obiectul atitudinii;
-         schimbarea intentiei de cumparare, astfel încât sa creasca posibilitatea de achizitionare a obiectului atitudinii.
5.3.4. Factorii sociali
În explicarea comportamentului consumatorului trebuie avuta în vedere influenta dedusa a factorilor sociali, deoarece ei sunt o componenta importanta a macromediului de marketing.        
Specialistii apreciaza ca un rol important au: familia, grupurile sociale, clasele sociale si statusul social.
A. Familia se sustine, ca este variabila care exercita cea mai puternica influenta asupra comportamentului consumatorului, deoarece ea influenteaza deciziile fiecarui membru al ei, iar influentele ei se resimt pe o lunga perioada de timp, în genere pe întregul ciclul de viata al individului.
Deciziile de cumparare se pot lua de o singura persoana în mod automat, prin participarea mai multor membri sau a tuturor, unele fiind dominate de unul din soti, altele fiind de natura sincreatica (contributia sotilor fiind cam aceeasi).
Membrii familiei pot juca rolul de (P.L. Dubois, A. Jolibert – op. Cât. P.101):
-         inspirator, care emite ideea cumpararii, vine primul cu ideea de a cumpara ceva;
-         incitator, care cauta sa influenteze pe alti membri ai familiei, el fiind de obicei cel ale carui opinii sunt respectate de ceilalti membri, pentru experienta sa în cumpararea tipului de produs;
-         informator, care colecteaza informatia;
-         decident, care ia decizia de cumparare;
-         cumparator, care efectueaza cumpararea;
-         consumator, care utilizeaza sau consuma produsul.
Uneori un singur cumparator îndeplineste toate aceste roluri, mai ales pentru produsele de uz personal. În cele mai multe familii, sotia este cea care face cumparaturi, influenta celorlalti manifestându-se în determinarea comportamentului ei în calitate de cumparatoare.
Pentru specialistii de marketing este foarte important, sa determine, cine joaca rolul decisiv în cumpararea produselor, pentru a le transmite lor, direct, cele mai potrivite mesaje.
Daca avem în vedere dinamica în timp a familiei, distingem:
-         familia de “orientare”, formata din parintii persoanei. Orice individ primeste o orientare de la parinti în domeniul religios, politic si economic, dar si un sens pentru ambitia personala, autoevaluare, dragoste. Acestea influenteaza comportamentul sau subconstient în mod semnificativ, chiar si atunci când nu mai intra prea mult în contact cu parintii.
-         familia “de procreare”, formata din soti si copii, are influenta directa, zilnica, asupra comportamentului de cumparare.
Pentru practica de marketing, toate aspectele privind rolul jucat de familie în luarea deciziilor de cumparare au foarte mare importanta, deoarece ofera informatii interesante pentru identificarea segmentelor de cumparatori, pentru orientarea strategiilor de produs si de promovare.
B. Grupurile sociale (referentiale) se prezinta sub forma grupului de referinta si apartenenta.
Grupul de apartenenta este tipul de structura sociala în care indivizii au constiinta ca apartin prin obiective comune, simtamânt de unitate si norme comune. Exemplul tipic este familia, apoi organizatiile profesionale, grupurile etnice, de prieteni, sportive, etc., care evident se deosebesc prin marime, obiective, durata de asociere, grad de coeziune.
Pentru activitatea de marketing prezinta interes faptul ca unele grupuri: sunt formale, iar altele sunt informale, ceea ce influenteaza comportamentul de consum si cumparare. De asemenea, este influentat comportamentul în mod direct de caracteristicile grupului de apartenenta, nivelul de asociere, care îsi poate pune amprenta asupra stilului de viata, normele care guverneaza grupul si care exercita o anumita presiune asupra individului, precum si interactiunile din cadrul unui grup, în care statusul membrilor si rolul liderului de opinie se impun.
Grupurile de referinta sunt gruparile actuale sau imaginare care influenteaza evaluarea, aspiratia si comportamentul individului, deoarece acesta considera grupul ca punct de reper, ca standard în procesul de formare a opiniilor, atitudinilor, normelor.
Influenta exercitata provine: de la credibilitatea informatiei; de la supunerea la normele grupului, întarita prin recompensele acordate celor care le respecta; din nevoile indivizilor de a-si exprima propriile valori.
Poate fi exercitata astfel atractia, si acesta este un grup aspirational, sau respingerea, si acesta este un grup disociativ.
În genere, grupul de referinta îndeplineste trei functii:
-         informationala – e sursa de informatii în diferite etape ale procesului decizional de cumparare, când grupul este o sursa credibila de cunostinte, fiind expert, sau având experienta în domeniu. Aceasta explica forta zvonurilor pe unele piete mai ales ale serviciilor.

 

6. Strategia si tactica de marketing
În economia de piata, orice organizatie si în mod deosebit o organizatie cu scop lucrativ îsi concepe o politica proprie, prin care îsi desemneaza directiile de evolutie în viitor, precum si modalitatile concrete de înfaptuire a acesteia, politica ce trebuie sa-i asigure permanenta pe piata si mai ales dezvoltarea de ansamblu.
O componenta de baza a politicii întreprinderii este politica de marketing care-i ofera posibilitatea receptarii promte si reale a semnalelor pietii si-i permite adaptarea rapida la modificarile aparute pe piata, cu maxima eficienta. Astfel, întreprinderea poate sa evalueze corect parametrii pietii si sa aloce resursele de care dispune corespunzator cererii reale, poate sa sesizeze segmentele neacoperite de pe piata si avantajele comparative fata de concurenti.
În conditiile actuale, nici o întreprindere nu-si permite sa activeze fara a avea o perspectiva clara, atât pe termen scurt cât si pe termen lung, care  sa –i asigure subzistenta, dar si rationalitatea, eficienta în conditiile în care mediul ambiant devine tot mai complex si mai dinamic.
Fata de multiplele schimbari ce apar atât în micromediul cât si în macromediul în care activeaza, întreprinderea trebuie sa manifeste un anumit comportament, o anumita atitudine, ce se concretizeaza în delimitarea directiilor strategice si a modalitatilor practice de înfaptuire  a acestora, si se reflecta în continutul politicii de marketing a întreprinderii. 
6.1. Raportul politica – strategie – tactica de marketing
Politica de marketing reflecta conceptia organizatiei cu privire la evolutia activitatii sale, optiunile ei de ansamblu, principiile si normele ce o calauzesc, precum si actiunile concrete prin care se asigura valorificarea potentialului sau corespunzator cerintelor pietii. Se exprima printr-un ansamblu unitar si coerent de: strategii, tactici si programe specifice de actiune, care-i asigura viziunea, pentru o anumita perioada de timp si transpunerea în practica a orientarilor generale, a optiunilor si a elementelor ce le definesc.
Conceptul de politica de marketing integreaza functiunile întreprinderii cu ajutorul carora ea îsi atinge setul de obiective strategice, prin stabilirea regulilor ce guverneaza repartizarea si mobilizarea  resurselor, a unor strategii corespunzatoare si a unui ansamblu de masuri concrete pe care le are la dispozitie.
Desigur, rolul esential în elaborarea politicii de marketing revine departamentului de marketing, dar nu poate sa fie atributul exclusiv al acestuia, întrucât atât obiectivele politicii de marketing, cât si mijloacele si instrumentele de înfaptuire se afla în conexiune si interdependenta cu celelalte componente ale politicii globale.
Înfaptuirea cu maxima eficienta a politicii de marketing, presupune o îmbinare armonioasa a strategiilor cu tacticile corespunzatoare. Daca strategia este viziunea de ansamblu asupra modului în care vor fi îndeplinite scopurile organizatiei (E. Hill si T. O'Sullivan- op. Cât., p. 273), tactica este setul de actiuni ce transpune în practica strategia aleasa, momentul în care trebuie aplicate si de catre cine vor fi înfaptuite.
Atât termenul strategie cât si cel de tactica sunt de origine greceasca si îsi au izvorul în activitatea militara, fiind preluate, deoarece sunt foarte sugestive, în activitatea de marketing. Astfel, strategie înseamna activitatea guvernantilor de a gasi o stratagema (viclesuguri, siretlicuri) pentru câstigarea bataliei, a razboiului, iar tactica reprezenta aranjamentele facute pentru lupta individuala. În fond, activitatea de marketing presupune un razboi continuu cu concurentii, pe care-l câstiga cel ce are o strategie potrivita si care implementeaza permanent programele adecvat stabilite pentru atingerea scopurilor pe termen lung. Dupa cum apreciaza autoarele britanice mai sus citate, trebuie sa gândim strategic ca un principiu (modul în care facem lucrurile), iar tactic precum practicile bazate pe acel principiu (ce facem).
În politica de marketing, strategia detine locul central, pentru ca deriva din obiectivele organizatiei, indicând directia activitatii, iar tactica trebuie sa se sincronizeze cu strategia, sa corespunda acesteia, sa se înscrie pe linia ei, sa gaseasca permanent mijloacele si formele cele mai potrivite, pentru ca în final sa se regleze acordul între necesitatile consumatorului si posibilitatile organizatiei.
Tactica se afla în raport de subordonare fata de strategie, care ramâne stabila o perioada mai îndelungata de timp, fiind baza formularii tacticilor ce se afla în continua schimbare, datorita modificarii conditiilor concrete ale perioadei respective, a mediului ambiant.
Prin tactica de marketing se detaliaza strategia de marketing de catre managerii din acest compartiment, pe termen scurt, stabilindu-se actiunile concrete,   operative, urmarindu-se solutionarea scopurilor imediate ale întreprinderii pe fiecare piata si pentru  fiecare produs într-o anumita perioada.
Întrucât, tactica de marketing trebuie sa fie în deplina concordanta cu atingerea obiectivelor strategice, are importanta cunoasterea alternativelor componente ale acesteia, precum si a tipurilor ce se pot aplica (I. Petrescu, Gh. Seghete – Fundamentele practicii manageriale – Ed. Maiko Buc. 1994, pag. 486).
            I.Petrescu si Gh. Seghete delimiteaza trei componente ale tacticii de marketing:
?          de comportament – prin care se manifesta totalitatea faptelor, reactiilor si actelor întreprinderii în confruntarea cu mediul ambiant;
?          de dezvoltare – cu ajutorul careia se defineste directia de dezvoltare tactica a întreprinderii;
?          de pozitie – în care urmareste sa puna de acord preocuparile tactice cu capacitatea organizatiei.
De asemenea, cei doi autori formuleaza trei tipuri de tactici de marketing:
- Activa – ce presupune studierea continua si sistematica a modificarii mediului ambiant, a oportunitatilor, activitati prin care tactica ne apare ca permanent inovatoare;
- Anticipativa - care cauta sa prevada situatiile avantajoase si riscurile, încercând sa puna în actiune masurile de prevedere coercitive;
- Adaptiva  - prin care întreprinderea respecta schimbarile intervenite si se adapteaza la ele.
Principalul instrument prin care se pune în aplicare tactica de marketing este mixul de marketing, de a carui fundamentare depinde în foarte mare masura transpunerea în practica a deciziilor strategice ale întreprinderii.
6.2. Strategia  –  componenta  esentiala  a politicii  de  marketing
În activitatea oricarei organizatii alegerea strategiei de marketing marcheaza un moment important, ce finalizeaza etapa în care s-au definit misiunea si scopurile urmarite, pe baza unei analize atente si pertinente a situatiei sale.
Strategia de marketing, desemneaza liniile definitori ale atitudinii si conduitei întreprinderii în vederea atingerii anumitor obiective   (C. Florescu (coord.) – op. Cât., p.275). Ea este reprezentata de ansamblul obiectivelor concrete care trebuie înfaptuite într – o perioada de timp, a mijloacelor si metodelor prin care acestea se transpun în practica, exprimând tendintele si exigentele ce se impun pentru atingerea performantelor stabilite, a caror nivel se masoara cu ajutorul unor indicatori economici, cum ar fi: volumul activitatii, cota de piata, profit etc.
Prin strategia de marketing adoptata se precizeaza:
?          pozitia pe care organizatia îsi propune sa si-o asigure pe piata;
?          scopurile urmarite;
?          intentiile prin care acestea se vor atinge într-o anumita perioada de timp.
?          ca suita de decizii, strategia de marketing are ca scop finalitatea optima a activitatii întreprinderii într-o perioada optima si reflecta:
- Sfera de activitate;
- Orientarea pe termen lung;
-  reactiile la solicitarile pietii;
- Atitudinea fata de mediul ambiant si comportamentul sau în raport cu componentele lui;
- Maniera adaptarii la dinamica mediului ambiant
- Corelatia activitatii sale cu resursele disponibile;
- Optiunea pentru o anumita cale de urmat, aleasa dintre mai multe alternative posibile.
 
Strategiile de succes sunt cele prin care se determina oportunitatile de piata si avantajul competitiv, având la baza rezultatele controlului de marketing ce pun în evidenta: riscurile, situatiile favorabile, punctele tari si slabe ale organizatiei. Prin transpunerea lor în practica trebuie sa se creeze un asemenea sistem de raporturi între întreprindere si mediul ambiant încât sa se asigure plasarea ei într-o pozitie cât mai buna în confruntarea cu ceilalti competitori.
O strategie de succes marcheaza o perioada definitorie în viata întreprinderii, în care s-au adoptat cele mai bune decizii cu privire la consumatorul – beneficiar si la caile prin care sunt satisfacute necesitatile lui. O asemenea strategie ne indica ce se urmareste în esenta în perioada respectiva, cum se intentioneaza sa se înfaptuiasca scopurile respective si care sunt raspunsurile la întrebarile fundamentale:
?     ce trebuie sa se produca si ce produse noi vor fi introduse în fabricatie;
?     care este segmentul de piata ce trebuie tintuit de fiecare produs în parte;
?     pâna la ce nivel pot fi ridicate preturile;
?     ce trebuie comunicat segmentului de piata;
?     cum este mai bine sa fie distribuit produsul sau serviciul respectiv.
Raspunsurile la aceste întrebari se concretizeaza în principalele forme pe care le îmbraca strategia de marketing si anume strategie de: piata, produs, pret, promovare si distributie (plasare) în care se oglindesc toate functiile marketingului.
Pentru a fi eficienta, strategia trebuie sa respecte câteva cerinte   (I. Petrescu si Gh. Seghete – op. Cât., p. 483) care sa-i asigure o congruenta perfecta cu scopurile si functiile marketingului cum ar fi:
?     mentinerea unei concordante între actiune si rezultate;
?     realizarea unei legaturi strânse între producatori si beneficiari;
?     impulsionarea vânzarilor prin adaptarea productiei la cerintele pietii în timp scurt;
?     asigurarea conditiilor pentru obtinerea informatiilor rapid si permanent cu privire la fizionomia, exigentele si tendintele evolutiei pietii etc.
Ca element central al activitatii de marketing, strategia este produsul telurilor stabilite, a valorilor, a atitudinilor si ideilor predominante dintr-o organizatie într-o anumita perioada. Ea formuleaza clar obiectivele etapei respective în scopul orientarii eforturilor ce le poate mobiliza. Se constata ca orice întreprindere are la dispozitie un numar mic de posibilitati strategice si de aceea ele trebuie nu numai identificate ci si selectate.
În final, strategia de marketing adoptata de o întreprindere pentru o anumita perioada este rezultatul combinarii experientei, intuitiei si sperantei managerilor de marketing, a stiintei si artei pe care ei o poseda, este rezultatul confruntarilor, compromisului, negocierilor si al consensului.
De obicei, întreprinderile elaboreaza strategii pe termen lung, mediu si scurt cu obiective clare, concrete, precise, realiste, care se detaliaza prin tacticile corespunzatoare. În acest mod întreprinderile raspund atât solicitarilor imediate ale schimbarilor survenite în mediul ambiant, cât si încadrarii într-un comportament de lunga durata, ceea ce permite o viziune unitara, coerenta si de perspectiva.       
6.3. Obiectivele strategice
Mediul concurential tot mai complicat în care activeaza astazi organizatiile de orice tip, le obliga pe acestea sa se preocupe în mod cu totul special de stabilirea, realizarea, apararea si mentinerea avantajului competitiv. Actiunea efectiva prin care se realizeaza este precedata de patru etape interdependente: audit, stabilirea obiectivelor, stabilirea strategiilor si întocmirea planurilor de implementare (Malcom Mc. Donald – op. Cât., pag. 69).
Punctul de pornire îl constituie determinarea pozitiei competitive prin audit, ce asigura baza pentru stabilirea obiectivelor strategice ce se vor înfaptui prin caile si mijloacele alese prin formularea strategiei si se vor regasi în planurile de implementare ce constituie “vehiculul necesar pentru a ajunge la destinatie, urmând itinerariul stabilit”.
Obiectivele strategice reprezinta enuntarea formala a scopului urmarit prin care se defineste statutul viitor al organizatiei într-un orizont de timp mai lung.
Scopul este o anticipatie mentala a rezultatelor ce urmeaza a fi înfaptuite prin actiunile concrete ale managerilor, o reprezentare a starii în care se gaseste întreprinderea la un anumit termen. Stabilirea scopului este o necesitate, deoarece contribuie la cresterea rentabilitatii, implica schimbarea naturii activitatii si evita aparitia unor greseli. De aceea, orice obiectiv trebuie sa asigure (I. Petrescu, Gh. Seghete, pag. 477):
?     certitudine si probabilitate de cuantificare;
?     orizont previzional;
?     certitudinea realizarii în conditii de eficienta sporite;
?           posibilitatea adaptarii rapide si eficiente la schimbarile ce apar etc.
În orice întreprindere se stabilesc numeroase scopuri:
- De perspectiva îndelungata: 3 – 5 ani
- De perspectiva medie: un an
- Operationale: lunare sau trimestriale.
Locul cel mai important în ansamblul scopurilor de perspectiva îl detine scopul general al activitatii de marketing, care este decizia esentiala ce sta la baza celorlalte decizii adoptate în întreprindere. El defineste legatura prezentului cu viitorul întreprinderii si constituie simbolul, decizia mobilizatoare.
Din scopul general deriva scopuri:
?     de baza: exprima esenta activitatii de marketing si se afla în strânsa legatura cu strategia de dezvoltare;
?     functionale: ce se stabilesc la nivelurile inferioare ale conducerii activitatii de marketing;
?     personale: pe care si le propune fiecare angajat pentru înfaptuirea sarcinilor ce – i revin prin fisa postului de munca.
Scopurile unei întreprinderi vizeaza:
?     rentabilitatea;
?     pietele;
?     productivitatea factorilor de productie;
?     produsele;
?     resursele financiare, umane;
?     cercetarea – dezvoltarea;
?     structura organizatorica;
?     protectia sociala a angajatilor etc.
Scopurile si obiectivele îndeplinesc mai multe functii într-o întreprindere (C. Sasu – op. Cât., pag. 26):
?     definirea organizatiei în mediul ei;
?     stabilirea mijloacelor de coordonare a actiunilor firmei;
?     furnizarea standardelor de masurare a rezultatelor;
?     comunicarea salariatilor a ceea ce doreste sa înfaptuiasca organizatia.
Obiectivele de marketing rezulta direct din obiectivele globale ale întreprinderii si ele trebuie precis definite pentru a nu – si pierde sensul, cu atât mai mult cu cât este dificil de verificat daca au fost sau nu îndeplinite.
La baza definirii obiectivelor strategice ale întreprinderii se afla constientizarea nevoilor consumatorilor si de aceea trebuie cunoscute cele trei dimensiuni (D.F. Abell – “Defining the Business”; Englewood Cliffs, N. Jersey, Prentice Hall 1980):
?     grupul de consumatori deservit de întreprindere, delimitat pe criterii geografice, demografice etc.;
?     functiile sau nevoile consumatorilor satisfacuti – daca produsele corespund anumitor nevoi, întreprinderea poate alege satisfacerea unora dintre ele;
?     tehnologia utilizata – adesea poate fi folosita pentru satisfacerea acelorasi nevoi.
Prin combinarea lor se poate identifica misiunea întreprinderii si se pot stabili limitele pietelor pe care apare întreprinderea.
Orice obiectiv este format din trei elemente:
- Un atribut prin care se exprima (V. Munteanu (coord.) – op. Cât., p.188), cum ar fi: realizarea unui anumit nivel al vânzarilor; pastrarea sau marirea cotei de piata; cucerirea de noi piete; atragerea unor noi segmente de cumparatori;
- Un indicator prin care se masoara atributul, cum ar fi: volumul vânzarilor, cota de piata, rentabilitatea etc.
- Un scop ce indica marimea indicatorului pe care îsi propune sa-l atinga.
De toate cele trei elemente trebuie sa se tina seama în formularea obiectivelor de marketing, care nu este o misiune usoara, cu atât mai mult cu cât ele difera nu numai de la o întreprindere la alta, dar si în cadrul aceleiasi întreprinderii de la un moment la altul. Astfel, se determina obiective pe termen lung dar si pe termen scurt, dar ele trebuie  definite realist, rational pentru a fi compatibile cu viitoarele aprecieri despre piata.
De obicei se delimiteaza mai întâi obiectivele cu caracter general ce sunt apoi detaliate la nivel particular, pentru ca este mai usor si pentru ca se pot mai bine valorifica atuurile firmei si oportunitatile oferite de piata.
Obiectivele strategice se pot clasifica în functie de o serie de criterii:    
1.     dupa importanta ce o au în activitatea întreprinderii, distingem obiective:
?     primare – legate de scopuri externe ce vizeaza: maximizarea rentabilitatii, influentarea clientilor, mentinerea performantelor.
?     secundare – legate de estimarea cererii de produse, alegerea celor mai rentabile produse etc. Ele asigura conditiile necesare înfaptuirii obiectivului principal.     
2.     dupa natura lor, delimitam:
?     obiective de piata – ce urmaresc intrarea pe noi piete. Ele trebuie subordonate obiectivelor generale, dar se situeaza în plan superior fata de obiectivele diferitelor activitati;
?     obiective de produs – ce urmaresc lansarea de noi produse.
Desigur, se pot utiliza si alte criterii de clasificare, dar consideram ca cel mai important lucru, pentru orice organizatie este sa fie stabilite obiective operabile, clare, specifice fiecarei piete si produs, care sa exprime performantele vizate în termeni operationali (cota de piata, volum de vânzari etc.) deci sa fie masurabile si care se înfaptuiesc cu ajutorul unor strategii adecvate.
6.4. Procesul de elaborare a strategiilor de marketing
Oricât de precise si realiste ar fi obiectivele stabilite într-o întreprindere, daca nu se aleg cai si mijloace adecvate de realizare, adica nu se adopta o strategie corespunzatoare, scopurile propuse nu se pot atinge. De aceea are foarte mare importanta în activitatea de marketing elaborarea strategiilor care îi asigura obtinerea performantelor vizate.
Elaborarea strategiei de marketing este un proces amplu si permanent de informare, analiza si decizie, un proces epuizant de cautare a solutiilor optime pentru rezolvarea unor probleme clar definite. În ultimele decenii am asistat la dezvoltarea conceptelor, teoriilor, tehnicilor ce contribuie la formularea strategiilor, a caror sinteza o gasim concretizata în “procesul de planificare strategica”.
Planificarea strategica este “procesul prin care se formuleaza obiective si strategii pe termen lung, pentru o companie sau unitate strategica de activitate, prin punerea în legatura a resurselor cu oportunitatile existente urmarindu-se astfel, definirea si realizarea obiectivelor concrete, obtinerea pozitiei dorite, reducerea riscurilor, erorilor si gasirea celor mai bune solutii pentru a obtine avantaje maxime” (Malcolm McDonald – op. Cât., p.70). Esenta planificarii strategice se regaseste în planul strategic, care împreuna cu planul tactic, constituie instrumentul central de directionare si coordonare a efortului de marketing al organizatiei, de orientare în viitor a activitatii ei.
Strategia de marketing este un act decizional ce exprima rezultatul unui proces complex, a carui fundamentare presupune: analiza factorilor strategici si formularea alternativelor strategice din care se va alege strategia pentru fiecare etapa, produs sau piata.
Ansamblul factorilor ce influenteaza strategiile întreprinderii cuprinde: pe de o parte factorii exogeni pe care ea nu-i poate manevra pentru ca ei apartin pietii si factorii endogeni, care apartin întreprinderii si-i poate controla.
Factorii externi au mare capacitate de influentare necontrolabila de catre întreprindere, de aceea trebuie cunoscuti si analizati pentru a anticipa evolutia lor si a manierei în care vor afecta activitatea întreprinderii. Cei mai importanti factori externi sunt: consumatorii actuali si potentiali cu comportamentul lor, concurentii cu pozitia ce o detin pe piata, politicile de distributie utilizate, toate componentele macromediului.
  Factorii interni reprezentati de resursele întreprinderii: materiale, financiare si umane sunt la dispozitia ei si îi poate valorifica în functie de necesitati.
Ideala ar fi sincronizarea actiunii celor doua categorii de factori, dar în practica este dificil de realizat si de aceea, se impune ca întreprinderea sa manifeste flexibilitate, mobilitate, suplete în combinarea actiunii celor doua categorii de factori.
În conceperea strategiei de marketing trebuie sa se porneasca de la pozitia concurentiala a organizatiei, locul pe care ea doreste sa – l ocupe, potentialul pe care-l are la dispozitie si mediul concurential în care ea actioneaza.
Elaborarea strategiei de marketing presupune pe de o parte stabilirea directiilor de înfaptuire a obiectivelor strategice, ceea ce solicita actiuni precum: segmentarea pietii, desemnarea grupului tinta si pozitionarea produsului sau serviciului respectiv, iar pe de alta parte, alcatuirea mixului de marketing prin care se va implementa strategia aleasa.
Procesul de elaborare a strategiilor de marketing, ce implica riscuri si cheltuieli, uneori foarte mari, de resurse, se desfasoara pe mai multe etape distincte dar interdependente. În literatura de specialitate a ultimelor doua decenii, procesul planificarii strategice a constituit un subiect des abordat, fiecare autor încercând sa etapizeze acest proces (D.W. Cravens – “Strategic  Marketing”, Homewood, Illinois, Irvin 1982; G.S. Day – “Strategic Market Planning: The Pursuit of Competitive Advantage”, West Publishing, St. Paul, Minessota 1986, D.A. Aaker – “Strategic Market Management” Wiley Chichester 1984; M.H.B. McDonald “Marketing Plâns: How to Prepare Them, How iley to Use Them”, Butterworth – Heinemann, Oxford 1989). Observam ca aspectele esentiale sunt identice, chiar daca ele sunt în alta maniera formulate.
Am ales formula care ni s-a parut cea mai completa si în acelasi timp cea mai simpla si realista pentru activitatea practica, care prezinta urmatoarele etape de baza (M. McDonald – Op. Cât., p.73):
?     definirea misiunii firmei – domeniul pe care trebuie sa-l acopere toate activitatile de planificare;
?     evaluarea situatiei – analiza factorilor interni si externi;
?     obiective preliminare si de performanta – bazate pe performantele anterioare si previziunile initiale ale companiei, cu corectiile impuse de realizarile efective;
?     dezvoltarea strategica – identificarea si evaluarea optiunilor strategice si alegerea uneia dintre ele;
?     implementarea  - cuprinde programul de actiuni, bugete functionale si grafice de realizare în timp;
?     monitorizarea activitatii având în vedere obiectivele urmarite.
Fiecare etapa are rolul ei în alegerea celei mai bune strategii pentru activitatea prezenta, dar si pentru fundamentarea viitoarelor strategii.
Desigur, etapa alegerii variantei optime se detaseaza ca importanta, întrucât selectarea acesteia trebuie sa tina seama de o multitudine de criterii, cele mai frecvente fiind: pozitionarea pe piata, etapa ciclului de viata al produsului, rolul întreprinderii pe piata, evolutia conjuncturii globale, atacul ce-l suporta din partea altor firme etc.
Experienta a impus si unele principii de selectare a diverselor strategii, în functie de domeniul de activitate al întreprinderii, conditiile de piata, pozitia competitiva a acesteia.
De asemenea au fost concepute o serie de metode de analiza strategica ce permit diagnosticarea amenintarilor si oportunitatilor ce apar în activitatile întreprinderilor, permitând constituirea domeniului activitatii strategice.
P.L.Dubois si A. Jilbert (op. Cât., pag. 16–28) evidentiaza patru metode:
1.     Metoda B.C.G. (Boston Consulting Group) – raspunde la rezultatele empirice observate asupra a doua fenomene: efectul experientei si legatura între segmentul de piata si rentabilitate;
2.     Metoda General Electric – McKinsey cu alte variante: Shell, A.D.Little – metoda plurifactoriala;
3.     Metoda PIMS (Profit, Impact of Marketing Strategy) – care constituie o banca de date;
4.     Metoda Porter - care pe baza celor cinci forte care afecteaza starea concurentei, identifica trei strategii tip: dominare globala prin costuri, diferentiere, specializare sau nisa asupra unui segment strategic.
Fiecare metoda prezinta avantaje si inconveniente, alegerea se face de catre operatorul de marketing în functie de particularitatile întreprinderii.
Studiile arata ca folosirea efectiva a metodelor este utila pentru rezolvarea problemelor de gestiune a întreprinderii.
Preocuparile referitoare la realizarea unui cadru analitic pentru determinarea strategiei de marketing s-au concretizat în elaborarea unor modele, la care si-au adus contributia si alte discipline, nu numai marketingul, cum ar fi: sociologia, economia, managementul financiar si strategic.
Astfel, s-au impus modelele obtinute prin aplicarea metodelor amintite mai sus: curba experientei (B.C.G.), modelul de portofoliu crestere – cota de piata, modele de pozitionare dupa atractivitate – potential competitiv (matricea multifactoriala a portofoliului), modelul lui Ansoff de expansiune produs – piata, modele bazate pe experienta strategica (PIMS), modelele structurii de ramura si strategie concurentiala (Porter) etc.
Fiecare din aceste modele si instrumente si-a adus contributia la gasirea solutiilor de formulare a strategiilor de marketing. Modelul strategic de adoptare a deciziilor ar trebui sa fie o combinatie a modelului: interpretativ,   politic, incremental si ecologic, pentru a fi un model vizionar.
În practica, exista un numar aproape infinit de variante strategice ce se pot aplica datorita multiplelor aspecte de care trebuie sa se tina seama în stabilirea lor. Daca avem în vedere modul în care reactioneaza întreprinderile la solicitarile mediului ambiant, direct sau indirect, putem delimita tipuri de strategii în functie de o serie de criterii (E. Hill, T. O'Sullivan – Op. Cât., p. 272 – 273; Ph. Kotler... “Principii de marketing”, p. 580 – 600):
1.     modul de aparitie desemneaza:    
?     strategie deliberata – este cea care urmareste constient si executa obiectivele stabilite prin planuri;
?     strategie de urgenta – la care o întreprindere apeleaza când o problema apare pe neasteptate si trebuie rezolvata rapid;
2.     nivelele strategiei delimiteaza:
?     strategie corporata – reflecta directiile de ansamblu pe termen lung si se îmbina cu filosofia marketingului. Este o strategie de ansamblu.
?     strategie functionala – este o strategie specifica, mai practica, dar orientarea spre clienti care uneste cele doua strategii;
3.     gradul de diversificare determina:
?     strategii comune – ce se identifica în modul în care organizatia îsi atinge scopurile;
?     strategii diferentiate – care sa mentina un avantaj fata de concurenti si sa – i atraga pe consumatori. Avantajele apar din: propriile caracteristici ale organizatiei, de la produsele sau serviciile create, de la natura relatiilor cu consumatorul.
Cele mai evidente avantaje diferentiale sunt: calitatea produsului si cota de piata.
În functie de cota de piata, întreprinderea va avea pozitia de: leader, challanger, urmaritor sau jucator de nisa, pozitie ce o obliga sa adopte o strategie specifica.
4.     concurenta pe piete neutre impune:
?     leaderul costurilor – daca realizeaza productia de masa si poate învinge prin preturi;
?     diferentierea – daca se concentreaza asupra calitatii produsului, justificând un pret mai mare.
?     concentrarea – daca îsi dedica interesul în întregime unui grup sau segment redus de consumatori.
Cum fiecare din aceste tipuri de strategii exprima o parte a imaginii totale, nu ar trebui sa fie un singur ghid de formulare a strategiei. Alegerea strategiei de succes depinde în mare masura de abilitatea managerului de marketing, a echipei manageriale, a întreprinderii de a interpreta mediul în care-si desfasoara activitatea si de a se organiza în asa fel încât sa fructifice la maximum oportunitatile ce se ivesc, daca avem în vedere ca strategia de marketing trebuie sa plaseze întreprinderea într-o pozitie mai competitiva pe piata.
6.5. Strategia de piata – nucleu al politicii de marketing
Strategia globala de marketing încorporeaza într-un tot unitar directiile strategice referitoare la piata, produs, pret, distributie si promovare.
6.5.1. Locul si rolul strategiei de piata
Strategia de piata sintetizeaza atitudinea întreprinderii fata de piata, posibilitatile ei de influentare a acesteia si de adaptare la cerintele pietii. În raport cu celelalte forme ale strategiei de marketing, strategia de piata detine locul central întrucât constituie momentul initial în elaborarea celorlalte strategii si are ca obiectiv finalitatea activitatii întreprinderii. Ea realizeaza conexiunea întreprindere – mediu dintre produsele realizate si pietele prezente si viitoare si înfaptuieste telurile din perioada respectiva. Este elementul de referinta pentru celelalte forme de strategii care sunt de fapt continuarea si concretizarea ei.
Elementele componente ale strategiei de piata definesc rolul si locul întreprinderii pe piata si vizeaza (Gh. Petrescu” Strategia de piata si marketingul mixt” – în vol. “Bazele marketingului” – V. Munteanu (coord.), pag. 189): cantitatea de produse ce – si propune sa o creeze si comercializeze, directia în care se va orienta firma, competitivitatea produselor create si sinergia firmei prin care se exprima actiunea simultana a tuturor factorilor interni ce genereaza efectul total. De aceea fundamentarea ei riguroasa este conditionata de cunoasterea si utilizarea în combinatii adecvate atât a factorilor interni cât si a celor externi ce influenteaza direct sau indirect activitatea firmei. Maniera folosirii acestor factori, tinând seama de interdependenta dintre ei, sta la baza definirii relatiilor strategice dintre firma si piata, a fundamentarii si  apoi a aplicarii celei mai bune strategii.
Pentru a face fata amenintarilor si oportunitatilor cu care se confrunta permanent, întreprinderea trebuie sa adopte permanent decizii strategice rapide care sa tina seama de trasaturile caracteristice ale pietii: dinamica, structura, ritmul schimbarilor, exigente si nivel de competitie.
Atitudinea întreprinderii fata de caracteristicile pietii este marcata de domeniul în care îsi desfasoara activitatea, pozitia ce o detine la un moment dat pe piata, conditiile pietii, atitudine ce se regaseste într-o diversitate de optiuni strategice. În alegerea variantei optime are mare importanta capacitatea de cunoastere si anticipare a schimbarilor ce au loc pe piata, dar si experienta practica acumulata de întreprindere
În domeniu.
Activitatea practica de marketing din perioada postbelica, a impus deja o serie de alternative de strategie de piata, ce reflecta comportamentul întreprinderii fata de principalele probleme ale pietii, de trasaturile caracteristice ale acesteia si care sunt recunoscute deja ca tipuri de strategii de piata (C. Florescu – “Strategii în conducerea activitatii întreprinderii” – Editura Stiintifica si Enciclopedica, Buc. 1987).
6.5.2. Tipologia strategiilor de piata
Orice întreprindere îsi elaboreaza mai multe variante strategice ca raspuns la fizionomia si cerintele pietii, în functie de fiecare din trasaturile acesteia, urmând ca de fiecare data sa decida care varianta este cea mai buna.
În functie de dimensiunile si trasaturile specifice ale pietii se pot adopta mai multe tipuri de strategii:
A. - dinamica pietii determina trei tipuri de strategii:
1.     crestere – adoptata de firmele ce se afla în expansiune, ce-si dezvolta productia si desfacerea, influentând cererea consumatorului;
2.     mentinere – se aplica daca firma activeaza pe o piata saturata sau disponibilul de resurse este limitat;
3.     restrângere – utilizata când piata este în regres sau firma îsi modifica profilul, orientându-se spre alte piete sau produse. Acest tip de strategie exprima supravietuirea firmei pe o perioada limitata si nu reflecta spiritului marketingului, dar ea este în situatii limita o solutie temporara.
B. - Structura pietii impune strategii:
1.     nediferentiata – când firma se adreseaza pietii în mod global fara a tine seama de diversele segmente ale acesteia. De aceea, se si numeste marketing nesegmentat si care este mai putin indicata în etapa actuala, ea de altfel nereflectând viziunea de marketing. Se utilizeaza de catre unele firme în faza initiala a intrarii pe piata, sau de catre cele ce detin pozitie de  monopol, ori în situatii de penurie, când datorita cererii mai mari decât oferta, piata accepta orice;
2.     diferentiata – practicata de catre firmele puternice care se adreseaza unor segmente precise, corespunzator specificului segmentului. Datorita eterogenitatii cererii, firma poate oferi mai multe produse care corespund exigentelor unor segmente si nu tuturor consumatorilor. Se poate utiliza atât pe piete putin segmentate cât si pe cele cu numeroase segmente. Este denumita marketing segmentat si reflecta optica de marketing;
3.     concentrata – când se adreseaza unui singur segment sau unui numar restrâns de segmente cu scopul maximei valorificari a potentialului disponibil si a asigurarii unei puternice stabilitati în cadrul unor zone sau profile de piata unde si-au consolidat pozitia. Este o strategie tipica de pozitie.
C. Schimbarile pietii conduc catre o strategie:
1.     activa – se practica de catre firme puternice preocupate de înnoirea si perfectionarea activitatii si care îsi  asuma rolul de a imprima directiile si ritmul schimbarilor, influentând astfel si modelând piata. Se bazeaza pe cunoasterea si previziunea permanenta a pietii, are caracter anticipativ si urmareste influentarea si modelarea comportamentului consumatorului, sustinându-si propriile interese pe piata.
2.     adaptiva – prin care îsi propune sa tina pasul cu schimbarile ce intervin în mediul ambiant, pe care trebuie sa le anticipeze pentru a opera operativ modificarile necesare, înainte ca schimbarile preconizate sa apara pe piata;
3.     pasiva – reflecta comportamentul de asteptare al întreprinderii cu potential redus ce nu-si permite cercetari de piata. De aceea se aliniaza la schimbari cu promptitudine sau cu o anumita întârziere, ajustându-si activitatea dupa ce a identificat modificarile de pe piata. Activitatea întreprinderii se bazeaza pe imitatii sau achizitii de licente, brevete care-i asigura spravietuirea.
D. exigentele pietii permit adoptarea unei strategii cu exigenta:
1.     ridicata – se aplica de catre firme de prestigiu, cu dotare tehnica moderna ce îsi propun sa satisfaca cele mai rafinate gusturi si chiar sa le depaseasca pentru a-si mentine imaginea favorabila la consumatori;
2.     medie – se aplica de catre firme cu potential modest, dar se adreseaza unei piete cu mari diferentieri între cumparatori;
3.     redusa – se utilizeaza în anumite conditii ce se caracterizeaza printr-o cerere mare în raport cu oferta si o redusa concurenta între ofertanti.
E. Nivelul competitiei pe piata ofera doua alternative de strategie:
1.     ofensiva – practicata de catre întreprinderi puternice sau  de marile întreprinderi care trebuie sa aiba un comportament  agresiv si care urmaresc sa – si sporeasca cota de piata prin volumul desfacerii si al numarului de consumatori;
2.     defensiva – se aplica de catre firmele cu potential redus si o pozitie marginala si care urmaresc apararea fata de cei puternici; în functie de situatie, se poate avea în vedere mentinerea cotei de piata când este concurenta mare sau restrângerea cotei de piata, mai ales când îsi modifica structura productiei.
Alegerea alternativei strategice depinde de pozitia pe care firma o detine pe piata, fiecare urmarind în fapt, sa obtina o plasare cât mai avantajoasa fata de concurenti.
Astfel, daca firma se afla în pozitia de leader ea poate adopta una din urmatoarele orientari strategice (Ioan Popa – op. Cât., p. 104-106):
?     extinderea  pietii totale prin atragerea de noi consumatori, descoperirea si promovarea de noi utilizari a produselor, intensificarea utilizarii acelorasi produse;
?     protejarea cotei de piata fie prin inovare, fie prin masuri de fortificare (diversificarea produselor, crearea de noi marci, îmbunatatirea raportului calitate/pret etc.), fie prin adoptarea unei strategii de confruntare a concurentilor, în domeniile principale ale activitatii de marketing (promovare, preturi etc.);
?     marirea cotei de piata, utilizând toate mijloacele de care dispun, cu luarea în considerare a riscurilor si eficientei probabile a unor asemenea strategii.
Concurentii leaderilor de piata au doua posibilitati strategice importante:
?     sa atace leaderii adoptând strategii pentru sporirea cotei lor de piata prin atac direct, prin ocolirea strategiilor leaderilor sau prin initierea unei ofensive asupra competitorilor mai mici decât ei sau pentru mentinerea pozitiei proprii de piata. Ei sunt challengers.
?     Sa urmeze leaderii adoptând variante cum sunt: o mai buna segmentare, concentrare pe un numar redus de segmente, realizarea unei activitati de cercetare-dezvoltare mai eficiente, asigurarea unui management mai bun, în general orientându-se preponderent spre aspectele calitative ale strategiilor.
Firmele mici, cu posibilitati restrânse, au ca alternativa strategia pivot, adesea unica - specializare foarte înalta pentru a se mentine pe piata. Se pot concentra: pe tipuri de clienti; pe un numar restrâns de produse sau sortimente fie de o calitate foarte ridicata, fie scazuta; se specializeaza pe anumite servicii sau pe teritorii limitate. Adesea ele depind de marile firme cu care au acorduri de subfurnizori sau de bancile care le asigura finantarea.
Se pot delimita si alte tipuri de strategii de marketing daca tinem seama de starea cererii (vezi cap. 4.1.) care reflecta atitudinea întreprinderii fata de situatia concreta a pietii. Distingem astfel, strategie de:
1.     conversie – ce urmareste demistificarea cererii negative, prin utilizarea unor metode si tehnici de atragere a potentalilor consumatori si distribuitori;
2.     stimulare – ce are ca scop crearea cererii, prin introducerea noilor produse si dezvoltarea celor existente;
3.     dezvoltare – care vizeaza sporirea cererii, prin atragerea potentialilor consumatori sau nonconsumatorilor relativi;
4.     remarketing – are ca obiectiv revitalizarea pietii produsului aflat în declin pe curba ciclului de viata;
5.     sincromarketing – regularizeaza o cerere neregulata, fluctuanta;
6.     întretinere – urmareste mentinerea unei cereri complete;
7.     demarketing – îsi propune sa reduca o cerere excesiva;
8.     anti-marketing – are ca obiectiv distrugerea unei cereri indezirabile.
Orice întreprindere îsi va alege o strategie în functie de fiecare criteriu în parte, urmând sa faca o combinatie de alternative strategice corespunzator cu interesele si posibilitatile ei si cu conditiile specifice ale pietii adoptând astfel o strategie completa, ca ansamblu de variante. Desigur, strategia va fi modificata de la o perioada la alta daca s-au schimbat conditiile obiective si subiective ce le-au determinat, sau au fost atinse obiectivele fixate.
De asemenea, o întreprindere va adopta simultan mai multe strategii, întrucât de regula activeaza pe mai multe piete care au specificul lor, adoptând o strategie completa de baza, dar si o strategie de rezerva, pentru situatii a caror evolutie se poate anticipa.
6.5.3. Aplicarea strategiilor de marketing
Practica a confirmat  parerea exprimata de M.J. Baker în 1975 conform careia “o organizatie are la dispozitie numai un numar limitat de strategii de baza”, care prin analogie cu cele militare, se pot exprima astfel (M.J. Baker – op. Cât., pag. 65–68):
?     coexistenta pasnica sau “a nu face nimic”;
?     asaltul direct sau competitia preturilor;
?     asaltul indirect sau de flanc, ce foloseste produsul, distributia si/sau promovarea;
?     ocolirea sau evitarea competitiei prin inovare;
?     retragerea – o decizie deliberata sau planificata de a renunta la angajare.
Prin abilitatea sa, managerul va selecta un numar restrâns de posibilitati strategice limitate, care se pot delimita în majoritatea cazurilor în functie de cele doua dimensiuni ale matricei vectoriale a dezvoltarii a lui Igor Ansoff: misiune sau piete (public sau cerere) si tehnologie sau produs (firme sau oferte). Acest model cu doua dimensiuni are în vedere prezentul (actualitatea) si noul, care conduc spre patru alternative competitive sau posibilitati de baza:
1.     patrunderea pe piata – se poate realiza numai daca încurajeaza clientii sa consume mai mult sau îsi va atrage potentialii clienti ori clientii altora, datorita avantajelor oferite în comparatie cu concurentii, ca: preturi, disponibilitate, servicii post-vânzare etc.;
2.     dezvoltarea produsului – în functie de preferintele consumatorului îsi va diversifica produsele. Se pare ca este strategia preferata, întrucât producatorul îsi pune în valoare capacitatea de a se adapta la cerintele pietii;
3.     dezvoltarea pietii – în conditiile în care pastraza aceleasi tehnologii, va atrage noi clienti prin: patrunderea pe noi piete spatiale si descoperirea unor noi utilitati pentru produsul existent;
4.     diversificarea – ce se aseamana cu strategia de ocolire ori inovare, optiune ce prezinta risc mare.
Meritul matricei lui Ansoff este de a prezenta simplist un proces complex, ceea ce ofera posibilitatea de a formula concis strategii, pornind de la elementele esentiale (vezi tabelul 6.1.) strategii ce vizeaza: recomercializarea, utilizarea noua, reformularea, îmbunatatirea produsului, înlocuirea acestuia, extinderea pietii, sferei sau diversificarea lui.
Abilitatea managerului, a echipei manageriale, competenta, receptivitatea, flexibilitatea, coerenta manifestata în amplul proces de adoptare a deciziei prin care se alege varianta strategica considerata optima la un moment dat are rol decisiv în obtinerea avantajului competitiv, a succesului firmei.
Tabel 6.1. Matricea vectoriala a dezvoltarii (Ansoff)

Prezent (actual)
Nou
Prezentul (actual)
Patrundere pe piata
Dezvoltarea produsului
Nou
Dezvoltarea pietii
Diversificare

 
Sursa  H. Igor Ansoff – Strategia corporatista – Penguin Books 1968, p. 99
Desigur, în alegerea unei variante strategice cât mai eficiente, trebuie sa se tina seama de dificultatile determinate de: ritmul schimbarii în sine, abordarea procesuala, maturitatea pietelor, cunostintele tehnice si puterea clientilor, internationalizarea întreprinderilor etc. (Malcolm McDonald – Op. Cât., p. 239). Pe baza experientei teoretice (ca profesor universitar) si practice (ca director de vânzari si marketing la o mare companie de bunuri de consum si proprietar al unei firme de succes de doua decenii), Malcolm McDonald sintetizeaza 12 recomandari pentru strategii de marketing mai eficiente:
1.     întelegerea surselor de avantaje competitive – recomandare ce cuprinde o lista ce este universal recunoscuta, ce explica pozitia superioara a unei firme datorita costurilor, diferentierii si sectorului de piata pe care activeaza;
2.     întelegerea diferentierii – recomandare ce explica cele mai importante surse ale diferentierii: calitatea superioara a produsului, caracteristicile lui inovatoare, unicitatea lui, nume de marca renumit, servicii superioare, reteaua de distribuire, etc.
3.     cunoasterea mediului de afaceri – recomandare ce evidentiaza rolul macromediului (politic, legislativ-normativ, economic, tehnologic, social) si a mediului de piata, sector de activitate (marimea si potentialul pietii, comportamentul clientului, segmentarea, furnizorii, canalele, practicile la nivelul întregului sector de activitate, profitabilitatea la nivelul sectorului etc.) ce stau la baza desfasurarii în mod oficial a auditului de marketing.
4.     cunoasterea concurentei – ce reprezinta o simpla extindere a auditului de marketing, presupune cunoasterea: concurentilor directi si indirecti, a celor care produc bunuri substituibile, integrarii în amonte cu furnizorii si în aval cu clientii, profitabilitatii concurentilor, atuurilor si handicapurilor concurentilor etc.);
5.     cunoasterea punctelor tari si a celor slabe – reprezinta un audit complet al calitatilor si avantajelor proprii, reflectate în capacitatea de a concepe proiecte, de a cumpara, de a produce, de a distribui, de a comercializa, de a asigura servicii, de a finanta, administra si identifica ocazii de valorificare a propriilor puncte tari;
6.     întelegerea segmentarii pietii – recomandare ce evidentiaza rolul acesteia în succesul de piata;
7.     întelegerea dinamicii produsului sau pietii – care este influentata de ciclul de viata al produsului, de costurile cu care este realizat, cota de piata etc.;
8.     întelegerea notiunii portofoliului de produse si piete – recomandare ce propune construirea unei matrici pentru a cunoaste atractivitate pe piata si pe produs;
9.     stabilirea prioritatilor si respectarea lor – recomandare ce propune redactarea sintetica a concluziilor rezultate din aplicarea primelor opt directive ce se vor concretiza în planul de marketing sau de afaceri si care va contine: documentul ce descrie dimensiunea firmei, un rezumat financiar, o analiza generala a pietii, o analiza de tip SWOentru segmentele-cheie, rezumatul portofoliului, ipoteze, obiective si strategii de marketing, bugetul propus;
10.      sa întelegem orientarea spre client – recomandare ce accentueaza necesitatea ca în toate departamentele, pâna la ultimul angajat sa se aplice aceasta optica, întrucât clientul ramâne, indubitabil, unicul jucator si arbitru;
11.      profesionalismul – recomandare ce stabileste calitatile esentiale ale activitatii de marketing pentru ca firma sa aiba succes: cercetare de piata, analiza decalajului, segmentarea sau pozitionarea pe piata, analiza ciclului de viata al produsului, administrarea portofoliului, administrarea bazelor de date, cei  “4P” (produs, pret, plasare, promovare), pozitia de distributie, promovarea produselor;
12.      capacitatea de a conduce – recomandare ce evidentiaza rolul managerului care trebuie sa aiba curaj, îndrazneala, optimism în gasirea ocaziilor favorabile, sa manifeste fermitate, exigenta, intoleranta fata de slabele performante etc.
În concluzie, subliniaza autorul, studiile efectuate la mijlocul acestui deceniu confirma ca “principalele ingrediente ale unei retete de succes sunt cele patru elemente comune tuturor organizatiilor prospere, indiferent de nationalitate”:
-       produsul sau serviciul de baza oferit care trebuie sa fie exceptional;
-       procesele (operatiile) de productie ce trebuie sa fie eficiente;
-       în activitatea de conducere si administrare a resurselor umane este nevoie de creativitate;
-       activitatea de marketing ce presupune monitorizarea continua a mediului, pietii, concurentei si a propriilor performante, precum si elaborarea unui plan strategic prin care se stabileste si contributia fiecarui membru al organizatiei.
            Incontestabil,   adoptarea  unei  strategii  eficiente este un moment decisiv, dar nu si suficient pentru  a obtine succes, deoarece transpunerea în practica implica un complex de actiuni concrete, de utilizare a unei tactici specifice, care se concretizeaza în mixul de marketing.
7. Mixul de marketing – principal instrument
Al tacticii de marketing
Optiunea strategica de marketing, concretizata în decizia echipei manageriale exprima “a face ceea ce trebuie” dar pentru a face cel mai bine ceea ce trebuie este nevoie si de implementarea acesteia, adica de “a face cum trebuie”, pentru a îndeplini obiectivele propuse.
Implementarea strategiei de marketing este un proces dificil, ce se realizeaza printr-un complex de actiuni practice, ce reflecta viziunea organizatiei cu privire la modalitatile concrete de atingere a obiectivelor stabilite, concentrata în notiunea de mix de marketing.
7.1. Conceptul de marketing-mix
Concept esential al teoriei moderne a marketingului, mixul de marketing reprezinta "ansamblul de instrumente tactice de marketing controlabile pe care firma le combina cu scopul de a produce pe piata tinta reactia dorita” (Ph. Kotler... “Principii de marketing” – p. 134-135).
El reuneste proprietatile caracteristice ale organizatiei,
Elementele pe care aceasta le poate folosi pentru a influenta cererea pentru produsul sau în general, vânzarile în mod special, si anume: produsul însusi, nivelul pretului, activitatea promotionala si distributia sau plasarea produsului. Acest set de variabile controlabile de catre organizatie, cunoscut si sub numele de cei “4P” are rolul de a detalia strategiile de marketing si de a influenta piata în vederea asigurarii eficientei maxime.
Mixul de marketing se refera la o anumita structura de eforturi de marketing, la combinarea, proiectarea si integrarea în diverse proportii într-un program de marketing a variabilelor controlabile în scopul dobândirii eficacitatii necesare realizarii obiectivelor organizatiei într-o perioada determinata.
Specialistii apreciaza ca mixul de marketing este “unul dintre cele mai vechi si mai utile concepte de marketing... elegant prin simplitatea lui” (M.J. Baker – op. Cât., p. 64), atribuit lui Niel Borden (N. Borden, “The concept of Marketing-Mix”, în Journal of Advertising Research, iunie 1964) de la Harvard Business School, care recunoaste ca a împrumutat ideea de la un alt profesor de la Harvard Business School – James Cullinton. El identifica initial 12 elemente ale mixului de marketing prin care se actioneaza asupra pietii în mod coerent si unitar: produs, pret, marca, distributie, vânzare personala, publicitate platita, promovarea vânzarilor, ambalarea, modul de prezentare, servicii post-vânzare, manipulare sau logistica si cercetarea de marketing.
Dar Eugen McCarthy (E.J. McCarthy – “Basic Marketing: A managerial approach-Homewood”, I.L. Irwin 1960) simplifica modelul la nivelul celor patru instrumente esentiale: produs, pret, plasare, promovare, acceptate de toata lumea sub formula de cei “4P” (Product, Price, Place, Promotion), utilizate si astazi cu succes atât în teorie cât si în practica. În ultima vreme, numerosi sunt cei care apreciaza ca insuficienta combinarea celor patru variabile si fac diverse propuneri. Cei mai multi sustin sa fie luata în consideratie populatia pe care o socotesc ca element de baza si cel mai complex ingredient al amestecului si cercetarea care determina atât natura ingredientelor cât si utilizarea celei mai potrivite retete de amestec a elementelor mixului de marketing (M.J. Baker – op. Cât., p. 65). Altii subliniaza rolul personalului ca variabila de importanta esentiala care trebuie adaugata celorlalte patru elemente “clasice”, întrucât în orice organizatie “calitatea si motivatia personalului care lucreaza acolo reprezinta ratiunea esentiala care face publicul sa doreasca (sau nu) sa apeleze la serviciile ei” (N. Hart – Op. Cât., p. 22).
Cei “4P”   constituie variabilele cheie prin care organizatia poate actiona în vederea obtinerii impactului maxim asupra pietii si consumatorului si reflecta modul în care sunt antrenate  diferite componente ale resurselor de care dispune organizatia pentru obtinerea efectelor scontate.
Mixul de marketing

Fig.7.1.
Mixul de marketing ca rezultat al îmbinarii (amestecarii, combinarii) ingredientelor (componente ce intra ca accesorii în compunerea marketingului pentru a-i conferi anumite calitati si trasaturi), al dozarii lor si al resurselor de care acestea au nevoie, ofera posibilitatea cunoasterii variantei de raspuns a organizatiei la cerintele si exigentele mediului. El nu poate fi un amestec stabil deoarece componentele sale ca si proportiile în care se combina se afla în continua schimbare. În fapt mixul de marketing se constituie în orice moment ca rezultanta a actiunii unor factori de o complexitate si eterogenitate extrema, atât de natura endogena cât si de natura exogena.
Dintre fortele interne ce-si pun amprenta asupra structurii mixului de marketing si a modificarii acestuia, se remarca: resursele tehnice, financiare, de marketing, precum si structura organizatorica, metodele si calitatea conducerii. Esentiala este capacitatea întreprinderii de a delimita rolul fiecarui factor si maniera sa de actiune pentru a-i orienta spre atingerea scopului propus. Trebuie avut în vedere ca fortele endogene sunt potentate de cele exogene, care sunt factori externi, pe care organizatia nu-i poate controla, dar pe unii îi poate influenta prin actiuni promotionale de exemplu, sau pretul pietii mondiale, pentru a obtine o ajustare a actiunilor de marketing.
Ei trebuie sa fie cunoscuti si analizati pentru a evalua efectele probabile si a gasi modalitatile specifice, pentru ca acestia sa aiba influenta pozitiva asupra activitatii organizatiei. Succesul organizatiei depinde întotdeauna de confruntarea variabilelor controlabile, care sunt componentele de baza ale mixului de marketing (cei 4P) cu variabilele necontrolabile, care sunt factori externi dar foarte importanti, care nu numai ca nu pot fi ignorati, dar trebuie studiati si utilizati. Cei mai importanti factori exogeni sunt: cererea de consum si comportamentul consumatorului, concurentii, practicile comerciale, conjunctura economica, fortele ambientale (miscarile ecologiste, organizatiile pentru protectia consumatorului), evolutia tehnologiei, legislatia etc. La rândul ei, fiecare componenta a mixului de marketing prin complexitatea problemelor pe care le presupune formeaza “submix” de eforturi, denumita si politica, ce reprezinta un program amplu ce contine numeroase variabile. În fapt, acest ansamblu de variabile este si mai complex daca avem în vedere ca modificarea fiecarui element se rasfrânge asupra celorlalte componente, ca efect propagat.
Fiecare din elementele mixului de marketing se constituie într-o potentiala sursa de avantaje competitive, dar circumstantele de piata diferite pretind combinatii diferite. Teoretic, componentele mixului de marketing pot fi combinate într-un numar infinit, dar în practica nu orice combinatie are acest statut, ci doar aceea, care alcatuita în mod constient pe baza legaturilor functionale dintre obiectivele propuse si mijloacele folosite, conduce la obtinerea unei eficiente maxime.
Ca urmare, constituirea mixului de marketing din fiecare perioada nu este o sarcina usoara întrucât pe baza studierii clientilor si concurentilor, se va alcatui combinatia sau mixul de activitati care sa asigure un echilibru între obiective si mijloace, un avantaj competitiv ce-i permite exploatarea la maximum a capacitatii organizatiei.
7.2. Elaborarea mixului de marketing
În conceperea mixului de marketing se au în vedere: natura si numarul variabilelor utilizate la un moment dat, modul de dozare a acestora pentru atingerea scopului propus, relatiile ce apar între organizatie si macromediu, reactia întârziata a actiunilor de marketing, solicitarile pietii, posibilitatile organizatiei etc. Astfel încât sa se poata atinge obiectivul primar “de a furniza grupului tinta de clientii, atent selectat, un motiv convingator pentru a cumpara de la noi si nu de la concurentii nostri” (Norman Hart – Op. Cât., p. 23). Evident, se urmareste realizarea combinatiei optime a celor “4P”, care este dependenta de viziunea organizatiei, vis-r-vis de pozitionarea ei fata de rivali. De aceea elaborarea mixurilor de marketing este o problema de maxima importanta. “A face mixuri de marketing înseamna a aloca resurse financiare si a manipula combinatiile de variabile explicative ale vânzarilor, astfel încât efectul cules pe piata sub forma volumului vânzarilor sau a profitului, sa fie favorabil si cât mai mare” (S. Prutianu, C. Munteanu. C. Caluschi – “Inteligenta. Marketing Plus” – Ed. Polirom 1998, p. 111).
Procesul de elaborare a marketingului mix este un proces amplu ce se desfasoara pe mai multe etape: în doua etape dupa parerea unora
(I. Petrescu, Gh. Seghete – op. Cât., p. 447, P. Stefanescu - “Bazele marketingului” – Bucuresti 1994, p. 218) sau în trei dupa parerea altora (V. Munteanu (coord.) – op. Cât., p. 193).
În prima etapa se identifica si se aleg variabilele de marketing prin integrarea informatiilor privitoare la piata si în concordanta cu particularitatile strategiei si ale implementarii mixului. În orice combinatie, se impune prezenta simultana a celor patru variabile clasice, alaturi de care pot apare si altele, dar nici una dintre cele patru nu poate lipsi. Desi prezenta celor patru elemente este obligatorie, importanta pe care o are fiecare, difera în functie de obiectul organizatiei si de maniera în care este manipulata în raport cu scopul urmarit. De aceea, se elaboreaza mai multe variante, tinând seama de faptul, ca mixul de marketing poate fi privit ca un vector cu patru dimensiuni (produs, pret, distributie, promovare), fiecare cunoscând o anumita dinamica.
În general, în jocul combinatiilor trebuie sa se includa toate variabilele care exercita influenta asupra obiectivului stabilit si sa se aleaga cel mai bun mix, adica cea mai buna combinatie posibila la un moment dat. Alegerea optimului marketingului mix presupune raportarea la criterii de evaluare, criterii impuse de obiectivele strategice si tacticile prin care se realizeaza acestea.
În elaborarea si apoi alegerea mixului de marketing optim se apreciaza de catre specialisti, ca are mare importanta: logica, imaginatia, bunul simt economic, dar si modelarea matematica.
Cel mai cunoscut este modelul lui Michel de Chollet (Le marketing-mix, Dunod, Paris, 1976) care se bazeaza pe ecuatia ce leaga obiectivele, mijloacele si bugetul necesar elaborarii mixului de marketing. Acest model evidentiaza caracterul experimental si empiric al mixului de marketing, care este de fapt o revenire a variabilelor endogene într-un program integrat de actiune, reprezentat sub forma vectorului: produs, pret, distributie, promovare. El consta în alegerea mijloacelor, evaluarea urmarilor aplicarii acestora si aprecierea gradului în care raspunsul pietii si costurile preconizate se înscriu în limitele stabilite.
Experienta practica din ultimile decenii, arata ca între costurile de marketing si reactia pietii exista relatii de dependenta, care trebuie cunoscute si evaluate, deoarece “costurile de marketing nu pot fi complet ignorate sau mentinute la nivel prea scazut, la care nu pot influenta vânzarile, dar totodata nu trebuie nici sa depaseasca anumite limite peste care devin insuficente” (S. Prutianu, C. Munteanu, C. Caluschi – op. Cât., p. 144).
În a doua etapa se integreaza în cele mai bune conditii combinatia de mix considerata optima pentru perioada respectiva, care se înscrie în programul de marketing si se aplica prin utilizarea unor practici operationale.
Pentru a obtine maximum de impact pe piata, ca urmare a mixului de marketing ales, trebuie respectate anumite principii prin care se asigura nu numai buna dozare ci si coerenta actiunilor de marketing. Aceste principii sunt exprimate de P.L. Dubois si A. Jilbert (P.L. Dubois, A. Jilbert, op. Cât., vol. ÎI, p. 39) sub forma a patru reguli:
1.     asigurarea unei coerente bune între actiunile de marketing si mediul întreprinderii. Nerespectarea acestei reguli conduce la erori ca: ignorarea dorintelor consumatorilor, a actiunilor concurentiale sau a legislatiei;
2.     asigurarea unei bune coerente între actiunile întreprinderii si potentialul sau uman, tehnic, financiar, comercial, logistic;
3.     asigurarea unui bun dozaj, a unei bune coerente a actiunilor de marketing între ele;
4.     asigurarea unei bune coerente, legaturi a actiunilor de marketing în timp.
Aceste principii se pot aplica numai daca se respecta conditiile precise de functionare a întreprinderilor si anume:
A)     cunoasterea suficienta a mediului;
B)    cunoasterea suficienta a potentialului întreprinderii;
C)     cunoasterea tehnicilor de gestiune si în plus a marketingului si controlului de gestiune;
D)    o structura organizatorica a întreprinderii care sa permita directorului de marketing sa supervizeze si sa asigure coerenta actiunilor conduse de colaboratorii interni si externi ai întreprinderii.
Orice mix de marketing este solutia eficienta pentru etapa în care a fost elaborat, nu este deci o solutie definitiva nici macar pentru un timp îndelungat, este o solutie pentru o strategie, care odata modificata atrage dupa sine si reformularea mixului, ce va fi rezultatul modificarii componentelor sale si a diferitelor proportii de îmbinare a ingredientelor de marketing. Astfel, în functie de strategia de piata, de orizontul ei de timp, de conjunctura se pot aplica mai multe mixuri succesive, mixuri specifice pentru fiecare piata inclusiv sub aspect teritorial.
În a treia etapa a procesului de elaborare a mixului de marketing, are loc evaluarea cantitativa si calitativa a acestuia. Aceasta permite aprecierea masurii în care au fost realizate obiectivele strategice fixate, descoperirea disfunctionalitatilor oferind si sugestii pentru o noua combinare mai eficienta a ingredientelor mixului de marketing.
Calitatea mixului de marketing reflecta capacitatea decidentilor de adaptare la modificarile mediului si de previziune a acestora.
În practica, mixul de marketing joaca un rol esential, întrucât el creaza pe de o parte diferentierea în perceptia consumatorului, iar pe de alta parte, creaza instrumentele specifice înfaptuirii obiectivelor strategice, ce se concretizeaza în cei “4P”, care la rândul lor, fiecare în parte constituie un submix de marketing ce reprezinta un joc de strategii si combinatii de variabile.
Submixul de produs se detaseaza ca importanta, deoarece el constituie suportul celorlalte submixuri. Pentru întreprindere, esentialul este sa produca doar bunurile si serviciile care poseda caracteristicile dorite de grupul tinta, atât sub aspectul trasaturilor sale tangibile (culoare, marime, functionalitate etc.) cât si al celor intangibile (transport, servicii secundare, facilitati post-desfacere). Politica de produs, pe baza studierii pietii, urmareste sa asigure adaptarea ofertei la exigentele cererii, prin produse care sa satisfaca trebuintele consumatorului, dar în acelasi timp sa-i aduca profit.
Submixul de pret urmareste stabilirea unui nivel de pret care sa fie convingator pentru fiecare segment de piata, în sensul reflectarii valorii produsului ce satisface mai bine decât concurentii cerintele consumatorului. El trebuie sa fie acceptabil atât pentru producator (sa-i aduca profit) dar si pentru consumator (sa dispuna de venituri). Prin imaginea ce o induce, pretul afecteaza si viitorul întreprinderii, nu numai prezentul.
Submixul de plasare (distributie) are în vedere politici legate de canalele de distributie, circuitele si retelele de transport, utilizarea intermediarilor (cât, când, ce fel, în ce loc), distributia fizica etc.
Submixul de promovare realizeaza comunicarea cu viitorii clienti, stabilind ce si cui se comunica, cum sa se realizeze aceasta, în ce forma si cu ce mijloacele.
Între cele patru submixuri exista o interdependenta, o interconditionare reciproca de care trebuie sa se tina seama în elaborarea si aplicarea mixului de marketing.
De asemenea, trebuie tinut seama, de faptul ca cei “4P” “reflecta conceptia ofertantilor referitoare la instrumentele de marketing disponibile în vederea influentarii cumparatorului (Ph. Kotler... Principii de Marketing, p. 136) si de aceea daca întreprinderea priveste cu ochiul consumatorului, atunci când concepe cei “4P”, trebuie sa conceapa si cei “4C” ai cumparatorului, apreciaza Robert T. Lauterborn (“New marketing: for P’s passé; C- words take over Advertising Age – 1 oct. 1990, p. 26).
Cei “4P”
Cei “4C”
Produs
Cumparatorul cu cerintele si dorintele sale
Pret
Cost suportat de cumparator
Plasament (distributie)
Comodiatatea achizitionarii
Promovare
Comunicare

 
Numai firmele care vor tine seama de aceasta corelatie directa între cei “4P” si cei “4C” vor reusi sa manipuleze în asa fel ingredientele mixului de marketing, încât sa obtina avantajul competitiv pe piata si în final, un profit mare.
7.3. Tendinte noi în marketingul mix
În ultimele decenii, se constata o mai mare preocupare din partea specialistilor, pentru cunoasterea tendintelor noi ce apar în marketingul mix, tendinte ce ofera întreprinderilor posibilitatea reorientarii din timp a politicii de marketing.
Iacob Catoriu si V. Balaure (Iacob Catoriu si V. Balaure, “Mutatii în economia mondiala si reorientari în politica de piata a întreprinderilor” – Tribuna Economica nr. 15/1990), evidentiau la începutul acestui deceniu câteva tendinte aparute în economia tarilor dezvoltate în marketingul mix, ce sunt astazi tot mai evidente:
?     pretul capata un rol tot mai mare în realizarea echilibrului cererii cu oferta. Aceasta relatie de feed-back între pret, cerere-ofera devine foarte importanta în conditiile în care resursele sunt tot mai limitate în raport cu nevoile;
?     reducerea relativa a puterii de cumparare, produce schimbari radicale în stilul de viata al oamenilor, în comportamentul lor de cumparare si de consum;
?     produsele cu preturi accesibile întrunesc o adeziune sporita în rândul multor segmente de consumatori. O asemenea tendinta este tocmai efectul scaderii relative a puterii de cumparare;
?     în actiunile promotionale, accentul cade pe actiunile de informare a consumatorului. Aceasta nu înseamna ca se renunta la manipularea consumatorului prin reclama si celelalte forme de promovare;
?     sunt preferate tot mai mult canalele scurte de distributie si formele de vânzare directa, iar autoaprovizionarea se extinde. Aceasta tendinta este rezultatul ponderii mari pe care o au cheltuielile de distributie în totalul pretului de vânzare, datorita carora uneori produsele ajung la consumatori la preturi inaccesibile, cu toate ca producatorul le realizeaza la costuri competitive;
?     cunoaste dimensiuni deosebite, distributia inversa, care contribuie la reutilizarea resurselor si la cresterea rolului serviciilor de întretinere si reparatii.
Consideram, ca în etapa actuala, pentru întreprinderile producatoare, prezinta mare interes cunoasterea tendintelor ce se manifesta în mixul de marketing, întrucât le ofera posibilitatea ajustarii variabilelor mixului de marketing si deci modificarii strategiilor pe termen scurt, mediu si lung în vederea creerii conditiilor  pentru  obtinerea unui profit relativ stabil pe termen lung.
8. Produsul si rolul sau
În strategia complexa a întreprinderii

    Produsul este componenta esentiala a mixului de marketing, celelalte trei elemente “clasice” ale acestuia sunt strict determinate de el, deoarece, se distribuie si se promoveaza produsul si tot lui i se stabileste pretul. El este acela care satisface multiplele nevoi ale consumatorului si de aceea producatorul pentru a-si atinge scopul final – obtinerea unui profit cât mai mare – trebuie sa determine natura multidimensionala a cererii de consum si sa produca doar acele bunuri pe care le solicita cumparatorii.
            Astazi, este unanim acceptat faptul, ca succesul final al unei firme estimat în profitul total depinde în foarte mare masura de politica de produs a acesteia.
8.1. Abordarea produsului din perspectiva marketingului
            Generic, în viziunea de marketing, produsul, ca rezultanta a activitatii unui producator, este expresia raspunsului acestuia la cererea consumatorului. El trebuie privit ca un sistem al elementelor ce declanseaza cererea pe piata si se prezinta sub forma: unui bun material simplu sau complex ce rezulta dintr-un proces de munca, având caracter tangibil; unui serviciu intangibil, unei idei ce furnizeaza stimulente psihologice, unei informatii, unui plasament etc. Produsul însumeaza o serie de atribute si caracteristici functionale, ce pot fi apreciate cu ajutorul unor parametrii fizici, chimici, economici, estetici etc., care împreuna îi confera capacitatea de a fi util, de a oferi celui ce-l cumpara niste avantaje.
            În practica, produsul reprezinta tot ceea ce un vânzator ofera unui consumator în procesul schimbului, dar consumatorul nu-l cumpara pentru continutul lui fizic, ci pentru functiile pe care acesta le poate îndeplinii si prin care îi satisface o necesitate.
            Orice produs îndeplineste o functie de baza, care reflecta motivatia cumpararii lui de catre consumator, functie ce ofera avantajul esential în raport cu satisfacerea nevoilor consumatorului. Dar, adesea îndeplineste si functii secundare sau complementare, care îi confera avantaje suplimentare, în raport cu produsele de acelasi gen create de alti producatori, ceea ce face ca el sa satisfaca mai bine aceeasi necesitate si deci sa fie preferat de catre consumator. “Ansamblul avantajelor pe care le ofera produsul se mai numeste set de functii “(St. Prutianu, C.Munteanu, C.Caluschi, Op. Cât. P.166), sau în inginierie, nomenclator de functii ale produsului si “trebuie interpretat ca fiind un model de marketing al produsului “(ibidem – p.117) de care trebuie sa tina seama orice producator, daca vrea sa-si vânda produsul.
            Setul de functii ce caracterizeaza produsul, diferentiaza produsele de acelasi gen si ofera consumatorului avantaje diferite, care se regasesc de obicei în preturile diferite practicate pe piata. Avantajele ce le ofera suplimentar un produs consumatorului sunt avantaje diferentiale, care în genere înseamna si costuri suplimentare, ce determina preturi mai mari pe care însa consumatorul le recunoaste ca utile, în satisfacerea nevoii sale. Daca se adauga produsului functii pe care consumatorul nu le considera necesare, acestea constituie dezavantaje nu numai pentru consumator ci si pentru producator, deoarece îsi pierde competitivitetea pe piata.
            În conceptia moderna de marketing, are mare importanta pentru activitatea practica, analiza functiilor ce le îndeplineste produsul pe fiecare treapta sau nivel, pentru a avea o viziune completa a notiunii de produs, care adesea este denumit “produs total “.
            Sunt evidentiate de catre specialisti în general trei niveluri: (vezi fig. 8.1)
            1. Produsul de baza – ce îndeplineste functia de baza prin care satisface o anumita necesitate a consumatorului, care reflecta scopul pentru care produsul a fost creat: functionalitatea sa, beneficiile principale pe care le cauta consumatorul în primul rând (ex. Cumpara cisme pentru a se încalta);
            2. Produsul efectiv – care adauga produsului de baza o serie de atribute ce diferentiaza produsul de cel al concurentilor, cum ar fi: calitate, nume de marca, ambalare, caracteristici, stil etc. Acesta este produsul propriu-zis pe care îl cumpara consumatorul (ex. Cisme marca “Guban “ce au calitate mai buna atât prin piele cât si prin croiala);
            3. Produsul îmbunatatit sau largit – care prin trasaturi intangibile conferite produsului ofera beneficii psihologice, ce sunt adesea decisive în alegerea pe care o face consumatorul. Aceste trasaturi intangibile, cum ar fi: servicii post-vânzare, garantie, instalare, livrare, credit etc. Sunt principala preocupare a concurentelor.

 
Fig. 8.1. Nivelurile produsului
            Ph. Kotler (Ph. Kotler, Marketing Management, 7th edition, Printice Hall 1992), detaliaza analiza functiilor produsului pe cinci trepte, ca o reflectare a orientarii de marketing strategic: (vezi fig.8.2)
            1. Produsul de baza – care este nivelul sau nucleul fundamental;
            2. Produsul generic – care defineste produsul propriu-zis uzual;
            3. Produsul asteptat – ce include functii noi, pe care cumparatorul asteapta sa i le ofere produsul;
            4. Produsul amplificat – care adauga avantaje diferentiale;
            5. Produsul potential – care reflecta nivelul posibil înca necunoscut.

Fig. 8.2. Niveluri de conceptualizare a produsului.
            În concluzie, produsul ca instrument de satisfacere a cererii, nu reprezinta o colectie de materii prime asimilate într-un mod oarecare, ci un ansamblu de elemente fizice, estetice, emotionale si psihologice pe care le cumpara cineva în cadrul procesului schimbului, în vederea satisfacerii unei nevoi materiale sau spirituale. El are mai multe fatete. Astfel, producatorul vede proprietatile fizice, dar specialistul de marketing vede utilitatea lui pentru consumator si care conteaza cu adevarat în procesul schimbului. Ca urmare, întreprinderea trebuie sa-si defineasca produsul atât în functie de ceea ce cauta clientii cât si de raportul cost-beneficiu, considerând produsul element de îmbunatatire a stilului de viata al consumatorului, a bunastarii lui în general.
            Conceptul de produs total sau metaprodus înglobeaza ansamblul elementelor: fizice (corporale – substanta materiala), acorporale, comunicationale si simbolice.
            1. Componentele corporale – se refera la atributele merceologice ale produsului si ambalajului si la caracteristicile functionale ale acestora. Ele vizeaza substanta materiala si structura fizico-chimica a produsului, cum ar fi: materialele constitutive, structura, forma, culoarea, calitatea finisarii, eficienta în utilizare etc.
            2. Componentele acorporale – privesc elemente ce nu au corp material nemijlocit ca: numele, marca, instructiuni de utilizare, garantie, instalarea si serviciul, protectia legala prin brevet, licenta de fabricatie/comert, conditii de livrare si transport, pretul, conditii de plata si credit etc.
            3. Componentele comunicationale – vizeaza ansamblul informatiilor pe care producatorii si distribuitorii le difuzeaza în directia potentialilor clienti, mesajele ce contureaza imaginea publica a produsului si a marcii, publicitatea, relatiile publice, promovarea vânzarii etc.
            4. Componentele simbolice – contureaza imaginea produsului, ca sinteza a reprezentarilor mentale de natura cognitiva, afectiva, sociala si personala. Când imaginea produsului este clara, pozitiva, diferentiata, acesta se impune în raport cu celelalte produse si-i confera consumatorului sau utilizatorului un anumit status social, cultural, profesional. Daca imaginea este negativa, produsul este compromis.
            În viziunea de marketing, fiecare din cele patru componente are rolul si importanta sa în perceperea produsului de catre consumator. De aceea, produsul nu trebuie conceput exclusiv tehnic, prin dimensiunea sa fizica, ci si prin dimensiunea sa psihologica, prin calitatile sale imateriale care îl obliga pe consumator sa si-l reaminteasca, sa-l vizualizeze. Dimensiunile psihologice ale produsului îi confera consumatorului prestigiu, accesibilitate sociala, sentimentul propriei valori, punând în valoare utilitatea intrinseca a produsului. Numai prin conexiunea tuturor componentelor, produsul poate sa influenteze perceptia si cererea de pe piata si ca urmare, modelul de marketing al produsului (St. Prutianu, C Munteanu, C.Caluschi, Op. Cât. P.118-119) cu cele trei componente: caracteristicile fizice sau atributele; avantajele sau functiile; sistemul de sustinere; trebuie sa constituie preocuparea esentiala a studiilor de marketing.
            8.2. Tipologia produselor
            Multitudinea necesitatilor oamenilor si diversificarea lor continua a condus la aparitia unei mari varietati de produse, care în procesul creerii si utilizarii lor au componente diferite. Acestea îl determina pe producator  sa adapteze atitudini specifice, în scopul creerii bunului sau serviciului corespunzator dorintelor consumatorului. De aceea pentru activitatea practica este foarte utila clasificarea produselor în grupe ce au caracteristici similare si comportament similar, raspunzând asemanator actiunilor de marketing. Clasificarea produselor si-a dovedit necesitatea în elaborarea strategiilor de marketing, deoarece ele se focalizeaza pe similitudini între grupe de produse.
            Se folosesc o serie de criterii de clasificare, cele mai importante pentru activitatea de marketing s-au dovedit durata utilizarii, scopul si destinatia lor, tipul de cumparare, nivelul implicarii lor sau a riscului, complexitate, caracteristicile lui pentru distribuitor, gradul de perisabilitate etc. (vezi Ph. Kotler... Principii de marketing, p.548-654; E.Hill, T.O’Sullivan – Op. Cât.P.131-135; C.Sasu – Op. Cât.P.124-128).
            8.2.1. Bunuri de consum si bunuri industriale
            Cel mai important criteriu de clasificare a bunurilor este scopul sau destinatia utilizarii lor, care conduce la delimitarea a doua categorii: bunuri de consum si bunuri de productie (industriale). Se constata ca în practica multe bunuri se gasesc simultan în ambele grupe: calculator, electicitate, automobile etc.
            1. Bunurile de consum se adreseaza direct consumatorului final si sunt cumparate pentru uzul personal sau al gospodariei. Ele sunt denumite bunuri ale cumparatorului. În functie de tipul de cumparare ca rezultat al efortului facut pentru luarea deciziei de cumparare, bunurile de consum se clasifica în:
            a. produse uzuale (de uz curent) sau de convenienta – cele cumparate frecvent si stabil în timp, cu minim de efort pentru decizia de cumparare, deci cu “implicare redusa”, fara ezitari si deliberari prelungite. De obicei au preturi mici si sunt disponibile pe piata. În aceasta categorie se include:
            - produsele principale sau de baza, ce se achizitioneaza cu regularitate pentru ca se consuma/înlocuiesc rapid (ex. Pâine, zahar, alte alimente, tigari, sapun). Sunt produse de serie, pentru care conteaza marca în care consumatorul are încredere;
            - produsele de moment,   sunt cumparaturi neplanificate, generate de stimulul vizual sau ambalaj si care se gasesc în multe locuri, deci nu se depune efort pentru a le cauta. Sunt bunuri cumparate din impuls fara a avea intentia initiala de a le cumpara (ex. Ciocolata). Se disting bunuri cumparate din:
- Impuls pur, când produsul este nou sau se doreste evitarea rutinei;
- Sugestie când se sugereaza cumpararea;
- Planificare când se face oferta pe o anumita perioada dinainte stabilita (ex. Cadouri de Craciun).
            - produse de urgenta, sunt cumparaturi ad-hoc, nu din dorinta de moment, ci ca urmare a unei nevoi de moment (ex.   palarie sau ochelari de soare  la mare). De obicei consumatorul  este în criza de timp si de aceea nu este sensibil la pret.                                                     
            Pentru produsele uzuale accentul trebuie pus pe distributie intensiva, amplasare convenabila, program de lucru corespunzator, autoservire  etc.   
            b. bunuri comparabile, sau la alegere pe care cumparatorul le achizitioneaza prin comparare cu alte produse în functie de calitate, pret, stil. Efortul cumparatorului de a culege informatii si a face comparatii este mare, dorinta lui fiind sa faca alegerea optima. Se disting bunuri:  
            - omogene - care sunt aproape similare si în acest caz  alegerea se va face  în functie de pretul cel mai mic (ex. Îmbracaminte, încaltaminte).
            - eterogene - care se cumpara în functie de atribute: caracteristici, garantii, performante, etc., ca termen de comparatie (ex. Produse electronice) si sunt în general bunurile de folosinta  îndelungata. Între anumite limite, pretul nu influenteaza decizia de cumparare ci trasaturile tangibile, serviciile post-vânzare. Pentru aceste bunuri accentul se pune pe avantajele competitive, publicitate, garantii, imaginea marcii, activitatea distribuitorilor care trebuie sa ofere un sortiment bogat în vederea satisfacerii nevoii diversificate a indivizilor.
            c. bunuri speciale sunt bunurile, ce poseda o caracteristica unica ce-l intereseaza pe cumparator, determinata de calitatea deosebita sau design deosebit. Cumparatorii fac de obicei un efort deosebit pentru a intra în posesia unui asemenea bun al unei marci recunoscute, care poate sa nu aiba trasaturi distincte deosebite, unicitatea fizica nu este sustinuta (ex. Parfum).
            Pentru aceste bunuri accentul se pune pe mentinerea caracteristicilor ce-i confera unicitate, pe publicitate, informatiile ce trebuie sa le primeasca consumatorii.
            d. bunuri nedorite sau fara cautare, sunt produsele pe care cumparatorii nu simt nevoia sa le cumpere, pentru ca nu le cunosc sau nu se gândesc sa le cumpere, dar pot fi convinsi sa o faca printr-o sustinuta campanie publicitara. Se includ doua categorii:
            - produse noi – cele ce introduc un nou concept pe piata (ex. Cuptorul cu microunde) dar care trebuie sa-i convinga pe consumatori de avantajele lor deosebite.
            - produse periferice – sunt cele pe care cumparatorul nu le cauta deoarece considera ca poate trai linistit si fara ele.
            Pentru aceasta categorie de produse accentul se pune pe publicitate sustinuta si alte eforturi de marketing. Cumpararea acestor bunuri este un exemplu tipic de manipulare a consumatorului prin publicitatea care-i stârneste interesul si-l determina sa încerce produsul respectiv.
            2. Bunurile industriale sau bunurile de productie sunt cele care permit unei întreprinderi sa functioneze, sa produca si sa ofere produse consumatorilor. Ele sunt produsele utilizatorului de produse, folosite pentru productia altor bunuri si servicii. În postura de cumparator industrial se poate afla: producatorul de bunuri, angrosistul, detailistul, guvernul sau organizatiile non-profit. O caracteristica a acestor bunuri de care trebuie sa se tina seama în activitatea de marketing, consta în faptul ca cererea lor este considerata derivata, deci dependenta de cererea de bunuri de consum. De aceea întreprinderile producatoare de bunuri industriale trebuie sa urmareasca si tendintele manifestate în rândul consumatorilor finali, pentru a anticipa schimbarile în  nivelul cererii.
            În functie de modul în care participa la procesul de productie si la formarea costurilor de productie, distingem trei categorii de bunuri industriale.
            a. bunuri de capital sau de investitii, achizitionate pentru a produce propriile produse finite. Ele sunt considerate mijloace fixe, care participa la mai multe procese de productie, se uzeaza treptat si îsi transmit într-o perioada de timp îndelungata valoarea în noul produs prin amortizare, care este element al costului de productie, reprezentând consumul de capital fix. Include doua categorii de bunuri:
            - instalatii, masini, utilaje, cladiri ce participa la realizarea produselor finite si care se cumpara de la producator dupa un proces complex de luare a deciziei si în urma unor negocieri îndelungate. Asemenea produse sunt vulnerabile la declinurile economiei si foarte serios afectate în perioada de recesiune, în care trebuie diminuat pretul pentru a se vinde. Aceasta îi determina pe cumparatorii lor sa-si reînnoiasca tehnic capitalul în perioada respectiva si astfel se reia productia si treptat se iese din criza economica.
            Pentru aceste produse se pune accent pe alegerea lor în functie de pret, capacitate, întretinere, gabarit, durabilitate, fiabilitate etc.
            - echipamente accesorii consumabile ce sunt utilizate în procesul de productie sau activitatile de birou, denumite în contabilitate obiecte de inventar. Ele nu participa direct  la crearea noului produs, dar contribuie la buna desfasurare a activitati întreprinderii, cu o durata de functionare cu mult mai scurta decât masinile, utilajele si instalatiile. În general sunt produse standardizate, în cumpararea carora sunt implicate mai multe persoane, iar atunci când pretul este mare, în alegerea lor au mare importanta facilitatile oferite la cumparare cum ar fi: ratele, împrumutul, leasingul etc.
            b. materii prime, materiale si subansamble denumite si produse de proces, care devin parte componenta a produsului creat de întreprindere. Se includ în aceasta categorie:
            - materiile prime – sunt elemente neprocesate care sunt convertite în procesul de productie. Acestea pot fi produse agricole si produse naturale ce sunt extrase din sol si subsol, care în general au volum mare si valoare unitara mica. În general sunt furnizate de câtiva mari producatori si au tendinta de a fi distribuite direct utilizatorilor industriali. De aceea, se urmareste asigurarea calitatii relativ constante, livrarea prompta, transport fluent si obtinerea lor pe baza unor contracte pe termen lung.
            - materialele sunt semiprelucrate, ca urmare a suportarii de catre materiile prime a unui proces de prelucrare (ex. Minereu, scândura etc.).
            - componentele prefabricate sau subansamblele – sunt cele care au suferit un proces superior de prelucrare (ex. Termostat, motor, comutator etc.) care se distribuie atât pe piata producatorilor de produse finite cât si pe cea a post-vânzarilor ce sunt vândute depanatorilor (ex. Piese auto).
            Accentul în cazul lor se pune pe servicii si pret.
            c. furnituri si servicii – sunt bunuri de uz curent ce intra însa în componenta produselor, dar necesare activitatii normale a întreprinderii.
            - furniturile sunt: de exploatare (hârtie, lubrifianti) si sunt echivalentul produselor de convenienta pentru consumatorii casnici si de întretinere (rulmenti, sigurante electrice) folosite pentru repararea sau înlocuirea accesoriilor stricate.
            Asemenea bunuri se negociaza si se cumpara prin contracte pe o anumita perioada prin intermediul distribuitorilor.
            - Serviciile cumparate de întreprindere sunt oferite de agentii publicitare, birouri de avocatura, firme de contabilitate, de recrutare a personalului etc. pe baza unui contract de prestari-servicii cu mici producatori sau producatorul echipamentului.
            Pentru aceste bunuri accentul se pune pe disponibilitate, promtitudine si usurinta în relansarea comenzilor.
                       
8.2.2. Bunuri si servicii
            Un alt criteriu important, pentru activitatea de marketing, de clasificare a produselor îl reprezinta durabilitatea sau caracterul tangibil, conform caruia distingem:
            1. Bunuri durabile sau de folosinta îndelungata – sunt produse fizice foarte rezistente la uzura mai ales fizica, dar si morala într-o anumita masura, ce se utilizeaza pe perioade lungi de timp si au folosire repetata (mobila, electrocasnice etc.).
            Pentru acest gen de bunuri accentul se pune pe fiabilitate, service, garantie, calitate.
            2. Bunuri de scurta folosinta sau non-durabile – sunt cele ce se consuma într-un timp scurt, în una sau mai multe utilizari, se uzeaza rapid fizic si sunt sensibile la uzura morala, la orientarile modei.
            3. Serviciile – sunt activitati, avantaje sau satisfactii oferite spre vânzare, care în esenta au caracter intangibil si nu au drept rezultat transferul proprietatii asupra vreunui lucru. (Ph. Kotler... op. Cât. P.699).
Se caracterizeaza prin: intangibilitate, inseparabilitate, variabilitate, perisabilitate si lipsa proprietatii.
            Intangibilitatea – este caracteristica esentiala a serviciilor care exprima imposibilitatea de a le determina nu ajutorul celor cinci simturi ale omului. Pentru ca ele nu sunt obiecte ci “experiente” nu pot fi testate înainte de a fi cumparate.
            De aceea un rol esential îi revine reclamei si relatiilor publice, promovarii în general, prin care ofertantul îsi prezinta “produsul” încercând sa-l convinga pe viitorul beneficiar de eficienta utilizarii serviciului sau. Aceasta implica o strategie de promovare mai complexa si mai incisiva.
            Datorita intangibilitatii consumatorii nu pot compara serviciile între ele în vederea stabilirii valorii, ceea ce implica un risc de cumparare mai mare decât în cazul produselor si ca urmare pretul serviciului respectiv se poate justifica doar prin calitate.
            Oportunitatea pentru “produse auxiliare” (produse ce sporesc valoarea prin adaugarea lor la oferta principala) este o alta consecinta a intangibilitatii serviciilor care poate spori eficienta activitatii prestatorului de servicii (ex. Turismul si arta prin: articole de îmbracaminte, carti sau înregistrari, etc. Sporesc valoarea ofertei întrucât produsele respective sunt reflectii ale experientei serviciului care le acompaniaza, (E.Hill, T O’Sullivan, op. Cât. P. 321.).
            Inseparabilitatea productiei de consum se datoreaza faptului ca serviciile sunt fabricate si consumate în acelasi timp, consumatorul fiind adesea partener în procesul fabricatiei ceea ce implica mare grija în asigurarea conditiilor optime de confort, care contribuie la cresterea încrederii beneficiarului (ex. Bancile sunt foarte preocupate de realizarea confortului si încrederii clientilor).
            În general beneficiarii asociaza serviciul cu prestatorul ceea ce impune o preocupare deosebita pentru asigurarea unui comportament fata de client plin de solicitudine, pentru ca acesta sa devina un consumator fidel.
            De asemenea inseparabilitatea impune acordarea unei atentii deosebite distributiei serviciului respectiv la locul si în momentul în care îl solicita consumatorul, ceea ce conduce la diversificarea modalitatilor de realizare a acestora pentru satisfacerea nevoii cât mai rapid si comod (ex. Planificarea telefonica la cabinetul medical la ora convenabila pacientului).
            Perisabilitatea consta în faptul ca serviciile nu pot fi inventariate sau depozitate, acumulate, deoarece partea ramasa neutilizata se pierde. De aceea este esentiala sincronizarea ofertei cu cererea, la aceasta contribuind în mare masura si diferentierea preturilor în functie de loc si timp în asa fel încât sa se realizeze o nivelare a maximelor si minimelor într-un interval de timp, asigurându-se astfel eficienta de ansamblu.
            Variabilitatea serviciilor e determinata de faptul ca productia si consumul sunt simultane ceea ce conduce la aparitia diferentelor de calitate si de aceea accentul în activitatea de marketing trebuie pus pe diferenta fata de ofertele simultane. Marca unui serviciu, a unei firme mai ales, are un rol important si în general relatiile cu publicul, publicitatea.
                        Lipsa proprietatii – ca atribut, face ca un consumator al serviciilor sa nu poata beneficia de el decât un timp limitat, fara a-l avea în posesie, la dispozitie, fara sa-l poata închiria. În general dupa consumul unui serviciu, cumparatorul ramâne doar cu o factura, o amintire. Aceasta face ca ofertantii de servicii sa fie mai mult preocupati pentru reamintirea marcii, pentru pastrarea relatiilor cu consumatorul.
            Toate aceste caracteristici ale serviciilor imprima si marketingului particularitati, mai ales în alcatuirea mixului de marketing.
            Se disting trei categorii de servicii:
            a. serviciile de închiriere pentru o perioada a unor bunuri ca: masini, utilaje, birouri, case.
            b. serviciile bunurilor personale se refera la reparatii, spalatorii, întretinere a bunurilor personale, colective si organizationale folosite în mod curent.
            c. serviciile nonbunurilor - care  nu se adreseaza unui bun cum ar fi servicii contabile, de consultanta juridica, psihologica, asistenta sociala, de prospectare a pietii etc.
            Importanta pe care serviciile o capata o data cu dezvoltarea economico-sociala si existenta caracteristicilor specifice ale acestora a condus la specializarea marketingului pentru acest domeniu important.
            8.3. Elementele constitutive ale politicii
                               de produs
            Elaborarea unei strategii eficiente cu privire la produs se poate realiza numai daca se au în vedere toate elementele ce definesc produsul si anume: atributele produsului, numele si marca, ambalajul, service-ul, etichetarea, garantiile acordate etc.
            8.3.1. Atributele produsului
           
            În amplul proces de creare a unui produs se porneste de la delimitarea avantajelor pe care acesta le poate oferi si care sunt comunicate prin atributele ce-l definesc: caracteristicile, calitatea si designul produsului.
            1. Caracteristicile – reprezinta mijlocul de diferentiere a unui produs fata de cele ale concurentelor. Orice produs dispune de o multitudine de caracteristici pe care P.L. Dubois si A. Jolibert (P.L. Dubois, A. Jolibert, op. Cât. Vol. ÎI, p.65) le grupeaza în:
            a. - caracteristici tehnice, fizico-chimice - exprimate prin: formula, compozitie, forma, culoare, densitate etc.
            b. - Caracteristici de folosire -  reflectate în: varietate, specificitate, durata etc.
            c. - Caracteristici psihologice – concretizate în: frumusete, tinerete, libertate, forta.
            d. - caracteristici asociate – evidentiate prin: pret, marca, conditionare, nume, servicii.
            Fiecare noua caracteristica adaugata unui produs înseamna un avantaj competitiv. De aceea marketingul este preocupat de legarea caracteristicilor produsului de perceptiile, atitudinile si comportamentul consumatorilor. S-au creat deja modele multi-atribute, care se intereseaza de descoperirea convingerilor ce orienteaza cel mai mult pe cumparator în alegerea sa. Pe aceasta baza se pot defini atributele cheie ale produsului care vor avea rolul esential în perceptia si atitudinea consumatorului. Se poate astfel, alege de catre producator variante de produs cu anumite trasaturi, care valoreaza cel mult pentru cumparator în raport cu costurile ce le suporta producatorul, prin adaugarea de noi caracteristici si se asigura o anumita pozitie pe piata produsului respectiv.
            2. Calitatea produsului este ansamblul însusirilor si laturilor esentiale ale acestuia, ce permit satisfacerea consumatorilor/utilizatorilor. Ea reflecta capacitatea bunului de a-si îndeplini functiile si se exprima prin: durabilitate, fiabilitate, precizie, usurinta în manevrare etc., atribute ce pot fi masurate. Dar în viziunea de marketing, calitatea se masoara prin prisma perceptiei consumatorilor. Constituie un instrument de pozitionare pe piata si de aceea, pentru orice producator, este important ca la introducerea unui nou produs sa-si aleaga un nivel al calitatii, iar dupa aceea sa depuna eforturi pentru a asigura consecventa calitatii, ceea ce presupune sa nu apara defecte sau variatii. În acest scop, firmele mari aplica managementul calitatii totale care “nu presupune atât descoperirea si corectarea defectelor dupa ce au aparut, cât mai ales prevenirea aparitiei acestora prin îmbunatatirea procesului de proiectare si productie” (Ph. Kotler..., Op. Cât. P.659). De asemenea, calitatea totala are ca scop îmbunatatirea valorii oferite consumatorului si este un instrument pentru obtinerea “satisfactiei “totale a consumatorului.
            Îmbunatatirea calitatii produselor este un obiectiv al producatorului, pentru ca îi asigura un avantaj competitiv, dar de obicei calitatea superioara înseamna si cheltuieli suplimentare pe care consumatorul le va sesiza prin pret. De aceea, producatorul trebuie sa tina seama de dorintele consumatorului si sa îmbunatateasca calitatea numai daca doreste clientul acest lucru si va accepta plata suplimentara, dupa ce au perceput acest aspect.
            3. Designul produsului – este o tehnica moderna care urmareste sa îmbine esentialul cu functionalul si comunica prin mijloace specifice: culoare, forma, cuvinte, cifre. Este un concept mai larg decât stilul, care se refera doar la aspectul produsului. Designul nu implica doar aspectul produsului ci contribuie la îmbunatatirea performantelor produsului, la cresterea calitatii lui. Ca urmare desinger-ul va avea ca obiectiv realizarea unui produs mai usor, sigur, ieftin la folosire si reparare, simplu, economic de produs si distribuit.
            Desingul are serios impact asupra activitatii de marketing, el constituind un instrument în lupta de concurenta. Corelatia desing-marketing se structureaza pe patru paliere (B.Cotigaru si altii – “Impactul marketing-desing în activitatea de cercetare-dezvoltare de produs” – Buletin de marketing nr.2, 1977).
            - functional: adaptarea produsului la nevoile care se cer satisfacute, la conditiile de transport, depozitare, vânzare.
            - industrial: rentabilitate optima de fabricatie, baza a formarii pretului de vânzare.
            - estetic: frumosul util, ca parametru al calitatii.
            - promotional: originalitate, diferentiere etc.
            Desingul produsului este diferit pentru bunurile de consum si cele industriale, dar important pentru orice producator este sa realizeze un desing adecvat, întrucât daca este prost conduce la rezultate slabe.
            8.3.2. Numele si marca produsului
           
            8.3.2.1. Numele
         Experienta practica ne arata, ca atât numele produsului si al firmei cât si marca lor are un rol deosebit de important în politica de marketing.
            Numele este cel care defineste produsul si firma. Conform articolului 21 din Legea nr.26/1990 Registrul Comertului privind numele este element de patrimoniu, ce nu poate fi ipotecat ci doar închiriat cu titlu oneros, este garantat prin lege si reprezinta un drept exclusiv al detinatorului legal.
            O firma, la înfiintare se înscrie în Registrul Comertului cu numele ei comercial care este obligatoriu sa fie mentionat pe toate documentele comerciale emise de aceasta: facturi, scrisori, oferte, prospecte etc.
            Numele, în calitatea sa de element acorporal al produsului constituie suportul public al imaginii si al firmei producatoare ce atrage clientii, daca este bine ales din punct de vedere al perceptiei vizuale, original, usor de citit, pronuntat si retinut. El poate fi: un cuvânt
Nou distinctiv, care atrage atentia, numele proprietarului al unui personaj de film etc.
            Pentru americani se pare ca alegerea numelui afacerii, firmei, marcii si produsului este un element esential fapt pentru care au sistematizat câteva reguli simple ce considera ca trebuie respectate (vezi St. Prutianu, C.Munteanu, C.Caluschi, op. Cât. P.120) între care:
            - sa fie distinctiv si unic, capabil de protectie legala;
            - sa fie usor de pronuntat, memorat si reamintit;
            - sa fie scurt, simplu si sa sugereze actiune sau ambianta placuta;
            - sa fie sugestiv pentru produsele, serviciile si avantajele oferite;
            - sa fie familiar, cald, politicos si sa placa clientelei vizate în afacere;
            - sa nu fie obscen sau ofensator;
            - sa se pronunte într-un singur mod;
            - sa poata fi pronuntat si în alte limbi.
            Constatam, ca multe din firmele particulare românesti create dupa 1989 sunt deficitare la acest capitol, cele mai multe si-au ales nume englezesti, americane, ce nu sunt prea usor de pronuntat si înteles de catre consumatori.
            8.3.2.2. Marca
            Considerata un element cheie în definirea politicii de produs, marca cu toate implicatiile ei a constituit o preocupare a specialistilor din domeniul marketingului, deoarece ea diferentiaza produsul de cel al concurentului “îndeplineste criterii de baza, adauga valoarea produsului satisfacând si nevoile psihologice ale consumatorilor “, (Ph. Kotler, op. Cât. P.662) determinând încrederea acestora cu privire la nivelul calitativ al produsului.
            Marca este “un nume, un termen, un semn, un simbol, desen sau o combinatie a acestora, care este utilizata pentru a identifica bunurile sau serviciile unui ofertant sau ale unui grup de ofertanti pentru a le diferentia de cele ale concurentilor “(Peter D.Bennett, Dictionary of Marketing Terms Chicago: American Marketing Association 1988).
            Ea se defineste prin cele patru componente:
            1. Atributele produsului pe care i le reaminteste consumatorului;
            2. Avantajele functionale si psihologice ale produsului pentru care se cumpara acestea;
            3. Valorile cumparatorilor care ofera un pret pentru performante, siguranta si prestigiul produsului;
            4. Personalitatea pe care o contureaza si care atrage anumiti clienti ce-si pun în valoare propria imagine.
            Pe baza acestor componente firma îsi construieste identitatea marcii, care este un simbol complex. Ph. Kotler subliniaza ca esenta marcii o reprezinta valorile si personalitatea.
            Marca se exprima din punct de vedere tehnic prin:
            a. numele de marca – elementul verbal format din cuvinte sau cifre, ce îndeplineste rolul de stimul auditiv.
            b. emblema (logo, sigla) – elementul vizual, format dintr-o imagine, desen, reprezentare grafica plana sau în relief, ce constituie stimulul vizual. Ea este semnul ce deosebeste un comerciant de altul de acelasi gen si sustine numele comercial în reflectarea originalitatii, unicitatii. Ca urmare, apare pe toate documentele însotite în mod vizibil de numele comercial si adesea invoca numele. Se spune ca “M-ul” auriu de la Mc’Donalds este cel mai recunoscut semn de pe planeta, dupa el urmeaza crucea crestina.
            Marca trebuie înregistrata (în România de OSIM – Oficiul de Stat de Inventii si Marci) pentru ca firma sa capete prin certificatul de marca, toate drepturile de proprietate industriala ce-i asigura protectia legala, care se sustine si prin alte elemente, cum ar fi: forma produsului, ornamentele, expresiile cu subînteles (“o ispita blonda” pentru berea Silva). Prin certificatul de marca se obtine dreptul de folosire exclusiva pe termen de 10 ani, care poate fi reînnoit. Marca este transmisibila si poate fi concesionata prin contract sau franchising.
            Sub aspect istoric, marca se pare a fi fost utilizata în domeniul artistic prin semnatura, dar în domeniul bunurilor materiale problema se pune la sfârsitul secolului al XIX-lea când productia de masa a marilor firme devine obisnuita, iar publicitatea industrie.
            Astazi, marca, constatam este element constitutiv acorporal al produsului, ce confera acestuia identitate, datorita functiilor pe care le îndeplineste: (vezi J. N. Kepferer, G. Laurent – “La sensibilité aux marques” – Paris, 1981, Fondation “Jour de France”)
            - functia practica – marca permite memorarea cu usurinta a produsului si deci repetarea cumpararii, daca produsul l-a satisfacut.
            - functia de garantie – marca asigura calitatea produsului (ex. Guban face cei mai buni pantofi din tara noastra).
            - functia de personalizare – marca îi permite consumatorului afirmarea originalitatii, personalitatii sale.
            - functia ludica – corespunde placerii pe care un consumator o poate avea în urma cumpararii unei anumite marci.
            - functia de specificitate – când marca se refera la o configuratie unica a atribute-produs.
            - functia distinctiva – când marca este singurul punct de reper pentru consumator în diferentierea produselor, pentru a se decide ce produs cumpara.
            Aceste functii ale marcii reflecta avantajele pe care marca le ofera pe de-o parte consumatorilor si pe de alta producatorilor, ele constituind motivele principale ale accentuarii importantei marcii în politica de marketing. Astfel marca asigura: (C.Sasu, op. Cât. P.129)
            - identificarea usoara a produsului, care se poate comanda doar dupa nume.
            - clientii, ca bunul cumparat are o anumita calitate.
            - identificarea usoara a producatorului care este raspunzator de produs.
            - diminuare a compararii preturilor când clientii percep marcile distincte.
            - ca firma este capabila sa promoveze produsele sale si sa asocieze marca si caracteristicile sale în mintea cumparatorului.
            - cresterea prestigiului produsului.
            - diminuarea riscului cumpararii unui produs.
            - usurarea segmentarii pietei si creerii unei imagini specifice.
            - cooperarea mai eficienta a canalelor de distributie, oferindu-i producatorului posibilitatea de a exercita un control mai bun al distributiei.
            - introducerea unui nou produs.
            - cresterea loialitatii clientilor si a preferintelor pentru clienti.
            - informatii clare si precise despre produs.
            - publicitatea produsului.
            - facilitarea comercializarii produsului etc.
            - protectia împotriva imitatiei frauduloase, contrafacerii si a furtului ideii si a imagini publice a producatorului sau distribuitorului.
            - o anumita istorie, un anumit statut ce poate justifica si utilizarea unui pret mai mare.
            Toate aceste aspecte se înscriu în obiectivele politicii de marca pe care o adopta firmele, întrucât marca constituie dupa cum arata unele studii, suportul loialitatii consumatorului.
            Adoptarea marcii este astazi o problema esentiala a politicii de produs, întrucât necesita investitii pe termen lung si aproape nu exista produs fara a purta pe el o marca. De aceea un moment important este alegerea tipului de marca.
            În prezent se practica o multitudine de genuri de marci si de aceea ele se pot clasifica dupa mai multe criterii:
            A. - dupa numarul produselor se disting:
            1. Marci individuale – care sunt nume unice date unor articole individuale si pot fi:
            a. distincte – pentru fiecare oferta.
            b. multiple – pentru diferite articole ale liniei de produse vândute de firma.
            2. Marci de familie – care se folosesc pentru mai multe produse ale aceleasi firme (ex. Xerox). Ele pot fi:
            a. generale – care sunt nume comune pentru toate ofertele firmei.
            b. distincte – pentru fiecare linie de produse pentru mentinerea identitatii specifice.
            B. - Dupa numele marcii distingem:
            1. Marca producatorului – de regula se vând mai multe produse sub acelasi nume. Se remarca utilizarea pe scara tot mai mare obtinerea licentei de folosire a unei marci prin plata unei taxe. Cea mai noua forma este licentierea marcii prin care se închiriaza o marca de comert sau sigle celebre într-un domeniu si se utilizeaza pentru o alta categorie de produse (ex. - Ochelari Porsche).
            2. Marca distribuitorului (privata) sau a detailistului sau marca de magazin.
            3. Marca generica – ce subliniaza numele produsului însusi, nu producatorul sau distribuitorul (zahar, ulei, cafea). Razboiul marcilor între producatori si consumatori reflecta concurenta dintre acestia în domeniul marcilor.
            C. - Dupa profilul firmei care le înregistreaza si utilizeaza, exista:
            1. Marca de fabrica – a producatorului.
            2. Marca de comert – a distribuitorului.
            3. Marca de serviciu – a unitatilor prestatoare de servicii.
            D. - dupa efectul asupra consumatorului pot fi:
            1. Marca auditiva.
            2. Marca vizuala.
            3. Marca intelectuala.
            E. - Dupa natura numerelor ce le reglementeaza exista:
            1. Marca facultativa.
            2. Marca obligatorie.
            F. - dupa potential (puterea si valoarea de piata) se disting:
            1. Marca necunoscuta – de majoritatea cumparatorilor.
            2. Marca preferata – de consumator.
            3. Marca cu grad ridicat de fidelitate.
            Prin urmare, orice firma are la dispozitie mai multe posibilitati de adoptare a marcii si de aceea ea trebuie sa opteze pentru o strategie de marca: de fabrica, multipla, mixta sau pentru o gama de produse.
            În alegerea strategiei trebuie sa se tina seama si de dificultatile pe care le va întâmpina, cele mai frecvente fiind: riscul copierii de catre concurenti, deraierii, devenirii nesemnificative, declinul în timp, supletea folosirii, neadaptarea la publicitatea produsului.
            Practica a sintetizat câteva principii care stau la baza alegerii strategiei de marca: (P.L.Dubois, A.Jolibert, op. Cât. Vol. ÎI, p.68-69)
            - alegerea unei marci unice pentru întreprindere sau o linie de produse.
            - diferentierea marcilor – ce permite o segmentare mai puternica a pietii.
            - alegerea unei marci noi – ce permite o diferentiere puternica.
            - extinderea marcii pentru a lansa noi produse.
            - repozitionarea marcii – când o marca câstiga segmentele de piata în detrimentul altora.
            Evident, strategia de marca trebuie readaptata, întrucât studiile de specialitate arata ca: durata de viata a marcilor pe piata bunurilor de consum este lunga (peste 10 ani), vechile marci continua sa ocupe un loc însemnat, iar pentru aceasta se fac mari cheltuieli publicitare pentru a le mentine în viata.
            8.3.3. Ambalarea produsului
         O componenta intrinseca a produsului este ambalajul pe care unii specialisti îl considera al cincilea P din mixul de marketing.
            Ambalajul este învelisul exterior al unui produs destinat vânzarii cumpararii si constituie un important promotor al desfacerii, denumit si “vânzatorul mut”.
            Orice ambalaj trebuie sa corespunda mai multor criterii, dar accentul se pune pe anumite aspecte ce variaza în functie de:
            1. Natura produsului si pietele de desfacere, ambalajul unui produs este:
            a. de baza - pentru pastrarea integritatii produsului (recipient);
            b. secundar - care se arunca înainte de folosirea produsului.
            2. Scopul principal urmarit, ambalajul este:
            a. de transport – necesar manipularii majoritatii produselor cu exceptia celor care se pot transporta si vrac (minereuri, unele cereale).
            b. de depozitare – pâna la desfacerea lor.
            c. pentru expunere, conservare, cumparare si folosire de catre consumator.
            3. Durata de folosire, este ambalaj:
            a. reutilizabil – în urma recuperarii totale sau partiale.
            b. nereutilizabile – se folosesc o singura data dupa care se arunca.
            4. Importanta economica si apartenenta, ambalajul este de natura:
            a. mijloacelor fixe (containere) care se uzeaza si amortizeaza.
            b. obiectelor de inventar de mica valoare si scurta durata a caror valoare este inclusa în pretul marfii.
            Ambalajul produsului îndeplineste mai multe functii; chiar daca nu toate cu aceeasi importanta.
            Din punct de vedere istoric, functiile ambalajului s-au limitat initial la pastrarea si ocrotirea produselor, dar odata cu dezvoltarea si diversificarea productiei si a circulatiei marfurilor, functiile ambalajului s-au multiplicat, cea mai mare influenta având-o în acest sens magazinele cu autoservire.
            Principalele functii ale ambalajului modern sunt:
            1. Protectia fizica – este principala functie ce asigura produsul de la producator pâna la consumator, care s-ar putea altfel deteriora. Ambalajul îl protejeaza de: umiditate, frig, fragilitate, lumina, etc.; realizând securitatea produsului. El protejeaza produsul, consumatorul si mediul ambiant.
            2. Pastrarea – într-o forma adecvata a transportului, manipularii si depozitarii. El pastreaza integritatea, eventual prin încorporarea unor elemente de siguranta, îl acopera formând împreuna un ansamblu solidar.
            3. Comunicarea si promovarea produsului, marcii si imaginii publice a producatorului si distribuitorului. Ambalajul furnizeaza informatii despre produs, capteaza atentia consumatorului si interesului acestuia pentru a-l cumpara. Valoarea de comunicare a ambalajului se realizeaza prin vizualizare si dising, principalele mijloace fiind: forma; culoarea, structura materialului. Astfel ambalajul pune în evidenta produsul în raport cu celelalte marci concurente atragând consumatorul. De asemenea, stimuleaza memoria si declanseaza stari emotionale ce contribuie la decizia de cumparare.
            4. Utilizare – el însisi prezinta utilitate, independent de produs (ex. Sac de plastic), deci se poate consuma.
            5. Identificarea continutului. Textul de pe ambalaj este însotit adesea de coduri cu bare, ce pot fi citate cu echipamentul electronic de încasare, de marcaje de siguranta pentru a prevenii falsificarea produsului.
            6. Protectie sanitara – care asigura reducerea deteriorarii si pierderii valorii nutritive.
            7. Respectarea prevederilor legale si respectarea obiceiurilor cumparatorilor – referitoare la marcaj, indicatii asupra continutului, originii, termenului de garantie etc.
            8. Facilitatea transportului prin greutate, manevrare, securitate.
            9. Facilitatea vânzarii prin adaptare la modul de vânzare (merchandising) si adaptare la nevoile consumatorului satisfacând astfel si anumite functii psihologice (forma, valoare de comunicare) si practice (recunoasterea marcii).
            În alegerea ambalajului trebuie luate în considerare si aspecte ecologice, ceea ce a condus la formarea unor criterii: (M.J.Thomas, op. Cât. P.324-325)
            - sa se stabileasca daca ambalarea este necesara sau nu;
            - sa se evite o ambalare suprapusa;
            - sa nu se faca exces de ambalaj;
            - sa se foloseasca materialele cele mai rentabile din punct de vedere energetic, în functie de sarcina urmarita;
            - sa se ia în considerare reciclarea ori de câte ori este posibil;      - sa se foloseasca materiale reciclate;
            - sa se încerce folosirea unui singur material în întreaga structura a ambalajului;
            - sa se indice pe ambalaje, natura materialului folosit.
            De retinut ca ambalarea nu are doar o influenta negativa asupra mediului (risipa de materiale, gunoaie) ci si o latura pozitiva deoarece împiedica risipirea produselor, largeste gama de optiunii a cumparatorului si se potriveste stilului de viata activ.
            Asupra deciziei cu privire la ambalaj, actioneaza o serie de factori ce nu trebuie ignorati, cum ar fi: (C.Sasu, op. Cât. P.184)
            - conceptul de ambalaj – ambalajul este un produs sau trebuie facut pentru un produs.
            - imaginea pe care se doreste a se da firmei prin produse (culoare, structura, materiale) influenteaza perceptia consumatorului.
            - costul – desi clientii doresc ambalaje sigure si atractive, ele nu trebuie sa fie prea scumpe.
            - siguranta – ambalajul trebuie sa protejeze continutul în special în cazul unor produse periculoase (ex. Produse chimice si petroliere).
            - materialul folosit: carton, plastic, metal, sticla, celofan.
            - caracteristici: însurubare sau fixare, sacose prin care sa se vada, carton pliant sau nu etc.
            - împachetare multipla sau nu: mai multe produse într-un pachet.
            - învelire individuala sau nu.
            - standardizare sau nu a ambalajului.
            - modul de aparitie a etichetei.
            - impactul asupra mediului înconjurator: aruncarea ambalajului.
            - corelarea cu celelalte elemente de marketing: ambalaj scump, distribuit în magazine de lux, cu pret ridicat si publicitate intensa.
            Daca se tine seama de acesti factori, ambalajul va putea raspunde unor minime cerinte: sa fie usor pentru a nu spori cheltuielile de transport prea mult; sa fie rezistent pentru a proteja integritatea produsului; sa fie estetic pentru a atrage atentia consumatorilor potentiali.
            Respectarea acestor cerinte va face ca ambalajul sa asigure succesul produsului, care corespunde informatiilor transmise de ambalaj. Un dising bun, ce corespunde specificatiilor de marketing va contribui la succesul produsului. Nu trebuie ratata nici o oportunitate de a încorpora în ambalaj avantajele pentru consumator. Ambalajul trebuie, nu numai sa fie performant, dar si sa arate ca a fost conceput pentru performanta.
            De aceea, în alegerea ambalajului se va tine seama de criterii economice, el trebuind sa ofere maximum de utilitate si protectie, cu cheltuieli minime.
            8.3.4. Alte elemente compozite ale produsului
            Desigur, marca si ambalajul produsului sunt principalele elemente acorporale ale produsului, dar nu trebuie neglijate nici altele, cum ar fi: serviciile, garantiile, eticheta, performantele si specificatiile tehnice, masa, gabaritul, culoarea, stilul etc.
            Serviciile de sustinere a unui produs se folosesc pe scara larga de catre firme pentru obtinerea unor avantaje competitive, deoarece s-a constatat ca mai ales la bunurile de folosinta îndelungata, la produse similare si preturi apropiate, alegerea cumparatorului este determinata de serviciile ce însotesc produsul. De aceea se constata preocuparea tot mai mare a firmelor de a asigura servicii de calitate cumparatorilor, legate de: instalarea bunului respectiv, repararea si întretinerea lui, asigurarea pieselor de schimb si a asistentei tehnice, consultanta, garantarea performantelor produsului în perioada de garantie etc.
            Garantiile sunt un alt element ce ofera avantaje cumparatorului pentru bunurile de folosinta îndelungata.
            O garantie este o declaratie care precizeaza maniera în care cumparatorul va fi recompensat de producator daca produsul nu satisface performantele promise.
            Se practica doua tipuri de garantii:
            - scrise – în care sunt specificate conditiile de compensare a cumparatorului.
            - implicite – ce se bazeaza pe norme legale si tehnice, standarde, clauze contractuale, uzante comerciale, obiceiuri etc.
            Eticheta este simbolul grafic ce se aplica pentru unele produse în mod obligatoriu, iar pentru altele optional. Poate fi o simpla precizare atasata produsului sau o creatie grafica complexa încorporata în produs sau ambalaj. Ea îndeplineste câteva functii importante, cum ar fi:
-         identificarea produsului:
-       descrierea produsului: nume, model, calitate, marime, continut, mod de utilizare, cantitate, pret, destinatie.
            - promovarea produsului prin elemente de desing si grafica atragatoare.
            - aprobare legala: medicamente, avertismente.
            Eticheta îsi îndeplineste cu succes aceste functii daca este simpla, adecvata produsului, moderna si evidentiaza principalele avantaje ale produsului.
            În activitatea de marketing etichetele sunt folosite în investigarea cererii de consum, fiind o metoda simpla si eficienta.
            Pentru bunurile de larg consum, mai ales, nu trebuie ignorate preferintele pentru culori si combinatii ale acestora, care pot avea valori simbolice si emotionale si care se schimba, pentru a fi în ton cu moda.
            De asemenea, trebuie avute în vedere aspectele sociale si etice ce vizeaza accesibilitatea sociala si morala a produsului.
            Toate elementele produsului trebuie cercetate de specialattii de marketing, iar rezultatele cercetarii trebuie sa fie regasite în proiectarea noilor produse si modernizarea celor existente.
            8.4. Gestionarea produselor întreprinderii
            Politica de produs a unei întreprinderi, fundamentala pentru întreaga evolutie a afacerilor, reflecta comportamentul acesteia cu privire la ansamblul aspectelor gestiunii întreprinderii care are drept scop maximizarea profitului. Ea vizeaza urmatoarele activitatii: (C.Florescu (coord.) - op. Cât p. 293-294)
         - cercetarea produsului în scopul aprecierii nivelului calitativ al acestuia, a stadiului de învechire, a circulatiei pe piata si a comportarii lui în utilizare si consum. Se obtin astfel informatii ce pun în evidenta punctele tari si slabe ale produsului.
            - inovarea în domeniul materialelor, tehnologiilor, service-ului, productiei, a culturii si climatului organizational.
            - modelarea produsului – ce confera identitate fizica unui proiect al produsului (macheta, prototip).
            - asigurarea legala a produsului printr-un ansamblu de acte juridice care protejeaza produsul de contrafaceri (brevete, marci, desene, mostre, modele de utilitate).
            - atitudinea fata de produsele vechi, cu grad avansat de uzura morala si rentabilitate redusa.
            - alcatuirea gamei de produse si a sortimentelor.
            - elaborarea strategiei ce reflecta principalele directii în care-si va orienta activitatea.
            Analiza acestor aspecte ale politicii de produs va fi facuta în urmatoarele subcapitole în care ne vom concentra pe de-o parte gestionarii produselor existente si pe de alta parte, asupra gestionarii produselor noi.
            8.4.1. Gestionarea produselor existente
            Gestionarea produselor existente vizeaza mentinerea unui echilibru intern al întreprinderii, ce se reflecta în echilibrul financiar care se asigura prin, urmarirea ciclului de viata al fiecarui produs si prin evolutia gamei de produse.
            8.4.1.1. Ciclul de viata al produsului
            Practica a demonstrat, ca evolutia vânzarilor si profiturilor aduse de un produs nu sunt identice pe întreaga durata de viata a acestuia. De aceea, pentru specialistii în marketing, cunoasterea comportamentului produsului de-a lungul vietii sale a devenit o preocupare, cu scopul de a identifica tendintele vânzarilor si a planifica cele mai potrivite activitatii de marketing.

Fig. 8.3.
            A fost introdus astfel, un nou concept – ciclul de viata al produsului – bazat pe o metafora care sustine ca “produsul este privit ca o persoana ce se naste, se dezvolta, îmbatrâneste si în cele din urma moare “.
            Conceptul de ciclu de viata, ca perioada cuprinsa între momentul generarii noului produs-idee si disparitia lui de pe piata – îi este atribuit lui Th. Levitt (1965) desi el a fost introdus înca din 1950 de J.Dean (“Pricing Policies for New Products “- Harvard Business Riview,  nov. - Dec.1950, p.28-36).
            În forma sa clasica, ciclul de viata al produselor este reprezentat de catre o curba în forma de “S “cu patru faze: introducere, crestere, maturitate, declin. (fig.8.3). Alti autorii au propus un modul cu cinci sau sase faze, dar cum preciza M.Vandaele (“Le cycle de la vie du produit: concepts, modéles et évolution “, Recherche et Aplications en Marketing, 1986, 2, 2, p.75-87), modulul în patru faze este în mod curent retinut, atât de catre cercetatori cât si de practicienii întreprinderii.
         Cei care se opresc la cinci faze considera ca viata produsului începe cu crearea sa (vezi Ph. Kotler si colab. - Op. Cât.P.637-646). Cei care au în vedere cele patru faze clasice, considera ca în viata produsului distingem: (V. Munteanu (coord.) op. Cât. P.199, C. Berenson “The Purchasing Executive’s Adaptation to the Product Life Cycle” Juornal of Purchasing 1967, nr.3, p.62-68) doua secvente principale
            1. Ciclul inovational ce include activitatile de cercetare, când firma identifica o idee de produs nou si face mari investitii.
            2. Ciclul de dezvoltare economico-sociala cu cele patru faze clasice.
            Ciclul de viata al produsului defineste modelul schimbari, un model util pentru descrierea caracteristicilor comune cresterii si descresterii vânzarilor de-a lungul vietii unui produs, o schematizare orientativa si de principiu a evolutiilor posibile pe piata în ceea ce privesc: vânzarile, profiturile, costurile, competitivitatea.
            Ciclul de viata “ideal”, “traditional” nu se verifica în numeroase cazuri, el este diferit în functie de: tipul de produs (bunuri industriale, bunuri de larg consum, bunuri durabile, etc.) si nivelul de agregare (se aplica unei clase de produse, unei forme de produs, unei marci) fiind influentat de o serie generali (progresul tehnico-stiintific, dinamica raportului cerere-oferta) si de factori specifici (gradul de noutate, utilizarea ansamblului instrumentelor mixului de marketing  etc). 
            Astfel, sinteza diverselor reprezentari observate în studii experimentale evoca douasprezece forme diferite ale ciclului de viata (M. Vandaele op-cit pag 80-87). Cele mai importante forme atipice ale ciclului de viata, care are influente asupra activitatii de marketing, definesc urmatoarele categorii de produse: (J. Lendrevie, A. Lindon-Mercator. Théorie et practique de marketing – ed. A 6-a Dalluz, Paris, 1990 p167.).
            - produse fara vârsta (pâine, zahar) ce au o evolutie lineara si o durata de viata practic nelimitata. În general ciclul lor de viata este o foarte lunga perioada de maturitate, cu tendinta usoara si temporara de dezvoltare sau declin.
            - produse cu ciclu de viata foarte scurta, care dupa o crestere rapida înregistrata chiar în cadrul fazei de lansare cunosc o cadere brusca. Sunt produse cu succes efemer ce tin mai ales de capricii.
            - produse cu ciclu de viata comprimat, datorita duratei reduse a fiecarei faze, care se leaga direct de moda.
                   - produse în resurectie (revigorare) sunt cele care cunosc dupa instalarea fazei de declin, o relansare a vânzarilor, ca efect al unei campanii publicitare agresive, unei inovatii de perfectionare, revenirii modei, atribuirii unei noi destinatii. Ciclul de viata se aplica si stilului de expresie fundamental si distinct (modului, modei (un stil popular, masiv acceptat într-un anumit domeniu) si capriciului (moda introdusa rapid, adoptata cu mult zel si care intra rapid în declin.
         Cunoasterea ciclului de viata a produsului are mare importanta în activitatea de marketing, deoarece caracteristicile fiecarei faze impun adaptarea si utilizarea unor activitati si programe specifice de marketing. Utilitatea practica a conceptului de ciclu de viata, rezida în faptul ca marea majoritate a produselor au o viata limitata, durata cu tendinta de reducere, datorata progresului tehnic; unele fenomene si procese economice sunt previzibile pentru diferitele faze ale ciclului de viata, iar curbele cifrei de afaceri si profitului nu sunt paralele în cele patru faze ale ciclului.
            1. Faza de lansare sau introducere a produsului pe piata se caracterizeaza prin: volum al vânzarilor redus si profituri neglijabile sau chiar pierderi financiare, putini (sau nici unul) concurenti si consumatori ce testeaza produsul, costuri mari, investitii puternice, iar preturile de cele mai multe ori sunt relativ ridicate. Obiectivul urmarit în aceasta etapa este de a constientiza consumatorul, prin atragerea inovatorilor si a liderilor de opinie. De asemenea, se rezolva o serie de probleme tehnice si tehnologice inerente începutului, ajustari, încercari, probe functionale etc.
            Multe produse noi nu trec de aceasta faza, deoarece, daca consumatorii nu au fost satisfacuti nu vor repeta cumpararea si nu vor recomanda produsul altor consumatori.
            În aceasta faza se face selectia naturala, produsele care aduc beneficii reale supravietuiesc si trec în faza urmatoare, celelalte vor fi retrase de pe piata.
            De regula, firma va aplica o strategie specifica. Obiectivul strategic îl constituie cunoasterea produsului si încurajarea consumatorului sa-l încerce pentru stimularea cererii. În acest scop, va stabili pret maxim sau promotional, selecteaza reteaua de distributie care este neuniforma si se utilizeaza pe scara larga reclama si vânzarile promotionale catre consumatori sau distribuitori pentru care se fac cheltuieli mari cu rol informativ, iar productia este la nivelul de baza, accentul punându-se pe calitate.
            Se pot utiliza mai multe genuri de strategii în functie de nivelul ridicat sau scazut pentru fiecare variabila de marketing, cum ar fi: penetrare rapida a produsului cu pret scazut si promovare puternica; penetrare lenta când cumparatorii sunt sensibili la pret, iar cheltuielile sunt reduse cu promovarea; patrunderea selectiva când pretul este ridicat, cheltuielile de promovare reduse, etc.
            Important este  ca firma sa înteleaga ca “decolarea” nu trebuie fortata înainte ca produsul sa se ridice la standardele si reglementarile existente, si mai ales la nivelul cerintelor consumatorului.
            2. Faza de crestere – vânzarile cresc rapid, profiturile cresc si ating chiar nivelul de vârf, competitia este în crestere prin sporirea numarului concurentilor, clientii apar pe o piata de masa, pretul este moderat si se utilizeaza o gama diversificata de preturi.
            Obiectivul strategic este dezvoltarea cererii preferentiale de marca mai ales prin extinderea distributiei si liniei de produse care acopera extensiv si orizontal piata. Costurile de marketing, desi înalte, sunt în declin, preturile se mentin relativ constante, distributia este intensiva si extensiva, iar productia devine de serie mare, accentul punându-se pe ameliorari tehnice. Comunicarea are un rol informativ si persuasiv prin utilizare intensiva a mass-mediei.
            În aceasta faza se utilizeaza mai mult strategia pentru sustinerea rapida a pietii pe o perioada cât mai mare, firma trebuind sa rezolve dilema: cota ridicata pe piata sau profituri mari pe termen scurt. Deci, poate:
            - sa lupte pentru profituri timpurii, prin promovare medie si pret initial ridicat în conditiile unei firme puternice;
            - sa investeasca în marketing pentru cauze viitoare prin promovare ridicata si preturi scazute, daca are un potential de piata promitator, iar firma este puternica.
            3. Faza de maturitate dureaza de obicei mai mult decât celelalte faze si de aceea cele mai multe firme au în fabricatie produse mature cu prioritate. Volumul vânzarilor este relativ stabil, dar ritmul se afla în scadere, profitul dupa ce atinge nivelul maxim începe sa scada, concurenta devine puternica, pretul este scazut pentru o gama mare, iar piata este foarte segmentata.
            Obiectivul strategic îl reprezinta mentinerea avantajului competitiv cât mai mult posibil cu accent pe mentinerea unei fidelitati printr-o segmentare puternica si apararea segmentului de piata. Se urmareste diferentierea produselor cu accent pe ambalare, forma, marime, dezvoltarea productiei si extinderea pozitiei, oferind o linie completa de produse.
            Costurile de marketing sunt în scadere, dar promovarea trebuie sa fie competitiva, foarte puternica, iar distributia trebuie sa aiba o acoperire foarte buna, cu cel mai mare numar de debusee, dar cu un numar redus de distribuitori.
            Cele mai importante strategii folosite, sunt strategia de:
            - diferentiere – utila în tot stadiul daca piata este segmentata;
            - îmbunatatire a calitatii, prin cresterea performantelor produsului;
            - îmbunatatire a caracteristicilor produsului;
            - îmbunatatire a stilului;
            - extindere a marcii;
            - obtinerea a noi segmente – când apar noi nevoi.
            Unele firme, deja în aceasta faza de saturatie încep sa se preocupe în domeniul cercetarii pentru aducerea pe piata a noi performante.
            4. Faza de declin – în care volumul vânzarilor scade lent sau rapid ca si profitul care tinde spre zero. Clientii sunt tot mai putini, competitia se limiteaza pâna la disparitie, pentru ca au aparut rivalii, clientii întârziati se aprovizioneaza pe o piata reziduala, la preturi scazute sau ridicate, cu cheltuieli de marketing în scadere.
            Obiectivul strategic este reîntoarcerea la întretinerea cererii globale prin restimulare, revigorare si abandonare selectiva. Accentul se pune în aceasta faza pe pastrarea imaginii, desi costurile de marketing se reduc, distributia devine selectiva si specializata, iar productia se rationalizeaza prin reducerea severa a gamei de produse si a costurilor de productie.
            În aceasta faza trebuie luata decizia esentiala, cu privire la mentinerea, valorificarea sau eliminarea produsului respectiv. Strategiile ce se pot aplica:
            - restimulare – când se poate reînvia interesul pentru produs mai ales printr-un efort mare de promovare, ce conduce la mentinerea în fabricatie.
            - restrângere – când firma este puternica pe unele segmente, iese doar de pe segmentele slabe si se concentreaza pe cele tari.
            - abandonare – când nu mai pot fi acoperite costurile variabile unitare, produsul se elimina.
            În general, practica arata ca deciziile cu privire la produsele vechi sunt destul de dificile si de putine ori sunt satisfacatoare.
            Desigur, firmele de regula produc simultan mai multe produse, care se afla în faze diferite ale ciclului de productie întrucât fiecare produs are un ciclu anume, cu faze diferite ca timp si intensitate. Aceasta îi ofera firmei posibilitatea de a obtine un profit relativ stabil. De aceea, cunoasterea ciclului de viata al fiecarei grupe de produse este deosebit de importanta, deoarece se pot determina factorii ce-l influenteaza, faza în care se afla si pe aceasta baza se pot estima evolutiile viitoare.
            Pentru manageri, ciclul de viata al produsului constituie un mijloc de apreciere a evolutiilor posibile ale pietii si a tipurilor de activitati de marketing ce trebuie întreprinse în fiecare etapa, întrucât el influenteaza activitatea de cercetare, orientarea investitiilor, nivelul si structura cheltuielilor de productie si bineînteles strategiile de comercializare.
            Ciclul de viata al produsului este extrem de important pentru portofoliul de produse pe care le produce o firma. Daca, de exemplu, firma are mai multe produse aflate în declin si prea putine în faza de introducere sau crestere, ea are putine sanse de supravietuire. De asemenea, daca are prea multe produse în faza de introducere sau crestere si putine în faza de maturitate care sa-i aduca profit, se va confrunta cu dificultati financiare, întrucât va trebui sa cheltuiasca mult pentru a-si promova produsele pe piata.
            8.4.1.2. Portofoliul de produse
            Portofoliul de produse sau gama de produse  reprezinta ansamblul produselor pe care o firma le ofera pe piata indiferent daca este producator sau distribuitor. El formeaza mixul de produs si este alcatuit din:   articole si linii de produse, ce se caracterizeaza prin: latime, adâncime si lungime.
            Articolul este un model specific caracterizat prin combinatii diferite, realizate între culori, accesorii, etc. Ce se concretizeaza în: denumirea proprie, forma, gabarit, nivel de performante, etc.
            Linia de produse este formata dintr-un ansamblu de articole, dezvoltate în jurul unui produs-pivot, care sunt omogene sub aspectul materiei prime, tehnologiei folosite, satisfacerii aceleiasi nevoi sau aceleiasi categorii de clienti sau situate în aceeasi zona de pret sau utilizate împreuna etc.
            Latimea liniei de produse este diferita prin numarul de produse ce fac parte din linie (ex. O linie de ciocolata simpla, cu alune, cu fructe, etc.
            Adâncimea sau profunzimea este data de numarul de variante în care se fabrica produsul (ex. Cutii de ciocolata, batoane, tablete etc.). Importanta practica are alaturi de latimea si adâncimea liniei si dinamica acesteia si perspectiva comparativa ce rezulta prin raportarea la concurenti.
            Gama de produse sau mixul de produs include mai multe  sortimente diferite ca marime, calitate, pret, culori, etc. Iar dezvoltarea ei depinde de cerintele consumatorilor.
            Coordonatele gamei sortimentale sunt:
            - largimea gamei sau amploarea ei - este data de numarul de linii de produs ce o compune.
            - adâncimea sau profunzimea este data de numarul de produse distincte ce le contine o linie de produse, fiecare linie având adâncimea ei.
            - lungimea - este data de numarul produselor tuturor liniilor, desemnând suprafata pe care o acopera.
            În raport cu functiile particulare pe care le exercita produsele în cadrul gamei sortimentale, se pot clasifica în produse: (I. Petrescu, Gh. Seghete op. Cât. P.457.)
            - leader – care contribuie la realizarea celei mai mari cifre de afaceri.
            - de apel – cu ajutorul carora sunt atrasi clienti spre firma si care contribuie la vânzarea produselor leader.
            - de asigurare a viitorului – care sunt concepute ca viitoare produse leader.
            - reglatorii – care compenseaza fluctuatiile de vânzare ale produselor leader.
            - tactice – care sunt folosite pentru a intra în competitie cu gama concurentilor.
            Cunoasterea acestor aspecte ale mixului de produs are mare importanta practica, deoarece, pe o de-o parte se pot face comparatii cu alte firme si pe de alta parte, ele constituie puncte de reper pentru elaborarea strategiilor de produs.
            Premergatoare elaborarii acestor strategii este operatiunea de pozitionare a produselor în cadrul gamei sortimentale, care se refera si la maniera în care sunt concepute si evaluate bunurile similare de catre consumatori.
            Pozitionarea produselor în cadrul portofoliului de produse, repartizeaza produsele de obicei în patru grupe, fata de care firma are o atitudine specifica, ce se va contura în strategiile de produs: (C.Florescu- coord. - Op. Cât.P. 305).
            1. Produse cu grad ridicat de rentabilitate – care are o cota de piata în crestere si evident atentia se va concentra asupra lor.
            2. Produse ce-si mentin nivelul ridicat al rentabilitatii – desi se încetineste ritmul de crestere al vânzarilor, fiind nevoie de o revigorare.
            3. Produse cu rentabilitate ridicata - dar care are o cota redusa de piata, desi cresc rapid vânzarile, ceea ce presupune aplicarea unei strategii ofensive.
            4. Produse în declin – de rentabilitate, vânzari, cota de piata, care vor fi eliminate din portofoliul firmei.
            Analiza pozitiei pe care o au produsele unei firme, se realizeaza cu ajutorul unor metode stiintifice, cele mai utilizate sunt: G.C.B. (Boston Consulting Group), PIMS (Profit Impact of Market Strategy), analiza ciclului de viata al gamei, analiza combinata a ciclului de viata al produsului si a ciclului de viata al pietii.
            Analiza pozitionarii produselor ofera posibilitatea cunoasterii cadrului în care evolueaza produsele firmei si adoptarea deciziilor corespunzatoare pe care echipa manageriala le  considera necesare în definirea dimensiunilor optime ale gamei de produse.
            De obicei o firma gestioneaza un numar de produse si ca urmare, trebuie sa elaboreze politici de produs la nivel de: articol, linie de produse si portofoliu (gama sortimentala) de produse: (St. Prutianu..., op. Cât p.131).
            - la nivel de articol – politica de produs vizeaza adaugarea sau eliminarea unor functii, ambalajul, marcajul si alte elemente de conditionare, prezentare si diferentiere.
            - la nivelul liniei – politicile vizeaza diversificarea sau restrângerea liniei prin adaugarea sau abandonarea unor articole.
            - la nivelul gamei (portofoliului) – politicile sunt mai diversificate, vizând analiza si gestiunea echilibrului pe grupe de produse aflate în diverse faze ale ciclului de viata, a proportiilor în care grupele participa la formarea profitului si sustinerea cheltuielilor generale ale firmei. În functie de pozitia fiecarui produs si perspectivele ce le are pe piata, deciziile strategice vor viza: mentinerea, dezvoltarea sau eliminarea produsului respectiv.
            În alegerea variantei optime a gamei sortimentale, trebuie avut în vedere ca o gama variata de produse permite diversificarea productiei si satisfacerea mai buna a necesitatilor consumatorului, dar solicita investitii mari. O gama mai adânca poate satisface necesitatile mai multor segmente de piata cu preturi diferite, reduce concurenta dar presupune cheltuieli mari mai ales cu stocurile.
            În concluzie, decizia cu privire la gama de produse nu este usoara întrucât nici macar nu exista niste reguli orientative, ea exprima capacitatea echipei manageriale de a se adapta cerintele pietii reale.
            8.4.2. Gestionarea noilor produse
            Portofoliul de produse este optim pentru o perioada limitata, datorita faptului ca apar modificari permanente, atât în domeniul nevoilor consumatorilor cât si al mediului ambiant în care firma îsi desfasoara activitatea, ceea ce o obliga sa se preocupe de înnoirea gamei de produse, inclusiv prin lansarea de noi produse.
            La acest sfârsit de secol, lansarea de noi produse a devenit o necesitate vitala întrucât dupa cum observa M.J.Baker (M.J.Baker, op. Cât.P.52) “consumatorii nu datoreaza loaialitate producatorilor, ci numai lor însisi. Daca li se pune la dispozitie un produs sau serviciu deosebit, care sa le satisfaca nevoile, ei nu vor avea nici o ezitare în a-si îndrepta preferintele catre aceasta”. În plus se remarca:
            - schimbarea gusturilor consumatorilor mai ales în cazul produselor dependente de stil si moda.
            - dezvoltarea de noi produse si tehnologii de catre concurenti ce grabesc declinul produselor existente.
            - cresterea pietii este limitata de marimea ei totala si de intensificarea concurentei.
            - existenta capacitatilor de productie subutilizate adesea din cauza variatiilor sezoniere.
            - modificari în domeniul legislatiei ce obliga la restrângerea productiei (ex. Tutun).
            Toate aceste aspecte si altele determina întreprinderile sa se preocupe în mod deosebit de înnoirea gamei de produse atât prin crearea de produse noi cât si prin modernizarea celor existente.
            În acceptiunea de marketing, “produs nou este pur si simplu produsul care este perceput ca nou de catre consumator” si (E.Hill, T.O’Sullivan, op. Cât. P.151) care în consecinta modifica comportamentul sau la cumparare.
            Un produs nou este orice bun care prezinta elemente de noutate în oricare din elementele sale componente. Ca urmare se pot identifica patru categorii de produse noi:
            - inovatii majore – care aduc beneficii radical noi pentru consumatori, mai ales datorita noilor tehnologii.
            - produse îmbunatatite – sunt inovatii în interiorul unei piete existente, care are potentialul de a lua cote de piata de la concurenti si nu de a crea  o noua cerere.
            - produse aditionale – pot oferi trasaturi noi produselor de pe piata, însa putine beneficii reale consumatorilor (de obicei prin adaus de accesorii, arome, culori la produse copiate).
            - produse repozitionate – sunt de fapt adaptari, oferind în general trasaturi intangibile schimbate.
            Un produs perceput din perspectiva producatorului este nou când îl lanseaza pe o noua piata sau când înlocuieste un alt produs, iar din cea a consumatorului când apare o noua marca, noua prezentare sau un produs total nou, necunoscut înca.
            În concluzie, produsul este nou pentru – firme producatoare deoarece acum îl introduc în fabricatie
                        - piata pe care e lansat
            - consumatori – un produs absolut nou pentru ca nu a mai aparut pe nici o piata.
            Gradul de noutate depinde de complexitatea modificarilor ce le prezinta produsul, iar intensitatea noutatii este maxima când înnoirea antreneaza modificarea tuturor componentelor calitative ale produsului, conferindu-i noi însusiri.
            Experienta arata, ca inovatiile veritabile sunt destul de rare, cele mai multe sunt versiuni ale produselor existente, si se caracterizeaza mai putin prin noutatea lor tehnica, decât printr-o noua forma de prezentare, conditionare sau o noua combinare a formulelor existente (P.L.Dubois, A.Jolibert, op. Cât. Vol. ÎI, p.73).
            Un studiu asupra 700 de întreprinderi si 13.000 noi produse industriale si de larg consum evidentiaza urmatoarea structura:
            - produse noi aparute în lume – 10%
            - linii de produse noi pentru întreprindere – 20%
            - completare la o linie de produse existente – 26%
            - produse reformulate – 26%
            - produse repozitionate – 7%
            - reduceri de costuri (inovatii în procedee) – 11%.
            O asemenea situatie este absolut rationala, întrucât inovatia (activitatile implicate în aducerea pe piata a unui nou produs) solicita mari cheltuieli si riscuri, dar poate fi si profitabila.
            Principalele avantaje sunt: absenta concurentei directe, o marja ridicata de profit în general pe termen lung, îmbunatatirea imaginii firmei, cresterea gradului de utilizare a capacitatii de productie etc. Se constata ca este tot mai limitata perioada de reactie a concurentilor, care dezvolta rapid produse de imitatie. Se practica de obicei doua strategii: (J.M.Choffray si F.Dorey, “Developpement et géstion des produits nouveaux”, Paris, McGraw-Hill, 1983).
            - strategia de inovatie reactiva – este o imitare rapida pregatita sa reactioneze la modificarea mediului.
            - strategia proactiva care implica anticiparea schimbarilor mediului si organizarea unui proces inovator.
            Pentru ca un produs nou sa aiba succes, trebuie sa ofere beneficii superioare consumatorilor, beneficii care trebuie sa îndeplineasca patru conditii: (P.Doyle, “Marketing Management and strategy”, Prentice Hall, 1994).
            - sa fie importante pentru consumator;
            - sa fie unice – consumatorul trebuie sa creada ca nici un alt produs nu i-l mai ofera;
            - sa fie sensibile – produsul sa nu poata fi copiat de catre concurenti;
            - sa fie vandabile – produsul sa fie la un pret accesibil pentru cumparator;
            Respectarea lor conduce la obtinerea unui produs cu valoare superioara recunoscuta de consumator prin cumpararea sa de pe piata, produs care este rezultatul activitatii comportamentului de cercetare-dezvoltare ce foloseste propriile resurse.
            Un asemenea produs nou este rezultatul inovatiei care, “însemna mai multa munca decât geniu” afirma P.Druker (P.Druker, “The discipline of innovation”, în Harvad Business Review, mai-iunie, 1985, p.67).
            Inovatia, cunoscuta si sub numele de dezvoltare a unui produs nou, este un proces sistematic, metodic, care începe cu identificarea si analiza oportunitatilor si a încercarilor sistematice de a înlatura incertitudinile, evitarea greselilor si minimalizarea riscurilor de esec.
            Procesul de creare a noilor produse se desfasoara pe mai multe etape, numarul lor fiind diferit de la un autor la altul (între sase si noua etape variaza), în functie de gradul de detaliere a actiunilor ce se desfasoara pe parcurs.
            Ph. Kotler delimiteaza etapele procesului de creare a noilor produse pe doua etaje.
            La primul etaj se situeaza etapele ce tin de strategia de produse noi: generarea ideilor, selectarea acestora, crearea si testarea conceptului.
            La etajul al doilea situeaza etapele ce tin de strategia de marketing: analiza economica, crearea produsului, testul de piata si în final comercializarea.
            Si alti specialisti au aceasta tendinta, (vezi E.Hill si T.O’Sullivan, op. Cât. P.155) dar în majoritatea lucrarilor sunt prezente 6 etape ale acestui proces.
            Fara îndoiala, ca acest proces complex de creare a noi produse, ce se desfasoara în marile campanii, are la baza o strategie clara, care are patru scopuri fundamentale, si anume: concentrarea efortului la nivelul echipei, integrarea eforturilor functionale sau departamentale, delegarea de autoritate membrilor echipei, utilizarea unui management bazat pe initiativa si nu pe reactie.
            Pentru marile companii formularea unei carte a inovatiei sau a unei declaratii cu privire la strategia firmei constituie fundamentul inovarii.
            De fapt, în fiecare etapa ce urmareste ideea daca este valoroasa si trebuie dezvoltata sau trebuie sa se renunte la ea.
            1. Generarea ideii – este punctul de plecare în dezvoltarea unui nou produs, si consta în cautarea continua, sistematica si nu întâmplatoare a oportunitatilor. Experienta arata, ca pentru fiecare nou produs se lanseaza peste 50 de idei.
            Creativitatea este rezultatul imaginatiei oamenilor, dar si a metodelor si tehnicilor de cautare a noilor idei, toate bazându-se pe studiul nevoilor si dorintelor clientilor.
            Principalele surse de idei provin din interiorul întreprinderii, de la departamentul (compartimentul): (vezi E.Hill, T.O’Sullivan,  op. Cât. P.158).
            - cercetare-dezvoltare – motivate de posibilitatile tehnologice.
            - productie – motivate de procesul fabricatiei.
            - desing – motivate de posibilitatile estetice sau ergonomice.
            - marketing – motivate de perceperea unor nevoi ale consumatorilor.
            - conducerea superioara – motivate de oportunitatile strategice.
            - alti angajati – ce identifica oportunitati din propriile lor activitati.
            Un rol important au metodele de stimulare a creativitatii utilizate de echipa manageriala cu scopul de a obtine noi idei. Cele mai utilizate metode sunt: brainstorming, sinectica, anchetele, analiza morfologica, Dephi, matricea descoperirilor.
            În afara surselor interne, ideile noi provin si din surse externe, din afara organizatiei:
            - consumatorii mai ales cei finali prin nemultumiri, sugestii.
            - distribuitorii sau detailistii ce identifica noi nevoi.
            - furnizorii – ce identifica noi posibilitati de obtinere a materialelor si tehnologiilor.
            - concurentii – care realizeaza un produs, care poate fi copiat sau îmbunatatit.
            - publicatii tehnice.
            - agentii de publicitate.
            - universitati si institute de cercetari.
            - agentii guvernamentale.
            - inventatori.
            Studiile arata ca “principala sursa de idei este inventatorul particular, a carui activitate poate fi analizata consultând dosarele Oficiului de brevete sau saptamânalul “Oficial Journal”. Putini inventatori apreciaza potentialul comercial al ideilor lor, iar aceea care o fac sunt întâmpinati de regula cu raceala de fabricantii potentiali, dar aproape toti îsi breveteaza ideile” (M.J.Baker, op. Cât. P.298).
            Aceeasi atitudine o întâlnim si în România. În fiecare an inventatorii români se întorc de la Salonul de inventii de la Bruxelles cu o multime de medalii, multe din aur, dar foarte putine sunt apoi valorificate.
            2. Selectarea ideilor în scopul eliminarii celor care nu ar fi eficiente si reducerea astfel a numarului lor.
            Filtrarea se face cu ajutorul diverselor metode, dar nici una nu este perfecta, ceea ce duce la erori, care pot fi:
            - eroarea renuntarii – când nu intuieste potentialul unei idei, care apoi va avea succes pe piata.
            - eroarea acceptarii – când se continua cu o idee care va fi esec.
            Cântarirea ideilor presupune si confruntarea lor cu restrictiile materiale, financiare si umane, dar si stabilirea  unor criterii de selectie, dintre cele mai utilizate fiind:
            - satisfacerea unei nevoi clar definite a consumatorului.
            - concordanta cu politicile de productie si de marketing ale firmei.
            - utilizarea eficienta a capacitatilor de productie existente si a celorlalte resurse.
            - asigurarea rentabilitatii pe termen lung.
            - marimea si potentialul pietii produsului.
            - competitia efectiva si potentiala.
            - cadrul legislativ.
            - nivelul riscului.
            - capacitatea de a produce la un pret competitiv.
            Stabilirea listei de criterii, în functie de natura noului produs si specificul nevoii ce o satisface, vizeaza, caracteristicile generale ale produsului, cele de marketing, precum si cele legate de fabricarea lui efectiva.
            Selectarea ideilor are loc în doua trepte.
            Pe prima treapta se analizeaza ideea în termeni potentiali de piata, cu ajutorul unui tabel standard, prin care este evaluata pe baza criteriilor stabilite.
            Pe treapta a doua, ideile ce au supravietuit primei trepte sunt evaluate numeric, combinatia rezultatelor de pe cele doua trepte permite obtinerea unei note medii în functie de care unele idei vor trece în etapa urmatoare.
            3. Crearea si testarea conceptului
            Ideile selectate, considerate atractive trebuie testate pe piata potentiala. Pentru aceasta, ideea de produs ce vizeaza un nou produs pe care firma l-ar putea oferi, trebuie transformata în conceptul de produs care reprezinta o versiune a ideii, ce evidentiaza trasaturile lui caracteristice si beneficiile (avantajele) ce le ofera consumatorilor. Este foarte importanta imaginea produsului care reprezinta modul în care consumatorul percepe produsul, fiind astfel capabil sa decida daca-l va utiliza sau nu, ce suma sunt dispusi sa cheltuiasca.
            Managerul dupa ce s-a convins ca ideea concorda cu capacitatea sa tehnologica, cu priceperea si potentialul sau, formuleaza conceptul de produs, precizând necesitatea pe care o va satisface si forma pe care o va lua. Specialistul în marketing transforma ideea în câteva alternative de produs pe care le testeaza pe piata.
            De obicei, conceptul de produs se prezinta consumatorului în mod fizic sau simbolic printr-o descriere reala, care asociata cu imaginea de pe calculator îi da posibilitatea potentialului consumator sa se decida si sa raspunda la un chestionar. Pe baza rezultatelor se extrapoleaza si se estimeaza volumul vânzarilor, dar trebuie sa tina seama si de incertitudini.
            Informatiile obtinute în aceasta etapa fundamenteaza strategia de marketing pentru introducerea noului produs care s-a dovedit atractiv la testare.
            Strategia va contine trei parti. Prima evidentiaza piata-tinta cu toate aspectele ei: pozitie, cota de piata, profit etc. A doua parte evidentiaza: pretul, plasarea si bugetul de marketing, iar a treia se refera la: vânzari, mix de marketing pe termen lung. Cu expunerea strategiei se trece la al doilea palier al procesului de creare a noului produs.
            4. Analiza economica este o etapa foarte importanta deoarece ea decide daca se trece la etapa urmatoare, daca produsul respectiv ofera o oportunitate profitabila sau nu. Ea vizeaza doua aspecte: de marketing si financiare.
            Analiza de marketing se va ocupa cu:
            - descrierea pietelor tinte.
            - prognoza vânzarilor.
            - pozitionarea produsului.
            - estimarea reactiilor concurentilor.
            - calcularea pierderilor estimate datorita “canibalismului” (trecerea concurentilor la noul produs).
            - specificarea trasaturilor calitative ale produsului.
            - strategia distributiei.
            - estimarea necesitatilor promotionale.
            Analiza financiara are ca scop prognozarea costurilor de productie si a dinamicii lor, a volumului vânzarilor, a profiturilor etc.
            Daca se ajunge la concluzia, ca noul produs conduce la obtinerea de beneficii se va trece la crearea singulara în forma fizica a acestuia.
            5. Dezvoltarea produsului este etapa în care, în sfârsit ideea se converteste într-o forma tangibila. Dupa ce s-au luat deciziile cu privire la caracteristicile produsului: marime, forma, componente materiale, performante, desing, ambalaj, marcaj se trece la realizarea prototipului de care se ocupa compartimentul de cercetare-dezvoltare. Prototipul va fi testat functional în conditii de laborator si teren si eventual se fabrica si o serie zero.
            Testul de piata se realizeaza uneori în paralel cu testele functionale, el reprezentând un studiu de piata prin care se verifica acceptabilitatea produsului.
            Testarea de piata vizeaza selectarea formelor de testare, punerea în vânzare a produsului si observarea performantelor.
            Informatiile oferite ajuta la finisarea produsului, a unor caracterictici minore.
            Daca raspunsul pietii este negativ trebuie sa se renunte, desi decizia nu e de loc usor de acceptat.
            Testarea este cel mai serios filtru prin care trece un produs pentru a fi omologat si apoi contractat.
            Testul de piata presupune distribuirea spre vânzare în mai multe zone alese pe criterii stiintifice si observarea performantelor sale reale. Scopul urmarit este înlaturarea incertitudinilor si observarea reactiilor consumatorilor, concurentilor si distribuitorilor.
            Testele de marketing se realizeaza pe trei categorii de piete:
            - pietele standard – pentru marfurile de larg consum, trebuie sa cuprinda un esantion semnificativ, folosindu-se o zona geografica reprezentativa, metode si forme de publicitate similare, nivelul de distributie similare si nivelul de pret dorit.
            Se foloseste pentru previzionare vânzarilor si profiturilor si definitivarea programului de marketing, dar cheltuieste mai ales mult timp si ofera concurentilor multiple informatii.
            - pietele controlate – cu ajutorul firmelor specializate de cercetare se controleaza vânzarile, dar desi costa mai putin decât în testarea de piata, ofera informatii concurentilor.
            - pietele simulate de testare presupun verificarea într-un mediu simulat esantioane, reclama si chestionarea clientilor cu privire la motivele cumpararii sau necumpararii. Aceasta metoda este mai ieftina si pastreaza secretul produsului.
            Experienta arata, ca desi un test reusit constituie o premiza importanta pentru introducerea în fabricatie a unui produs, el nu reprezinta totusi un criteriu absolut al succesului pe piata. De aceea, adesea decizia finala se adopta dupa testarea pe scara larga, producatorii având la dispozitie si alte mijloace de testare, cum ar fi: expozitii comerciale, saloane de prezentare, magazine proprii de desfacere, etc.
            6. Comercializarea este ultima etapa în care dupa ce noul produs a fost omologat (înregistrat la Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci) el se lanseaza pe piata si astfel intra în prima faza a ciclului de viata.
            În aceasta etapa au mare importanta actiunile ce trebuie întreprinse si anume: stabilirea perioadei de lansare si a zonei teritoriale, alegerea canalelor de distributie, pregatirea unui climat favorabil de primire a noului produs, alegerea modalitatilor de comercializare si pregatirea fortelor de vânzare.
            Teoretic, procesul de creare a noului produs se încheie, dar practic, mai ales pentru specialistul de marketing sunt înca doua momente de mare însemnatate si anume: controlul lansarii produsului si urmarirea comportarii lui în consumare sau utilizare.
            Produsul lansat pe piata trebuie urmarit pentru a obtine informatii cu privire la acceptarea pe piata si masurarea succesului, cu ajutorul unor indicatori ca: dinamica cifrei de afaceri si a cotei de piata, viteza de difuzare, gradul de raspândire etc.
            De asemenea, trebuie urmarita comportarea produsului în consum/utilizare, pentru a obtine informatii cu privire la modul în care consumatorul l-a primit si masura în care produsul a raspuns asteptarilor acestuia, motivele insatisfactiei, modificarile solicitate, ideile de creare a noi produse, dorintele, asteptarile, idealurile clientilor.
            Se încheie astfel un ciclu al activitatii de marketing si începe un altul, iar pe baza informatiilor se fundamenteaza strategia pentru perioada urmatoare.
            8.5. Strategiile de produs
            În ansamblul strategiei de marketing a întreprinderii, strategia de produs ocupa locul central, întrucât produsul este mijlocul înfaptuirii obiectivelor pe care ea si le propune pentru o anumita perioada. Ea cuprinde un ansamblu coerent de decizii ce vizeaza dimensiunile si structura gamei de produse, gradul de noutate, nivelul calitativ al produselor etc.
            Strategia de produs este deosebit de complexa, întrucât fiecare element ce defineste produsul total necesita elaborarea unei anumite strategii, astfel încât ea include determinarea caracteristicilor tehnice asteptate de cerere, integreaza optiunile psihologice care vor fi prezentate în alegerea formelor si desingului si presupune luarea în considerare a aspectelor direct legate de produs cum ar fi: numele, marca, serviciile etc.
            De asemenea, strategia de produs se va defini în acord cu celelalte elemente ale mixului de marketing (pret, distributie, promovare), deoarece “alegerile efectuate în aceasta faza se raporteaza direct la imaginea produsului” (P.L.Dubois, A.Jolibert, op. Cât. Vol. ÎI, p.57). Corelarea strategiei de produs cu stategiile de pret, promovare si distributie asigura înfaptuirea strategiei de piata a întreprinderii în jurul careia garanteaza toate celelalte strategii, asigurând succesul în afaceri al întreprinderii.
            În conceperea strategiei de produs, ca parte organica a strategiei întreprinderii experienta practica indica necesitatea parcurgerii mai multor pasi: (V.Munteanu- coord., op. Cât. P.213)
            - analiza – diagnostic al potentialului intern si configuratia mediului extern al firmei.
            - identificarea cailor de crestere a pietii produsului.
            - formularea obiectivelor strategiei generale.
            - pozitionarea produsului în cadrul gamei.
            - formularea si evaluarea strategiilor de produs în cadrul mixului de marketing.
            - controlul permanent al derularilor operatiunilor de implementare a strategiei si eventualele interventii corective asupra acesteia, ca raspuns la un feed-beck ce ar solicita-o.
            Orice optiune strategica în domeniu este în fapt o decizie de importanta covârsitoare ce solicita o evaluare corecta a raportului dintre potentialul firmei si cerintele pietii, precum si o estimare a avantajelor  si dezavantajelor ce apar în urma aplicarii ei în practica.
            Întrucât, de obicei o întreprindere are în productie simultan mai multe produse, apare necesitatea adoptarii mai multor variante strategice distincte.
            Principalele elemente ale directiilor strategice care solicita o strategie specifica sunt: gradul de înnoire a produselor, dimensiunea si structura gamei de produse si nivelul calitativ al acestora. (C.Florescu- coord., op. Cât. P.323-331; P.Malcomete-coord., op. Cât. P.27-73) care sunt de altfel criterii de diferentiere a strategiilor pe produs, ce conduc la formularea mai multor alternative strategice.
            Tipurile de strategii de produs se delimiteaza în functie de:
            1. Gradul de înnoire a produselor – permite adoptarea strategiei de:
            a. asimilare de noi produse care sa-I asigure competitivitate pe piata.
            b. perfectionarea produsului prin care se urmareste îmbunatatirea periodica a parametrilor calitativi ai produsului existent n nomenclatorul de fabricatie.
            c. mentinerea gradului de noutate – care sa-i asigure o anumita pozitie competitiva pe piata.
            2. Dimensiunile si structura gamei de produse – impune o strategie de:
            a. diversificare sortimentala – prin care se urmareste nuantarea modalitatilor de satisfacere a nevoii careia i se adreseaza produsul si astfel marirea numarului de consumatori. Diversificarea se poate realiza în mai multe directii:
            - diversificare pe verticala – prin prelungirea în amonte sau aval a unei linii de produse.
            - diversificare pe orizontala – prin marirea numarului liniilor gamei de produse.
            - diversificare laterala – prin dezvoltarea gamei de produse în directii conexe structurii de baza.
            - specializarea pe functii si combinarea acestora.
            b. stabilitate sortimentala – prin care se asigura mentinerea pozitiei câstigate de întreprindere pe piata si pastrarea prestigiului de care se bucura în rândul clientilor.
            c. selectie sortimentala sau restrângere sortimentala – prin care se urmareste eliminarea produselor cu grad avansat de uzura morala si cerere în scadere aflându-se în faza de declin a ciclului de viata, dar si simplificarea structurii sortimentale pâna la limita unor dimensiuni, care sa permita o demarcatie neta.
            d. înnoire sortimentala – ce conduce la crearea de noi linii de produse în cadrul gamei existente, urmarind înlocuirea produselor îmbatrânite si atragerea consumatorilor acestora catre noile produse.
            3. Nivelul calitativ al produselor solicita o strategie de:
            a. adaptare calitativa – la nivelul cerintelor consumatorilor si al ofertei concurentilor.
            b. diferentiere calitativa – în raport cu specificul segmentelor de piata, de veniturile pe care sunt dispuse diversele segmente de consumatori sa le utilizeze pentru produsul respectiv.
            c. stabilitate calitativa – în cazul în care nu au aparut modificari deosebite în segmentele pietii.
            4. Pozitia pe care doreste sa o ocupe  pe piata produsului – conduce la adoptarea strategiei (J.Lendrevie, A.Lindon, op. Cât. P.329)
            a. a liderului unic – daca produsul se detaseaza net fata de concurenti.
            b. a coliderului – când produsul împarte pozitia dominanta pe piata cu altul, fabricat de concurenti.
            c. de sfidare – daca firma îsi propune sa ajunga în pozitia de lidear sau colidear.
            5. Scopul urmarit – determina o strategie: (P.Malcomete, “Strategii de marketing”, Ed. Junimea, Iasi, 1976, p.129)
            a. de crestere – care urmareste marirea volumului sau gamei de produse prin cresterea gradului de saturare a pietelor, diversificarea productiei.
            b. de selectie – care urmareste alegerea pietelor si produselor cele mai rentabile.
            c. ale productivitatii – care vizeaza îmbunatatirea produselor, utilizarii lor, a productiei, a metodelor de organizare, planificare si conducere a activitatii întreprinderii.
            6. Caile folosite pentru mentinerea pe piata, eventual cresterea cotei de piata sau introducerea pe o piata existenta – se delimiteaza strategii de: (P.L.Dubois, A.Jolibert, op. Cât. P.103-122)
            a. imitare – care se pare, este strategia cea mai utilizata începând din deceniul opt, deoarece nu-si asuma riscul inovarii, dar daca îsi reînnoieste fara încetare oferta, aduce ameliorari produsului si patrunde cu viteza mare pe piata, poate aduce succes întreprinderii (Th. Levitt, Innovative Imitation, Harvard Business Review, sept. - Oct. 1966, nr.44,5, p.63-70)
            b. adaptare – care se poate înfaptui prin repozitionarea sau ameliorare a produsului conform asteptarilor consumatorilor. De obicei adaptarea unui produs este consecinta progreselor ce apar la nivelul cumparatorilor, fabricatiei, marketingului, logisticii, serviciilor.
            c. pozitionare – care urmareste sa confere produsului sau marcii o noua postura pe o piata existenta.
            Fiecare din aceste strategii are o finalitate si de aceea întreprinderea trebuie sa elaboreze o paleta de variante strategice distincte, care apoi se combina între ele în functie de necesitatile întreprinderii, astfel încât strategia de produs sa fie eficienta oferindu-i întreprinderii cel mai mare avantaj concurential posibil.
9. Pretul – instrument de marketing

           În activitatea oricarei întreprinderi producatoare de bunuri si servicii, pretul detine un rol special, de maxima importanta pentru atingerea obiectivului final pe care aceasta si-l propune – maximizarea profitului.
            Pretul este una din cele patru variabile clasice ale mixului de marketing, care are cea mai mare influenta în activitatea întreprinderii în general, a celei de marketing, în mod special, deoarece el afecteaza nemijlocit si promt: profitul, volumul vânzarilor, cota de piata si pozitia pe care aceasta o ocupa pe piata în complexul economic national.
            9.1. Importanta si rolul pretului
            Ca instrument al pietii si indicator esential al realitatii economico-sociale pretul pietii reprezinta “o cantitate de moneda pe care cumparatorul este dispus si poate sa o ofere producatorului în schimbul bunului pe care acesta îl poate oferi” (M.Platis – Pretul si formarea lui – Ed. Economica, Bucuresti, 1997, p.27).
            Ca expresie a informatiilor furnizate reciproc de catre participantii la schimb, în economia contemporana, întâlnim si alte posturi ale pretului, ce poarta numele de:
            - tarif – în cazul serviciilor.
            - taxa – în cazul platilor la bugetul de stat sau alte instutii financiare.
            - impozit – ca pret al dreptului de a câstiga bani.
            - comision – pentru agentii comerciale.
            - prima – în cazul asigurarilor sociale.
            - chirie – pentru utilizarea temporara a unui spatiu
            - onorariu – în cazul unui liber profesionist.
            - cotizatie – pentru apartente la o organizatie.
            - amenda – pentru contravenienti.
            - penalizare – pentru nereguli.
            - cautiune – ca pret al libertatii temporare.
            - rata – în cazul unei plati esalonate.
            - salariu – ca pret al muncii.
            - dobânda – ca pret al banilor împrumutati.
            - garantii – pentru amanetare
            - mita – pret al bunavointei, favorizarii.
            Tot în categoria de pret se include si denumirile arhaice, care astazi se folosesc în cadrul unor comunitati restrânse, cum ar fi: obol (contributie modesta), pomana (la saraci), ort (la înmormântare), ciubuc (mica atentie), pesches (cadou), etc.
            În orice sistem economic, cu privire la pret exista puncte de vedere cu interese aparent diametral opuse si anume: al producatorului si al consumatorului. Astfel, în calitate de producator, se solicita un pret, daca este posibil cât mai mare, deoarece i-ar putea aduce un profit mai mare, dar acesta trebuie acceptat de catre consumator si ca urmare nu poate depasi posibilitatile lui. În calitate de consumator, pretul este suma pe care esti dispus sa oferi pentru un bun sau serviciu, în functie de valoarea pe care o acorzi ofertei.
            În mod normal, pretul se stabileste prin negocierea dintre producator si consumator, negociere în care producatorul propune un pret consumatorului, dar în final conteaza valoarea pe care consumatorul o atribuie produsului. Deci pretul “se poate defini, ca expresie de cele mai multe ori financiara, a valorii atribuite de consumator în cadrul schimbului” (E.Hill, T.O’Sullivan- op. Cât.P.171). El joaca adesea rolul decisiv în optiunile cumparatorului, iar studiile din ultimul deceniu arata ca se accentueaza rolul sau în ansamblul mixului de marketing, mai ales datorita faptului ca pretul este acela care-i ofera o imagine a consumatorului asupra a ce trebuie sa se astepte de la un produs. Aceasta înseamna, ca stabilirea unui pret mic nu va duce automat la cresterea vânzarilor, întrucât consumatorul se îndoieste de calitatea produsului, iar un pret mare poate fi sustinut printr-o imagine de marca.
            În cadrul mixului de marketing desi pretul este variabila complet abstracta (considerat element intangibil al produsului) mai ales pe perioade scurte, el constituie arma tactica cea mai eficienta, pentru ca este singura componenta care aduce venit, toate celelalte componente – crearea produsului, informarea consumatorului despre existenta lui si punerea la dispozitia lor – generând doar cheltuieli, investitii. De aceea pentru producator fundamentarea lui este extrem de însemnata, de marimea lui depinzând direct profitabilitatea întreprinderii.
            Dintre toate elementele mixului, pretul este variabila cea mai putin controlabila de catre întreprindere, deoarece nivelul sau real se stabileste pe piata în functie de o serie de factori obiectivi sau subiectivi pe care ea nu-i poate determina, ci doar influenta prin cantitatea de produse oferite si nivelul cheltuielilor de productie efectuate. Cu toate acestea, este cel mai usor de influentat pe termen scurt de catre producator – producerea, promovarea si distributia cer mai mult timp si cheltuiala pentru a fi influentate.
            Fiind componenta cea mai flexibila a mixului, pretul devine si variabila ce se poate modifica urgent, când piata o cere, fie datorita dinamicii cererii, fie ofertei sau atacurilor concurentei.
            De asemenea, pretul produce efecte mult mai rapide, imediate, fata de celelalte variabile ale mixului, întrucât “cererea dar si concurenta este în general mai prompta sa actioneze la modificarile de pret, decât la modificari ale imaginii produsului” (P.L.Dubois, A.Jolibert – op. Cât. Vol. ÎI, p.137).
            Pretul, spre deosebire de celelalte componente ale mixului, nu este de natura pur endogena, deoarece producatorul îsi stabileste un nivel, dar piata îl valideaza sau nu, dar nici pur exogena, întrucât nivelul costului de productie al fiecarui producator si cantitatea produsa de acesta, stau la baza formarii pretului de piata. Deci, pretul are o pozitie intermediara si de abilitatea managerului depinde fructificarea oportunitatilor ce i le ofera la un moment dat piata. Aceasta pozitie a pretului, face ca evolutia lui sa fie mult mai greu de anticipat, în comparatie cu a celorlalte variabile ale mixului.
            În general, dupa parerea specialistilor, de obicei pretul nu este elementul cel mai important al strategiei competitive, dar el nu poate lipsi. Un pret competitiv este necesar, dar nu si suficient pentru succesul în afaceri. Oricare ar fi cadrul de alcatuire a mixului de marketing, pretul este prezent si se afla într-o relatie de interdependenta cu celelalte submixuri.
            Astfel, pretul ca element de contact si armonizare a întreprinderii cu mediul de afaceri, se adapteaza usor la cerintele segmentelor de piata, stimulându-i pe clienti sa cumpere.
            De asemenea, pretul reflecta si politica de distributie, dar este si element al activitatii promotionale, influentând puternic imaginea unei marci, unui produs.
            La rândul lui, pretul este influentat de produs, el variind în mod frecvent de-a lungul ciclului de viata al acestuia. Pretul este cel care compenseaza cheltuielile de distributie si promovare, influenteaza serviciile clientilor, sensibilizeaza si atrage segmente de piata.
            Producatorul este cel care decide pretul pe care-l va solicita clientilor. Exista însa si exceptii în economia de piata, impuse de:
            - legislatii speciale cu privire la pretul unor produse.
            - limitare indirecta prin politica fiscala, salariala si de credit practicata în perioada respectiva.
            - necesitatea protejarii unor categorii de producatori sau consumatori.
            - acorduri sau restrictii internationale.
            - obligativitatea comunicarii baremurilor.
            De retinut este faptul, ca avantajele politicii de preturi nu sunt protejabile, ele au un caracter temporar, dar trebuie fructificate cu maxima urgenta si eficacitate.
            Ca variabila strategica, pretul trebuie folosit de întreprindere cu multa abilitate, atât pentru structurarea productiei – proces în care sa fie criteriu esential – cât si pentru a-si asigura pe piata accesibilitatea si competitivitatea.
            9.2. Obiectivele stabilirii pretului
            Prin obiective în general se stabileste finalitatea unei actiuni, care poate fi apreciata cantitativ si calitativ si poate fi atinsa în perioada respectiva.
            Obiectivele pe care o întreprindere trebuie sa si le propuna în domeniul pretului, trebuie sa fie în concordanta cu cele stabilite pentru celelalte variabile ale mixului si care sa-si aduca aportul direct la înfaptuirea obiectivelor strategice de marketing.
            Numeroase studii arata ca “firmele au în vedere anumite obiective atunci când îsi fixeaza preturile, chiar daca ele nu sunt enuntate explicit. Deseori, aceste obiective sunt subântelese din scopul general al firmei, în alte cazuri el putând lua forma unei afirmatii generale de forma: (M.J.Baker- op. Cât. P.338-339)
            - preturile trebuie sa acopere în întregime costurile.
            - preturile nu le vor depasi pe acelea cerute de concurentii apropiati.
            - preturile vor fi stabilite astfel încât sa descurajeze patrunderea de noi firme pe piata.
            - preturile trebuie sa asigure o recuperare a investitiei, nu mai mica de x la suta.
            De asemenea, studiile respective au relevat faptul ca profitul nu este singurul motivator al afacerilor si de aceea firmele îsi stabilesc simultan mai multe obiective legate de: rentabilitate, siguranta, vânzari, concurenta, imagine în societate, etc., pentru înfaptuirea carora utilizeaza strategii corespunzatoare si tactici asociate.
            S-a observat, ca firmele mari au un obiectiv bine definit legat de profituri pe termen lung, managerii lor cauta sa stabileasca o decizie simultana cu privire la pret, cost si caracteristicile produsului, iar formulele de stabilire a preturilor sunt instrumente prin care se verifica concordanta interna a deciziilor individuale cu obiectivul general al firmei.
            Remarcam, în literatura de specialitate, o serie de puncte de vedere cu privire la obiectivele politicii de pret, dar cele mai frecvente obiective, consideram ca sunt urmatoarele:
            1. Obiectivele legate de profit – se stabilesc si urmaresc atunci când firma este interesata de rezultatele financiare imediate ce se reflecta în venituri. De aceea întâlnim formulate aceste obiective ca fiind orientate spre venituri. Concret aceste obiective sunt:
            a. maximizarea profitului – presupune sa obtii cel mai mare profit posibil, ca diferenta între încasari si cheltuieli. Aceasta înseamna sa stabilesti un pret cât mai mare, dar atât de mare cât poate suporta piata, deci depinde de rezistenta consumatorilor la cresterea preturilor (câti clienti pierd?). Este vorba de elasticitatea la preturi a cererii în aceasta situatie.
            Daca, prin cresterea preturilor ramân clienti dispusi sa plateasca suficient, înseamna intrarea pe o piata superioara, piata produselor scumpe cu numar mic de clienti dar cu venituri mari. În acest caz, este vorba de un segment redus, dar cu putere mare de cumparare.
            În cazul în care firma vine cu o inovatie, ea doreste sa-si recupereze investitia într-o perioada cât mai scurta, cât se afla în postura de monopol. Pretul mare se obtine prin strategia de smântânire, ce vizeaza un segment care are nevoie de produs si-l accepta la acest pret. 
            Un asemenea obiectiv si-l propune si firma aflata în pericol de a fi înghitita. Atunci, pentru convingerea mai ales a actionarilor, dar si a concurentilor, de puterea firmei, se adopta masuri de crestere rapida a profilului, mai ales marirea pretului, masura la care se renunta dupa ce a trecut pericolul.
            Trebuie precizat ca obiectivul de maximizare, nu este un obiectiv clar, precis, este mai degraba generic, chiar nerealist întrucât nu pot stabili punctul în care se obtine cel mai mare profit posibil, numarul factorilor ce influenteaza situatia este mare si efectele lor nu pot fi stapânite în totalitate.
            b. obtinerea de profituri satisfacatoare – când firma se preocupa de viitorul ei si doreste sa obtina profituri sigure si relativ stabile pe o perioada îndelungata de timp. În acest caz se planifica un nivel al profitului, care sa-i satisfaca si pe actionari prin dividentele obtinute si pe managerii, care trebuie sa gaseasca solutiile în vederea obtinerii nivelului propus.
            În functie de situatia concreta a firmei si a estimarilor cu privire la mediul afacerilor se pot stabili si alte obiective legate de profit.
            De obicei profituri unitare ridicate se obtin prin preturi de “smântânire” fructificând rolul ce-l are firma pe piata, iar profituri totale se obtin prin preturi de penetrare pentru a atrage piata de masa si a mari volumul vânzarilor.
            2. Obiectivele legate de vânzari – se urmaresc când: se pot obtine profituri mari prin controlul pietii, trebuie utilizata capacitatea de productie existenta prin marirea productiei dar cu costuri unitare scazute si profituri unitare mici, care contribuie la profituri totale mari. Concret aceste obiective sunt:
            a. volumul si valoarea vânzarilor în crestere poate aduce un influx banesc mare pe termen scurt, ceea ce-i poate permite firmei sa-si asigure viitorul.
            În acest caz, firma trebuie sa tina seama ca un pret mai mic stimuleaza vânzarile, dar pentru multe bunuri exista un nivel de saturatie si pe de alta parte, pretul trebuie corelat cu calitatea. Acest obiectiv trebuie stabilit doar pe termen scurt si în general numai firmele mari pot astepta o vreme sa culeaga rezultatele, si sa-si vânda stocurile existente.
            Un asemenea obiectiv se atinge prin folosirea pretului de penetrare, ce urmareste si atingerea unui nivel al cotei de piata pe seama atragerii de noi cumparatori, prin care se sacrifica interesul imediat pentru viitorul în care cota de piata va spori.
            b. cota de piata – în crestere este dependenta de cerere si ea se poate urmari pe produs sau linie de produse. Pretul este un important instrument prin care se realizeaza cresterea, reducerea sau chiar renuntarea la cota de piata detinuta, în functie de situatia pietii si estimarile ce se pot face.
            3. Obiectivele legate de concurenta – vizeaza fixarea preturilor în raport cu concurentii daca firma doreste sa subziste alaturi de acestia, sau daca se afla în pozitia de leader de pret poate sa influenteze tendinta preturilor, întrucât cumparatorii sunt sensibili la pret. Pretul este de obicei folosit de firme puternice în lupta pentru câstigarea clientilor concurentilor sau a celor noi, ca bariera împotriva intrarii de noi concurenti pe piata, sau ca instrument de uzura în razboiul cu un concurent mai defavorabil.
            Deoarece, exista mari diferente între costurile de productie si deci de profit, decizia de pret trebuie sa tina seama de capacitatea concurentului de a raspunde la o schimbare de pret initiata de alta firma.
            Specialistii apreciaza ca “în mod frecvent spatiul de manevra al preturilor este mai mic decât cel asteptat deoarece piata poate crea un bun echilibru dinamic, care tolereaza doar variatii reduse ale preturilor, dupa care declanseaza reactii de auto-corectare în rândul concurentei” (M.J.Thomas, op. Cât. P.346).
            4. Obiectivele de statusquo – se urmaresc când se doreste mentinerea situatiei, deci stabilitatea firmei sau continuarea mediului de afaceri favorabil si aceasta presupune alinierea la concurenta. Aceasta asigura un climat relativ linistit în care firma se preocupa sa evite micsorarea vânzarilor, profiturilor, competitiei si a impactului guvernamental.
            5. Obiectivele legate de consumator – care tin seama de sensibilitatea fata de pret a clientului. Exista doua categorii extreme de consumatori: cei foarte sensibili care vor schimba produsul si cei loaiali, atasati de un produs care tolereaza majorari de preturi. De aceea este foarte importanta cunoasterea compozitiei pietii de consum, a segmentelor de consumatori si a marimii grupurilor semnificative.
            6. Obiectivele comerciale – au devenit importante în ultimele decenii întrucât cele mai multe produse se valorifica prin intermediari, prin comercianti.
            În unele cazuri detailistul fixeaza pretul final, preluând astfel rolul producatorului care trebuie sa negocieze marjele convenabile distribuitorului. Daca detailistul nu-si realizeaza obiectivele poate duce la eliminarea poducatorului.
            În alte cazuri producatorul are influenta puternica asupra pretului final, chiar îl poate impune, desigur asigurându-i detailistului un rabat convenabil.
            7. Obiective de formare a unei imagini a produsului si a firmei pe piata. În general pretul ridicat se asociaza în mintea cumparatorului cu calitate, originalitate, unicitate a produsului, ceea ce-i permite crearea si pastrarea unei anumite imagini a firmei. Exista însa posibilitatea formarii unei imagini favorabile si în cazul practicarii unor preturi mici, care poate reflecta situatia buna, stabila, prospera a firmei.
            8. Obiectivele de supravietuire – se urmaresc de catre firmele cu mare capacitate, care nu se pot adapta rapid schimbarii cerintelor consumatorilor sau accentuarii concurentei. Pentru a subzista, solutia este ca pe termen scurt sa reduca pretul pentru a vinde o cantitate mai mare, dar pragul de rentabilitate este la nivelul egalitatii între încasari si cheltuieli. Aceasta presupune reducerea costurilor sau marirea pretului de vânzare de catre concurenti.
            9. Obiective sociale – trebuie avute în vedere, întrucât în ultimele decenii statul intervine în viata economica si pentru reglementarea unor situatii pe piata. (E.Hill, T.O’Sullivan – op. Cât.P.176).
            Astfel, daca pe unele piete concurenta este limitata de dimensiunile firmei, aceasta este împotriva intereselor publice si atunci intervine statul, deoarece pretul anumitor bunuri si servicii trebuie mentinut la un nivel suficient de mic pentru a fi accesibil. Se remarca, în acest sens atitudinea organizatiilor non-profit în stabilirea preturilor.
            În alte situatii, se stabilesc taxe si impozite mari (accizele la bauturi, tutun, etc.) ce aduc venituri la buget si în acelasi timp, logic ar fi sa descurajeze consumul lor.
            Prin lege, în toate tarile, firmele au obligatia sa stabileasca preturi într-un mod responsabil social.
            10. Obiectivele interne ale organizatiei pot impune pe termen scurt modificari ale pretului.
            Astfel, se va reduce pretul pentru promovarea produsului pe piata, plasarea unei marci etc. Sau se poate ridica pretul pentru a acoperi pierderile din reducerea vânzarilor, pentru asigurarea finantarii unor activitati paralele, a unei noi investitii.
            Este evident, ca trebuie aplicate politici de pret diferite, în functie de stadiul ciclului de viata în care se afla fiecare produs.
            La nivelul oricarei organizatii, în diferite momente din viata acestuia se pot stabili si alte obiective specifice, pe care echipa manageriala trebuie sa le încadreze cu multa atentie în ansamblul obiectivelor de pret, cu atât mai mult cu cât, se stie ca unele din obiectivele enuntate mai sus, sunt uneori incompatibile, cu efecte diferite asupra indicatorilor de performanta. Deci, activitatea managerilor în domeniul pretului nu e deloc facila, cu atât mai mult cu cât numerosi factori au incidente asupra lor.
            9.3. Factorii ce influenteaza marimea   si dinamica pretului
            Desi, înca  de la sfârsitul secolului trecut, se stabilesc preturi unice nenegociabile la vânzare pentru toti cumparatorii, pretul ramâne una din importantele variabile, pe care orice producator le utilizeaza în activitatea de marketing, Pretul îsi îndeplineste rolul de instrument de marketing numai în conditii în care, în orientarea nivelului sau se îmbina în mod armonios conditiile de productie cu cele de piata. De aceea, în stabilirea pretului pe care îl va solicita cumparatorului, producatorul trebuie sa tina seama de influenta pe care o au o serie de factori, atât interni cât si externi.
           
            9.3.1. Factorii interni determinanti ai pretului
            Acestia sunt factorii pe care firma îi poate manevra în interesul ei, desi marjele sunt limitate datorita naturii activitatii desfasurate si a pietelor pe care produsul va apare, esential pentru firma fiind modul în care ea îsi defineste afacerile, stabilind ce produce si pe ce piata vinde.
            Cei mai importanti factori interni ce influenteaza pretul sunt alaturi de obiectivele de marketing si strategia de marketing:
            1. Costul de productie – ce reprezinta totalitatea cheltuielilor pe care le efectueaza întreprindere pentru realizarea unui produs. Ele sunt costuri directe, numite cheltuieli variabile pentru ca marimea lor se modifica în acceasi directie cu cea a cantitatii de produse (materii prime, materiale, combustibil si energie pentru productie, salarii, etc.) si costuri indirecte numite cheltuieli fixe, întrucât, într-un interval de modificare a cantitatii de produse ramân neschimbate (amortizarea capitalului fix, energia pentru iluminat, combustibilul pentru încalzit, chiria, etc.).
            Suma tuturor cheltuielilor facute pentru realizarea produsului formeaza costul total unitar, sau costul pe produs, care se va recupera, prin vânzarea produsului la pretul de piata.
            De nivelul cheltuielilor de productie depinde marimea profitului, care este diferenta dintre pretul de vânzare si costul de productie.
            Obiectivul oricarui producator trebuie sa fie minimizarea costului de productie, aceasta fiind calea de sporire a rentabilitatii, care depinde de el.
            Desigur, în determinarea marimii pretului se porneste de la costuri, dar ele sunt doar un factor intern, factorii externi adeseori sunt cei determinati în fixarea pretului pe piata.
            2. Etapa ciclului de viata a produsului este un factor ce trebuie avut în vedere, deoarece de regula în faza de introducere, se practica un pret relativ ridicat, în faza de crestere unul moderat, în cea de maturitate începe sa scada, iar în faza de declin în functie si de alti factori poate sa scada sau sa creasca.
            3. Strategia de distributie – influenteaza pretul prin câstigarea accesului la canalele de distributie.
            4. Strategia de promovare – se coreleaza, pretul, care devine instrument promotional.
            5. Organizarea interna – desemneaza responsabilitatile în domeniul stabilirii si controlului preturilor, în functie de structura organizatorica a firmei. Tipic, în procesul stabilirii preturilor sunt implicate departamentele (compartimentele) de marketing, vânzari si contabilitate, fiecare având o viziune proprie care trebuie însa coroborate, pentru a elimina pe cât posibil riscurile în acest domeniu.
           
            9.3.2. Factorii externi ce determina pretul
           
            Sunt în general componentele macromediului, care au influenta diferita ca intensitate asupra pretului. Astfel, influenta imediata si cel mai adesea directa, o au factorii economici (piata cu elementele ei: cerere si oferta) si factorii politico-juridici (politica fiscala, atitidinea fata de profit etc). Ne vom opri doar la câtiva din acesti factori.
            1. Cererea pentru un bun reflecta intensitatea nevoii pe care el o satisface si se concretizeaza în cantitatea ce se cumpara într-o perioada data, la un anumit nivel al pretului.
            Între cerere si pret este o relatie invers proportionala, la majoritatea produselor si se exprima grafic prin curba cererii.
            Dinamica relatiei dintre cerere si pret se evidentiaza prin elasticitatea cererii, care arata cum se modifica cererea la schimbarea pretului si se masoara prin coeficientul de elasticitate.
            În functie de acesta se pot grupa produsele în patru categorii, si anume:
            - cu cererea elastica, daca coeficientul este supraunitar;
            - cu cerere inelastica, daca coeficientul este subunitar;
            - cu cerere unitara, daca este coeficientul 1;
            - cu cerere prestigiu – când pe o portiune limitata, la o crestere a pretului îi corespunde si o crestere a cantitatii cumparate. Este echivalenta cu pretul psihologic.
            Elasticitatea este influentata de: pretul produselor substitubile, ponderea pretului în bugetul cumparatorului, durabilitatea produsului, întrebuintarile alternative ale produsului.
            Este foarte importanta, pentru determinarea pretului, estimarea elasticitatii si a cererii, întrucât cererea si piata stabilesc limita superioara a pretului, în timp ce costurile reprezinta limita inferioara a acestuia.
            2. Concurenta, ce reflecta structura pietii pe care firma îsi vinde produsul, se bazeaza pe interdependenta ce exista între producatorii aceluiasi produs, întrucât consecintele actiunii unuia depind si de reactiile celorlalti producatori. De aceea, are mare importanta cunoasterea tipului de piata pe care apare fiecare produs, întrucât pretul se formeaza într-un mod specific pe fiecare dintre acestea.
            Astfel, în conditiile concurentei perfecte, prin mecanismul cerere-oferta, fara nici o reglementare se formeaza preturile libere la nivelul pretului de echilibru, care avantajeaza atât pe producator, pentru ca-i asigura recuperarea costurilor si obtinerea unui profit normal, dar si pe consumator, deoarece este cel mai mic pret la care poate fi obtinut bunul respectiv.
            Dominanta, este însa concurenta imperfecta, iar pe o asemenea piata se manifesta controlul preturilor, fie de catre firme producatoare, fie de catre stat (preturi administrate).
            Pe piata cu concurenta monopolistica pretul oscileaza în jurul celui de echilibru, ea apropiindu-se de cea cu concurenta perfecta, daca produsele sunt omogene (ex. Piata fructelor si legumelor). Pe o asemenea piata, producatorul nu poate decât sa-si sporeasca cantitatea de produse si sa-si amelioreze performantele pe termen scurt, iar pe termen lung poate sa-si diferentieze produsele printr-o politica de marca si sa obtina astfel un monopol de nisa de piata.
            Pe piata cu concurenta oligopol, controlul pretului este generat nu numai de maximizarea profitului ci si de preocuparea de a evita pierderile. Controlul preturilor de catre firma urmareste mentinerea si extinderea vânzarilor pentru asigurarea unui profit corespunzator, dar si câstigarea clientilor, atenuarea concurentei.
            Daca mareste pretul, o firma spera, ca ceilalti producatori o vor urma (si de obicei cam asa se întâmpla), în caz contrar va pierde clientii în favoarea concurentilor.
            Pe piata monopol, în care producatorul este singur, teoretic poate stabili orice pret doreste, dar trebuie sa tina seama de posibilitatile consumatorului, pe care nu-l poate obliga sa cumpere.
            Pretul de monopol face ca cererea sa devina rigida, împiedicând intrarea altor firme pe piata. Este un pret discriminatoriu si poate fi unul mare sau unul mic în functie de situatie. Se remarca mai frecvent monopolul regularizat, caruia guvernul îi permite un pret ce-i aduce un profit rezonabil
            Statul poate sa se afle în aceasta postura si poate practica un pret sub costuri, pentru a-l face accesibil consumatorului (ex. Medicamente) sau un pret mare, prin care sa reduca consumul (la resurse naturale), descurajând pe consumator.
            3. Oferta, determinata de capacitatea de productie a firmei va influenta pretul, deoarece ea trebuie sa aleaga între un pret mai mare cu oferta mica sau o oferta mai mare cu un pret mai mic. Studierea cererii îi va permite sa aleaga solutie optima.
            4. Politica statului cu privire la interventia în general în viata economica si în special în domeniul pretului.
            Statul urmareste prin interventia sa, nu sa anuleze actiunea legilor economice obiective, ci sa atenueze si sa elimine unele influente negative, la unele produse care necesita sprijin din afara pietii, tinând însa cont de interesul public, al consumatorilor si producatorilor. Obiectivele sunt limitarea cresterii unor preturi sau împiedicarea scaderii lui.
            Aceasta interventie a statului este de unele firme acceptate, de altele criticata, întrucât statul nu poate satisface prin interventia sa toate interesele si trebuie sa tina seama de interesul general al societatii.
            Statul intervine asupra raportului cerere-oferta, asupra nivelului pretului si prin controlul preturilor.
            Concret, interventia statului se transpune în politicile de preturi adoptate prin:
            - asigurarea unor preturi avantajoase la materii prime;
            - achizitionarea, la preturi convenabile a unor cantitati de bunuri (ex. Cereale, materii prime, materiale strategice);
            - acordarea de subventii sau credite pentru unele produse;
            - limitarea marimii profitului sau impulsionarea cresterii lor;
            - înghetarea preturilor la limita minima sau maxima pentru protectia consumatorilor sau producatorilor.
            5. Alti factori socio-economici cum ar fi: conjunctura economica, faza ciclului economic, protectia sociala a consumatorilor etc., de care fiecare firma trebuie sa tina seama dupa caz.
            Influenta fiecaruia din acesti factori se reflecta în marimea pretului sub forma: cheltuielilor de productie efectuate, a utilitatii, a cererii, raritatii si a altor variabile. Numai un asemenea pret, ce ia în considerare toate aspectele subliniate mai sus, poate constitui un instrument complex de masurare economica.
            În concluzie, libertatea celui care stabileste preturile este limitata de acesti factori, iar consumatorul este singurul în masura sa aprecieze daca pretul produsului este corect, prin raportarea lui la valoarea de întrebuintare a produsului. De aceea, perceptia pretului de catre cumparator are deosebita importanta pentru specialistii în domeniul marketingului, care stabilesc preturile produselor în cadrul firmei conform strategiei adoptate.
            9.4. Strategii de pret
            Strategia de pret este componenta a strategiei de marketing ce graviteaza în jurul strategiei de piata si ea trebuie încadrata în strategia pe termen lung a întreprinderii si apoi detaliata prin strategiile pe termen scurt, ce se reflecta în tacticile de stabilire a preturilor.
            Pretul, ca suma pe care cumparatorul o sacrifica pentru achizitionarea unui produs se determina pentru fiecare produs si cum o întreprindere are în portofoliul sau un anumit numar de produse, ea trebuie sa stabileasca mai multe strategii, o structura de strategii, care bineînteles se modifica de la o perioada la alta.
            Pentru a cunoaste posibilele strategii de preturi pe care le poate folosi o întreprindere, vom apela la o clasificare a acestora, pe baza câtorva criterii  pe care le consideram esentiale:
            A. elementul ce sta la baza determinarii pretului, ne permite sa folosim: (C.Florescu-coord. - Op. Cât.P. 347-353; V.Munteanu – coord. - Op. Cât. P.221-233; C.Sasu – op. Cât. P.234-235).
            1. Strategii de pret corelate cu costurile, care se realizeaza pornind de la:
            - a. costul mediu unitar
            - b. costul marginal
            - c. pragul de rentabilitate
            - d. rentabilitatea investitiilor.
            Aceste strategii impun calculul costurilor de productie la care se adauga un profit identificându-se astfel pretul minimal, adica cel mai scazut nivel acceptabil, pe care întreprinderea îl solicita, în vederea înfaptuirii obiectivului referitor la profit.
            2. Strategii de pret corelate cu cererea se realizeaza pornind de la cunoasterea nu doar a cheltuielilor  de productie ci si a:
            - a. elasticitatii cererii fata de pret
            - b. comportamentului consumatorului
            - c. pretului psihologic (de accesibilitate)
            - d. pretului corelat cu ciclul de viata al produsului.
            Aceste strategii sunt utilizate când pretul este factorul cheie în decizia clientului. În acest scop se identifica plafonul pretului, care este nivelul maxim ce-l poate oferi cumparatorul si care depinde de elasticitatea cererii.
            3. Strategii de pret corelate cu concurenta, presupun stabilirea preturilor în raport cu preturile concurentilor, tinând seama de o serie de factori ca: loialitate, calitate, imagine etc. În aceasta categorie de strategii se include:
            - a. strategia pretului înalt
            - b. strategia pretului de penetrare.
            4. Strategia combinata care ia în considerare cele trei strategii anterioare.
            B. pozitia (situatia) în care se afla produsul, obliga la utilizarea de: (Ph.,   Kotler, op. Cât.P.773-791)
            1. Strategii de stabilire a preturilor noilor produse, care au în vedere doua situatii:
                        I. când produsul prezinta similitudini cu produsele existente pe piata si trebuie sa-l pozitioneze, va utiliza:                 
            - a. strategia pretului de exceptie
            - b. strategia preturilor minime
            - c. strategia bazata pe valoarea produsului
            - d. strategia suprapretului.
ÎI. Când produsul este rezultatul inovatiei si este protejat prin brevet se utilizeaza:
            - a. pretul pentru fructificarea avantajului de piata
            - b. pretul de penetrare a pietii.
            2. Strategii de stabilire a preturilor în cazul unui ansamblu de produse – urmareste maximizarea profiturilor, nu unui produs ci a ansamblului de produse.
            Apar dificultati determinate de marea diversitate a produselor ce au costuri, concurenti etc. Diferiti. Se utilizeaza strategii de:
            - a. stabilirea preturilor în cadrul unei linii de produse
            - b. stabilirea preturilor produselor optionale
            - c. stabilirea preturilor produselor captive
            - d. stabilirea preturilor produselor derivate
            - e. stabilirea preturilor ofertei-pachet.
            3. Strategii de ajustare a preturilor, ce urmaresc reflectarea diferentelor existente între consumatori si a situatiilor schimbatoare de pe piata. Cele mai frecvent întâlnite sunt:
            - a. acordarea de rabaturi de bonificatii
            - b. strategia preturilor diferentiate
            - c. strategia preturilor psihologice
            - d. strategia preturilor promotionale
            - e. strategia preturilor orientate spre valoare
            - f. strategia preturilor stabilite pe criterii geografice
            - g. strategia preturilor internationale.
            C. durata de folosire a strategiei a dus la delimitarea:
I. Strategii pe termen lung, concretizate în: (St. Prutianu..., op. Cât. P.158-165)
                      1. Strategia preturilor de stratificare
                      2. Strategia pretului de penetrare
                      3. Strategia pretului de vârf de sarcina
                      4. Strategia pretului liniei de produse
                      5. Strategia pretului discriminatoriu
                      6. Strategia pretului de final
                      7. Strategia pretului impar.
            ÎI. Strategii pe termen scurt, concretizate în tactici care se concentreaza pe: (E.Hill, T.O’Sullivan, op. Cât. P.176-182)
                      1. Încasari – utilizeaza:
                           - a. preturi diferentiate
                          - b. pretul momeala
                          - c. preturi speciale.
                      2. Volum – utilizeaza:
                          - a. discountul
                          - b. pachetul de preturi si pretul pachetului
                          - c. pretul de lichidare
                          - d. preturi promotionale.
                      3. Concurenta – folosesc:
                          - a. preturi de paritate
                          - b. subminarea
                          - c. controlarea preturilor
                          - d. hartuiala
                          e. strategia preturilor de supravietuire.
                      4. Tactici orientate spre consideratii societale – folosesc:
                          - a. discounturi diferentiale
                          - b. preturi non-profit
                          - c. barterul
                           - d. preturile sectorului public.
            D. nivelul la care poate stabili vânzatorul preturile, deschide doua posibilitati: (M.J.Baker, op. Cât.P.349)
            1. Strategia preturilor ridicate pentru “a lua caimacul” - tactica prin care se lanseaza o noua marca, sau un nou produs la un pret ridicat, pentru a vinde pe un anumit segment care este atras de valoarea de prestigiu, fiind capabil sa plateasca preturi de lux. Avantajele aplicarii acestei strategii sunt (H.Simon, “Price- Management”, Amsterdam, Ebevier, 1989)
                          - profituri mari pe termen scurt
                          - recuperarea rapida în cazul unei inovatii reale
                          - reduce riscul demodarii
                          - permite reducerea pretului de-a lungul timpului
                          - evita maririle de preturi
                          - implica prestigiu si calitate înalta
                          - necesita resurse financiare reduse
                          - necesita o capacitate mai scazuta.
            2. Strategia preturilor scazute, pentru a câstiga un segment important al pietii prin pretul de penetrare, utilizat când patrunde pe o piata cu mare elasticitate a cererii si preturi înalte. Noul venit va utiliza un pret peste pragul de rentabilitate (adica cheltuielile totale de productie) prin care va submina vânzarea produselor existente, datorita reducerilor atractive ale propriilor preturi. Avantajele aplicarii lui dupa parerea lui H.Simion sunt:
            - profita de efectele influentei interpersonale si îsi construieste o pozitie puternica pe piata.
            - se foloseste de reducerea costurilor pe termen scurt
            - permite o crestere rapida a calitatii
            - reducerea riscului insuccesului
            - împiedica potentialii concurenti sa patrunda pe piata, sau întârzie aceasta patrundere.
            Pe baza acestor doua strategii fundamentale, M.J.Baker (M.J.Baker, op. Cât.P.350-351) a sintetizat principalele strategii de preturi care se utilizeaza în mod frecvent:
            a. preturi impare – preturi ce se termina cu cifre impare utilizate la bunurile agro-alimentare ce au preturi mici. Ele sugereaza cumparatorului ca cererea este în totalitate inelastica la acel pret.
            b. preturi psihologice – care trebuie sa aiba un impact deosebit asupra cumparatorului (ex. 990 lei nu 1000 lei).
            c. preturi traditionale – utilizate în mod curent dar tot mai putin datorita inflatiei.
            d. preturi pentru preîntâmpinarea concurentei – presupune o inelasticitate a cererii, chiar daca veniturile cresc, nu se modifica preturile.
            e. preturi pentru crearea unui prestigiu – implica folosirea metodei de “luarea caimacului”, prin care confera prestigiu produsului sau.
            f. alinierea preturilor – numite preturi specifice, legate de preturile psihologice si traditionale.
            g. preturi fixate pe criterii geografice – care tin seama de cheltuielile suplimentare necesare distribuirii în anumite zone.
            h. preturi duale – preturi diferite la care vinde acelasi produs pe piete diverse sau folosind alte marci.
            Remarcam existenta în practica a unei largi palete de strategii pe care le au la dispozitie întreprinderile.
            Alegerea strategiei adecvate este sarcina managerului responsabil cu fixarea si urmarirea folosirii pretului, ca instrument de realizare a obiectivului fundamental – obtinerea unui profit cât mai mare.
            Specialistii, gratie mai ales dezvoltarii statisticii, au la dispozitie o gama de metode ce pot fi utilizate pentru stabilirea unor preturi corecte. Cele mai cunoscute si utilizate metode sunt: cost plus, adaosului (markup), preturilor obiectiv, preturilor minimale, punctului critic, rabatului, discriminarii, smântânirii, penetrarii, psihologica, liniei de pret, pretului leader, licitatiei concurentiale, etc., care se pot grupa în trei mari categorii:
            - metode bazate pe costuri.
            - metode bazate pe valoare
            - metode ce pornesc de la concurenta.
            Activitatea specialistilor în acest domeniu, nu se încheie cu fixarea preturilor pe baza strategiei adoptate, deoarece prin definitie pretul are un caracter dinamic, iar mediul de afaceri în general, piata în mod special, este într-o continua schimbare. Ca urmare, pentru ca pretul, ca element al mixului de marketing sa-si poata îndeplini obiectivele stabilite, el trebuie modificat pentru a se armoniza cu celelalte componente ale mixului de marketing.
            Initierea unei asemenea actiuni, trebuie sa aiba în vedere si sa estimeze reactiile cumparatorilor si a concurentilor fata de actiunea de marire, respectiv reducere a pretului, de catre o întreprindere.
            Modificarea preturilor poate avea loc si la initiativa unui concurent. Reactia întreprinderii fata de aceasta actiune poate fi. (Ph. Kotler, op. Cât. P. 791-796)
            - reducere a pretului
            - interactiunea perceptiei calitatii de catre clienti
            - cresterea si a calitatii si a pretului
            - lansarea unui produs mai ieftin.
            Pe piata, în epoca actuala, partenerii ajung în final la o acceptare reciproca, utilizând cu precadere, mai ales pe piata organizationala pretul: administrat, licitat, negociat, de transfer si chiar barterul (St. Prutianu, op. Cât. P.166-167).
            În concluzie tacticile de stabilire a pretului ce au ca scop aplicarea unor strategii specifice de marketing, trebuie modificate, odata cu atingerea obiectivelor si fixarea de noi obiective.      
10. Distributia produselor

Un produs nu-si poate îndeplini rolul, ratiunea sa de a fi, decât în momentul în care intra în consumul final, satisfacând nevoia consumatorului care l-a cumparat. Dar, drumul de la producator pâna la consumator, în conditiile contemporane nu este în general, nici simplu, nici scurt si nici ieftin. Din acest motiv, înca de la aparitia economiei marfare, legatura dintre productie si consum s-a înfaptuit prin intermediul circulatiei marfurilor.
În economia de piata, accentuarea diversificarii productiei a consumului si a relatiilor de piata, confera distributiei produselor un rol tot mai important.
10.1. Însemnatatea, natura si functiile distributiei
10.1.1. Rolul distributiei în societate
Activitatea de distributie aparuta odata cu productia de marfuri, a cunoscut o dezvoltare rapida odata cu revolutia industriala, devenind în prezent una dintre cele mai dinamice activitati.
În perioada postbelica, evolutia fara precedent a distributiei a fost marcata pe de-o parte, de reconsiderarea în planul teoriei si practicii economice a raportului productie – consum, iar pe de alta parte, de transformarile în plan tehnic si organizatoric ale acestui domeniu. Cei mai importanti factori ce au impulsionat aceasta evolutie sunt: dezvoltarea productiei de serie si diversificarea ei, ce a condus la o sporire apreciabila a consumului, precum si evolutia produselor sub aspect calitativ, novativ si tehnic.
Dezvoltarea rapida a distributiei se datoreaza rolului pe care aceasta îl are în procesul reproductiei, proces ce asigura evolutia societatii umane.
Astfel, distributia, care include totalitatea activitatilor ce au loc în timp si spatiu, de la terminarea produsului pâna la intrarea lui în consumul final, detine rolul de intermediar între productie si consum, asigurând finalizarea activitatii oricarui producator si obtinerea de catre consumator a bunului care-i satisface necesitatea.
Prin vânzarea produsului, se recupereaza cheltuielile efectuate de producator si distribuitori si se obtine profitul – scopul final al activitatii oricarui întreprinzator – care trebuie sa le asigure o eficienta economica acceptabila, motivatoare, pentru reluarea activitatii pe o scara mai mare.
Astfel, distributiei îi revine rolul hotarâtor în asigurarea cursivitatii proceselor economice, întrucât ea finalizeaza activitatea unui producator, încheind ciclul de productie si asigurând resursele banesti pentru reluarea activitatii economice.
Rolul distributiei de asigurare neîntrerupta a fluxului de produse catre consumator, consta în  (P. Stefanescu – op. Cât. P.405):
-         realizarea unei corelatii optime între cerere si oferta, exercitând o influenta activa asupra productiei pe baza cunoasterii cererii consumatorilor (a celei în prealabil formulate, de pilda prin comenzi);
-         deplasarea produsului la locul cererii prin organizarea rationala a fluxului fizic al marfurilor;
-         asigurarea momentului optim al livrarii în raport cu cererea, ceea ce conduce la regularizarea miscarii marfurilor si atenuarea oscilatiilor sezoniere;
-         realizarea minimului rational de cheltuieli pentru punerea la dispozitia consumatorului a produsului dorit, cheltuieli pe care acesta le suporta.
Distributia îndeplineste rolul de ajustare dintre cerere si oferta si este creatoare de servicii, adaugând astfel valoare produsului respectiv. Aceasta înseamna, ca produsul livrat de producator sufera o serie de transformari, pâna sa ajunga în posesia consumatorului final, transformari care dau produsului valoare adaugata.
A. Tordjman (“Le commerce: son prix, ses services” – Analyse financiére, 1984, nr.561 p.41-48) reluând teoriile lui P. Avril, grupeaza aceste transformari în trei categorii:
1.       – transformari materiale si fizice: operatii ce privesc împartirea produselor în cantitati mai mici, transportul si stocarea lor. Ele sunt de natura industriala, deci functii industriale;
2.       – transformari spatiale si temporale – considerate ca functii distributive propriu-zise, ce constau în aducerea unui produs în starea sa de:
-         loc – unde se gaseste produsul;
-         lot – cantitatea omogena a produsului;
-         sortiment – lista produselor propuse în acelasi loc si acelasi timp;
-         data – la care va fi observat produsul.
3.       – transformarile psihologice si comerciale – completeaza functiile industriale si distributive, permitând adecvarea dintre: starea cererii din amonte” si “starea cererii din aval”.
Trebuie precizat ca atât la nivelul producatorului individual, cât si la nivelul societatii, distributia ca sector de activitate specializat, aduce mai multe avantaje. Astfel, ea permite reducerea numarului de tranzactii si a cheltuielilor, deoarece serviciile distribuitorului se bazeaza pe cantitatea oferita de mai multi producatori, daca producatorul si-ar asigura singur distributia cheltuielile ar fi mult mai mari.
De asemenea, distributia permite îmbunatatirea sortimentului oferit consumatorului, deoarece distribuitorul ofera produsele mai multor producatori.
În acest fel se raspunde mai bine asteptarilor consumatorilor, cu atât mai mult cu cât consumatorul permanent “cere servicii tot mai precise, individualizate si personalizate” (P.L. Dubois, A. Jolibert – op. Cât. P.308, vol. ÎI).
Ca regulator între productie si consum, distributia joaca un rol activ, prin asumarea rolului de exponent al preocuparilor si intereselor atât a consumatorului cât si a producatorului.
De aceea, distributia se bucura de o atentie deosebita în activitatea de marketing a fiecarei întreprinderi producatoare, careia nu-i poate fi indiferent când se vinde produsul sau, cui, cu ce cheltuieli, la ce pret si mai ales cu ce implicatii asupra activitatii viitoare.
Ansamblul proceselor si operatiunilor ce au loc în timp si spatiu, din momentul încheierii productiei si pâna la intrarea în consum a produsului, precum si orientarea lor, constituie obiect al mixului de marketing, mai precis a submixului de distributie sau plasare.
Aceasta variabila pe care întreprinderea producatoare o poate controla, ramâne totusi componenta cea mai putin flexibila a mixului de marketing, dar rolul sau se afla în continua ascensiune si datorita faptului, ca o distributie bine gestionata poate fi o sursa de avantaj competitiv, pe care nici o întreprindere n-o poate ignora, deoarece aceasta i-ar aduce numeroase prejudicii.
În fond, întreprinderea îsi recupereaza cheltuielile si încaseaza profitul abia dupa ce produsul a fost distribuit consumatorului, adica a fost vândut, ceea ce reflecta rolul esential pe care distributia o are în politica de marketing.
Se apreciaza ca, în ultimile decenii, distributia “a devenit una din cheile elaborarii mixului de marketing eficient: coerenta dintre deciziile privitoare la pret, produs, comunicare, promovare, servicii, alegerea canalului si a formulei de distributie este unul din aspectele esentiale ale unei politici comerciale” (P. L. Dubois, A. Jolibert – op. Cât. Vol. ÎI, p.305).
10.1.2. Conceptul de distributie
În teoria si practica economica se utilizeaza mai multe notiuni, carora li se confera aceeasi acceptiune si anume: miscarea marfurilor, comercializarea marfurilor, dar distributia pare sa fie cea mai cuprinzatoare.
Distributia este notiunea pe care o întâlnim si în literatura universala, ce defineste “totalitatea proceselor economice si tehnico-organizatorice privind dirijarea si transmiterea fluxului de bunuri si servicii de la producator la consumator, în conditii de eficienta maxima” (P. Mâlcomete – coord. – Lexicon de marketing – Ed. Junimea, Iasi, 1994, p.111).
Ea acopera o mare diversitate de activitati si operatiuni si arata cum pot fi gestionate relatiile ce apar între întreprinderi în dubla lor calitate de producator si consumator, pentru sporirea avantajelor puse la dispozitia consumatorilor.
Ca urmare, ea poate fi definita si ca “alegerea si gestionarea modului de optimizare a disponibilitatilor unui produs sau serviciu pentru un numar maxim de consumatori relevanti la un cost minim. Nu implica numai furnizarea bunurilor sau serviciilor ci si miscarea acestora în interiorul organizatiei” (E. Hill, T. O’Sullivan – op. Cât. P.193).
În viziunea marketingului modern, distributia este un concept complex ce reflecta: procesul circuitului fizic al marfurilor, relatiile ce apar pe piata si ansamblul activitatilor ce marcheaza trecerea de la producator la consumator al produselor, incluzând în mod concret:
(C. Florescu – coord. – Op. Cât. P.354-355):
-         traseul ce-l parcurge marfa pâna la consumatorul final;
-         canalul de distributie;
-         operatiunile economice care marcheaza trecerea succesiva pâna la intrarea în consum (vânzare, cumparare, concesiune, consignatie, etc.);
-         distributia fizica sau logistica;
-         aparatul tehnic ce realizeaza operatiunile (retea de unitati, dotare, personal).
Prin urmare, nu reducem distributia la miscarea fizica, deoarece aceasta este însotita, precedata si urmata de fluxurile ce apar între participanti si anume: fluxul produsului, negocierilor, titlului de proprietate, informational si promotional (B. Rosembloom – “Marketing channels” – A Management View, The Dryden Press, Chicago 1983 p.10).
Elementele componente ale distributiei, care vor fi analizate în capitolele urmatoare sunt: canalele de distributie, distributia fizica, vânzarea engros si vânzarea cu amanuntul (en detaille), primele doua implicând elaborarea de strategii adecvate.
Distributia se realizeaza pe doua cai principale:
1.       – prin contact direct între producator si consumator (specifica pentru bunurile de productie);
2.       – prin canale specializate, caz în care producatorul si cumparatorul nu vin în contact direct – este calea cea mai uzitata în cazul bunurilor de larg consum.
În practica, activitati de distributie realizeaza atât producatorii cât si intermediarii, ponderea pe care o detine fiecare depinde atât de mediul ambiant cât si de situatia concreta a întreprinderii.
În general, pe baza de contract cei doi stabilesc conditiile si activitatile ce le desfasoara fiecare.
Evident, fiecare ar dori sa faca cheltuieli cât mai mici si sa obtina în final profituri cât mai mari, iar interesul comun este acela de a vinde întreaga cantitate de produse la un pret, care sa le permita ambilor obtinerea unui profit. Contradictia ce apare între ei se rezolva prin negociere, fiecare asumându-si anumite riscuri.
Cele mai importante forme prin care se înfaptuieste distributia (P. Mâlcomete, coord. – Op. Cât. P.111) si care impun si adoptarea de  strategii specifice sunt:
1.       – distributie exclusiva – consta în plasarea prin intermediul unui singur distribuitor sau reprezentant. Se practica în cazul bunurilor de valoare mare, mai ales al mijloacelor de productie, precum si în cazul exporturilor.
2.       – distributie intensa – consta în plasarea produselor prin toate mijloacele avute la dispozitie, pentru a avea un grad de acoperire a pietii cât mai mare. Se practica în cazul bunurilor de folosinta curenta, ce se cumpara zilnic sau la intervale mici, fara a fi interesanta marca produsului.
3.       – distributie inversa – consta în recuperarea în scopuri productive a unor componente ramase în urma consumului (ambalaje, materiale deficitare, etc.). În acest caz ciclul este consum – distributie – productie. Se constata în ultimele decenii, o preocupare deosebita a tarilor dezvoltate pentru a recupera, refolosi si recicla tot ce se poate, deoarece, se asigura reducerea cheltuielilor cu producerea unor bunuri si protejarea resurselor naturale, mai ales a celor neregenerabile. Si în acest mod, distributia contribuie la progresul economico-social.
10.1.3. Functiile distributiei
Distributia, ca intermediar între productie si consum, este determinata de acestea, dar la rândul ei, are un rol activ asupra lor, influentând atât productia din ciclul urmator cât si consumul din
Ciclul prezent.
Relatiile de interdependenta dintre distributie si productie, respectiv consum, sunt puse în evidenta de catre functiile pe care aceasta le îndeplineste în cadrul circuitului economic:
1.       –  functia de schimbare a proprietatii asupra produsului – se realizeaza prin operatiuni comerciale care constau în: repartizare, vânzare, cumparare, prezentare si servicii etc.;
2.       – functia de transport – asigura scurgerea produselor de la producator la distribuitor si de la acesta la consumator, dupa ce, de regula suporta si operatiuni de depozitare. Cum situatiile în care consumatorul îsi cumpara direct produsul de la producator, sunt rare, activitatea de transport devine inevitabila si înseamna cheltuieli, ce sporesc valoarea produsului;
3.       – functia de stocare – permite ajustarea în timp a productiei la evolutia cererii. De obicei distribuitorul cumpara (se aprovizioneaza) de la producator (în partida mare – engros) la anumite intervale de timp si pune la dispozitie permanent consumatorului, care va gasi produsul atunci când îl doreste. Depozitarea trebuie sa asigure conditii bune pentru a nu se altera caracteristicile produsului;
4.       – functia de sortare si ambalare – face posibila oferirea unei varietati de produse sub aspect calitativ, structural, de marca. Distribuitorul transforma lotul de productie în lot de vânzare, oferindu-i produsul consumatorului, individual sau în loturi mici;
5.       – functia de promovare – ofera informatii consumatorului despre produse, iar prin formele de vânzare utilizate, publicitate, etc. Contribuie la cresterea volumului vânzarii;
6.       -  functia de service – consta în activitati legate direct de vânzare si negociere, de livrare, instalare (a bunurilor de folosinta îndelungata), reparatiilor în perioada de garantie;
7.       – functia financiara – se realizeaza prin faptul ca distribuitorul cumpara de la producator în partida mare, oferindu-i contravaloarea produselor, ceea ce-i permite continuitatea activitatii, chiar daca produsele nu au ajuns la consumator. În acest fel, distribuitorul este cel care finanteaza continuitatea productiei, asumându-si riscul;
8.       - functia sociala – consta în asigurarea protectiei intereselor consumatorului si educarea sa, prin numeroase mijloace pe care comertul le are la dispozitie.
Distributia îsi îndeplineste aceste functii prin elementele sale componente: canalele de distributie, distributia fizica, comertul engros si comertul cu amanuntul.
10.2. Structura canalelor de distributie
Denumit adesea, canal de marketing, canalul de distributie este componenta esentiala a submixului de distributie.
Canalul de distributie gestioneaza schimbarile prin care trece un produs în drumul sau de la producator pâna la consumatorul final. El apare ca “o combinatie de utilitati si functiuni asigurate de întreprindere” (C. Florescu, coord. – Op. Cât. Pag. 358), ca o retea de organizatii si persoane care au responsabilitatea de a asigura disponibilitatea bunurilor la nivelul consumatorului. El reflecta atât itinerariul cât si modalitatile ce asigura fluxul bunurilor de la producator la consumator.
Canalul de distributie trebuie privit ca un sistem ale carui componente: producator, consumator si intermediar se conditioneaza reciproc. De asemenea, canalul de distributie vizeaza nu numai circuitul deplasarii, ruta pe care aceasta o urmeaza ci si succesiunea de transferuri a titlului de proprietate între verigile componente ale lantului de distributie, extins pâna la consumatorul final.
10.2.1. Dimensiunile canalului de distributie
Orice canal de distributie se caracterizeaza prin trei dimensiuni:
1.       – lungimea – reprezinta numarul de etape, verigi intermediare prin care trece produsul de la producator la consumator (nu distanta în spatiu). Din acest punct de vedere se pot delimita câteva tipuri de canale:
A.       – canal direct – în care relatia producator – consumator este nemijlocita, deci nu apare intermediarul (ex. - Serviciul de reparat încaltaminte, cumpararea pâinii direct de la cuptor si în mod frecvent la bunurile de investitii, de productie);

B.      – canal scurt – în care apare intermediarul. Este un canal indirect, cu un singur intermediar – detailistul – considerat canal traditional. Se utilizeaza mai ales pentru produsele agroalimentare perisabile, dar si pentru produse de valoare mare, de noutate, de moda sau când piata este concentrata. În cazul mijloacelor de productie, depozitele specializate pun la dispozitia consumatorului produsele, în general pe baza de comenzi.

În acest caz producatorul îsi asuma functia distributiei fizice, pâna la magazin. Avantajele acestui tip de canal se reflecta în reducerea cheltuielilor, realizarea relatiei cu consumatorii sau marirea vitezei de rotatie. Distribuitorul este cel care îsi asuma riscul comercial si functia de promovare;
C.    – canalul lung – în care între producator si consumator, de obicei apar doi intermediari: engrosistul si detailistul

Se utilizeaza în mod frecvent pentru marfurile cu sortiment complex, cu cerere sezoniera sau care presupun operatiuni de sortare, ambalare, etc. În acest caz produsele trec printr-o singura veriga de depozitare, dar pot fi si mai multe. Un asemenea canal necesita cheltuieli mai mari, încetinirea vitezei de rotatie si chiar pierderi datorita conditiilor de depozitare, dar asigura o aprovizionare ritmica si conditii în genere adecvate de pastrare;
D.    – canal complex – în care exista mai mult de doua verigi intermediare care vor spori cheltuielile. Se întâlneste mai ales în tarile dezvoltate, ce practica comert integrat si în comertul international, dar îl întâlnim adesea si pentru bunuri de folosinta curenta.                               
                                                                                                             
2.       – latimea canalului – numarul unitatilor prin care se asigura desfacerea produsului în cadrul fiecarei etape a circuitului. În cazul bunurilor de consum latimea creste pe masura apropierii de consumatori, dar la bunurile de investitii ea este mai redusa. Latimea canalului de distributie sta la baza selectivitatii distributiei, în functie de care se disting mai multe forme de distributie:
A.       – distributie intensiva sau generala;
B.      – distributie selectiva;
C.       – distributie exclusiva – presupune alegerea unui singur intermediar convenit printr-un contract prin care cumparatorul se obliga sa vânda numai comerciantului respectiv pe o anumita piata. Vânzarea prin franchising – se utilizeaza în tarile dezvoltate pentru produsele de marca.
3.       – adâncimea canalului – reflecta gradul de dispersie în spatiu al punctelor de vânzare, al apropierii de punctele de consum. La bunurile de productie adâncimea e redusa, distributia având grad ridicat de concentrare teritoriala, la bunurile de consum adâncimea e mare, unele fiind aduse la domiciliu (comanda, corespondenta, comis-voiajor). Canalul de distributie este specific fiecarei categorii de produs, iar adesea acelasi produs se poate afla în canale de dimensiuni diferite. Ca urmare la nivelul economiei nationale se creeaza o adevarata retea de distributie, formata din persoane si organizatii.
10.2.2. Intermediarul de marketing
Intermediarii, ca membrii ai canalului de distributie sunt indivizi sau organizatii, care pot fi sau nu titularii produsului (proprietari ai produsului). Daca intermediarul este titular îsi asuma si riscuri dar si avantaje.
Existenta intermediarilor este determinata de:
-         specializarea întreprinderilor, unele în domeniul productiei, altele în cel al distributiei, deoarece în economia de piata concentrarea pe un segment este mai eficienta decât diversificarea;
-         asigurarea mai bunei satisfaceri a consumatorului, care chiar si numai din comoditate, dar mai ales din lipsa de timp, prefera sa gaseasca bunurile într-un singur magazin (aceasta a si dus la aparitia supermarketingurilor);
-         cresterea complexitatii, mai ales a industriei producatoare care are nevoie de un sistem la fel de complex pentru schimbul de bunuri si servicii;
-         distanta geografica dintre producator si utilizator devine tot mai mare, iar dispersia consumatorilor solicita o distributie cât mai eficienta.
Dezvoltarea rapida a productiei si consumului evidentiaza nu numai necesitatea intermediarilor ci si amplificarea rolului lor în circuitul economic. De aceea, se vorbeste tot mai frecvent de rolul distribuitorului care este “din ce în ce mai putin al unui intermediar, mai mult sau mai putin neutru, ci mai mult al unui agent activ al vânzarii, capabil sa sondeze, sa stimuleze si sa orienteze cererea, capabil de asemenea sa faca presiuni asupra ofertei si sa modifice conditiile” (P.L. Dubois, A. Jolibert – op. Cât. P.308-309).
10.2.2.1. Functiile distribuitorului
Asistam în prezent la largirea functiilor distribuitorului, la functiile clasice adaugându-se o serie de functii moderne.
Ph. Kotler considera ca functiile cheie ale membrilor canalului de distributie sunt (Ph. Kotler... op. Cât. Pag.963):
1.       informarea – culegerea si distribuirea informatiilor despre fortele pietii;
2.       promovarea – elaborarea si difuzarea unor mesaje convingatoare;
3.       contactarea – descoperirea si comunicarea cu potentialii clienti;
4.       corelarea – asigurarea concordantei între oferta si nevoi;
5.       negocierea – încheierea acordului pentru transferarea proprietatii;
6.       distributia fizica – transportul si depozitarea;
7.       finantarea – obtinerea si utilizarea fondurilor;
8.       asumarea riscului.
Autorul apreciaza ca primele cinci functii permit punerea la punct a tranzactiei, iar ultimele trei ajuta la efectuarea acesteia.
Si alti autori, grupeaza în maniera proprie functiile distributiei, care evident trebuie realizate de distribuitori (vezi St. Pruteanu... op. Cât. P.172-174; C. Sasu – op. Cât. P.153-154; E. Hill, T. O’Sullivan – op. Cât. P.197).
Astfel P. L. Dubois si A. Joilibert evidentiaza functiile clasice ale distributiei (pe care le-am prezentat în subcapitolul 10.1.1.) subliniind ca functiile moderne se situeaza în prelungirea celor traditionale, pretinzând din partea distribuitorilor introducerea unei noi îndemânari în plan tehnic si comercial, metode noi ce vizeaza însasi conceptia operatiunilor de distributie, oferind noi servicii consumatorilor.
Desfasurarea normala a activitatii, presupune îndeplinirea tuturor acestor functii, de obicei unele de catre producator si altele de catre intermediar, repartizarea facându-se dupa criteriul eficientei si al satisfactiei maxime a consumatorilor.
Specialistii remarca unele tendinte ce se manifesta în ultima vreme în acest sens (C. Florescu, coord. – Op. Cât. Pag.365):
-         participarea mai intensa a producatorului în sfera distributiei;
-                   restrângerea rolului agentilor întermediari (brokeri, comisionari) prin preluarea functiilor de catre ceilalti distribuitori;
-         contopirea functiilor de gros si a celor de detail în activitatea unei singure firme.
Toate acestea sunt determinate de necesitatea de a realiza toate activitatile de distributie cu cheltuieli cât mai mici, ceea ce dupa parerea noastra nu semnifica nicicum reducerea rolului intermediarilor.
10.2.2.2. Tipuri de distribuitori
Intermediarii, cum sunt numiti cel mai adesea, în virtutea inertiei, a traditiei, sunt membrii canalului de distributie, de activitatea carora depinde în foarte mare masura soarta unei afaceri, si în care îsi pun sperantele în primul rând producatorii, pentru ca ei pot accelera schimburile, dar si consumatorii, pentru ca ei le dau sansa sa-si satisfaca cel mai bine nevoile, punându-le la dispozitie bunurile ce se produc în societate.
Pentru producatori, intermediarii realizeaza vânzarea, finantarea, asumarea riscului, distributia fizica, promovarea, etc. Deci activitati de marketing, de tranzactionare, de miscare a produselor pâna la consumatorul final.
Pentru consumator, intermediarii sunt cei care le asigura accesul la produsele dorite, în momentul si la locul potrivit, cu cele mai mici cheltuieli si financiare si de timp.
Intermediarii se pot împarti în doua categorii: a). Comercianti si b). Intermediari functionali, în functie de pozitia lor fata de proprietate.
A.       Comerciantii – devin proprietarii marfurilor pe care le cumpara de la producator si le vând apoi consumatorului, asumându-si toate riscurile ce revin proprietarului. Ei pot obtine profituri foarte mari daca reusesc sa vânda marfa, dar pot si pierde, proportional cu gradul de desfacere al marfii. În aceasta categorie se includ:
-         Angrosistul – care cumpara marfa de la producator (numai bunuri de consum) si o vinde unui alt intermediar. Ei cumpara pentru a vinde si de obicei ofera cumparatorului, care nu este consumatorul final, credite, transport etc. Se specializeaza pe grupe de marfuri.
-         Detailistul – realizeaza legatura directa cu consumatorul. Sunt în general specializati pe grupe de marfuri si ofera servicii post vânzare, credite si adauga unele servicii (ex. Ambalare, pastrare, sortare etc.).
-         Distribuitorul industrial – are aceeasi pozitie si functie ca si angrosistul, dar pe piata bunurilor de productie, acordând facilitati cumparatorilor industriali.
-         Franchisorul – proprietarul unei idei de afaceri care a avut succes, idee pe care o cedeaza unui numar de detinatori de franchise.
-         Posesorul unei licente – este identic cu franchisorul, dar utilizat în marketingul industrial. Pentru a produce, plateste dreptul de autor si un anumit procent (care se negociaza) din vânzari, în schimbul dreptului de a produce.
-         Marketingul direct (vânzare directa) – prin care se livreaza produsul direct cumparatorului fara intermediari.
-         Vânzatori la domiciliu – fara a mai utiliza canalele traditionale de distributie, vinde direct la domiciliu posibililor clienti.
B.      Intermediarii functionali – nu devin proprietarii bunurilor pe care le vehiculeaza, ci obtin comision sau taxa pentru serviciile pe care le ofera, precum: transport, depozitare, finantare etc. În aceasta categorie se includ:
-         Agentul – reprezinta un vânzator sau un cumparator care în baza unei întelegeri contractuale, negociaza dar nu devine proprietar ci primeste un comision sau o suma pentru serviciile efectuate.
-         Broker – este un agent, dar cu functiuni mai restrânse, deoarece el doar organizeaza întâlnirile, de obicei la intervale regulate, în vederea negocierii schimburilor. Se specializeaza pe categorii de marfuri: alimentare, imobiliare, asigurari etc., care prezinta fluctuatii mari pe piata. Primeste o taxa de brokeraj sau comision.
-         Detinatorul unei franchise – poate fi o organizatie sau un individ ce obtine dreptul exclusiv de a exploata o idee de afacere de la franchisor în schimbul unei taxe (ex: lanturile de restaurante fast-food).
-         Marchandisinger – un lucrator ce supravegheaza modul de prezentare si stocurile în punctele de desfacere pentru un anumit producator, utilizat si pentru a suplimenta eforturile fortei de vânzare directe.
-         Intermediarii –ce asigura depozitele, bancile, companiile de asigurari ce intervin în procesul schimbului.
În concluzie, exista o paleta larga a distribuitorilor care se afla în pozitii diverse fata de producator. Astfel D. Lindon (“Le marketing “– Ed. Fernand Nathan, Paris, 1981, p.136-137) evidentiaza patru situatii ale distribuitorului si anume: dependenta ridicata fata de producator, dependenta partiala, independenta sau situatia dominanta, care se reflecta în maniera de adoptare a deciziilor si modul de împartire a riscurilor si beneficiilor între cei doi.
Pentru elaborarea mixului de distributie are mare importanta cunoasterea situatiei, rolului, functiilor ce revin intermediarilor, pentru ca, de numarul si pozitia lor depinde fizionomia si rationalitatea canalului de distributie.
10.2.3. Alegerea canalului de distributie
Alegerea canalului de distributie este una din cele mai importante decizii pe care trebuie sa o adopte echipa manageriala, întrucât acesta are implicatii imense atât asupra vânzarilor cât si a costurilor pe o perioada îndelungata. Odata ales, canalul de distributie va functiona o lunga perioada, influentând celelalte variabile de marketing, care la rândul lor îl influenteaza.
Canalele de distributie se aleg în functie de o multitudine de factori (fig. 10.5) cu incidente asupra lor, tinând seama de conflictele ce apar în mod frecvent în interiorul canalului, tendintele ce se manifesta în sistemele de marketing, etc.
Factorii ce influenteaza activitatea unui canalul de distributie sunt fie interni fie externi, cei mai activi par sa fie:
-         Consumatorii – prin numar, concentrare, frecventa de cumparare, cerinte de amplasare;
-         Producatorii – prin resursele, obiectivele, cultura si caracteristicile organizatiei, puterea sa financiara, pozitia pe piata, calitatea informatilor de marketing;
-         Concurenta – în sfera distribuitorului da posibilitatea alegerii unui canal mai ieftin, care adesea este un avantaj competitiv deosebit. Foarte importante sunt metodele de distributie, relatiile cu membrii canalelor, sistemul de informatii de care dispun;
-         Produsul – prin caracteristicile lui: pret, perisabilitate, ciclu de viata, servicii ce le suporta (ambalare, etichetare) sau le ofera (garantii, reparatii);
-         Mediul ambiant – care impune restrictii legale (teritoriale, exclusivitate) sau ofera avantaje mai ales pentru export;
-         Intermediarii – prin costuri, functii, traditii, restrictii, acorduri speciale.

Fig. 10.5
Fiecare canal de distributie este format din mai multe firme cu marime si roluri diferite, care desi au acelasi obiectiv ce se poate realiza prin succesul general al canalului, urmaresc si obiective personale, care sunt adesea prioritati, ce duc la conflict.
Ciocnirea de interese poate fi: pe orizontala – între membrii aflati pe acelasi palier, dar în canale de distributie diferite, sau pe verticala – între intermediari succesivi pe acelasi canal.
Cele mai frecvente motive ale conflictelor sunt: stabilirea pretului final, întârzierea platilor, obtinerea informatiilor, asigurarea sprijinului pentru reclame, rentabilitatea, sortimentele si marimea lotului, loialitatea, etc.
Rezolvarea conflictelor se poate face prin: negociere formala, contactare informala, întrevedere periodica sau arbitraj.
Se utilizeaza ca solutie si integrarea canalelor, ce poarta denumirea de sistem de Marketing vertical (SMV) si se comporta ca o singura unitate. Înfaptuirea unui asemenea sistem se poate realiza prin trei metode:
-         SMV corporat – consta în crearea unui centru angro propriu ce ofera avantaje membrilor canalului;
-         SMV administrat – în care o parte a lantului detine coordonarea întregului canal;
-         SMV contractual – consta în realizarea unor aranjamente oficiale între membrii canalului.
Se încearca aplanarea conflictelor prin actiuni conjugate ale producatorilor si intermediarilor, deoarece existenta lor si mai ales acutizarea pot aduce prejudicii si unora si celorlalti.
10.3. Distributia fizica (logistica)
În acceptiunea traditionala, distributia fizica în sens restrâns, reprezinta transportarea efectiva a produselor de la furnizor la utilizator.
În acceptiunea de marketing, logistica de marketing este distributia fizica în sens larg ce vizeaza planificarea, implementarea si controlul fluxului fizic de la locul producerii pâna la cel al consumului sau utilizarii finale.
“Logistica analizeaza nu numai fluxul parcurs de o marfa de la producator la client ci si fluxul produselor si materialelor de la furnizor catre producatori. Ea implica conducerea întregului lant de furnizare, constituit de fluxurile care contribuie la formarea si adaugarea valorii de furnizorii si utilizatorii finali” (Ph. Kotler... – Op. Cât. P.988).
Logistica este termenul preferat de specialistii de marketing, pentru ca atrage atentia asupra faptului ca distributia fizica poate aduce mari avantaje, ea având implicatii asupra costurilor, calitatii si gradului satisfacerii nevoilor consumatorilor.
Obiectivele distributiei fizice sunt:
-         asigurarea serviciilor conform necesitatilor clientilor cu promptitudine, corectitudine si convenienta (cât mai convenabil);
-         reducerea costurilor totale, care în pretul cu amanuntul detin între 1/5 – 1/3, astfel încât la un cost cât mai mic sa se asigure utilitate cât mai mare.
Distributia fizica (logistica) include un complex de activitati aflate într-o strânsa interdependenta prin care se realizeaza politica de distributie si anume: transportul, depozitarea, manipularea, sortarea, preambalarea, stocarea, expedierea, receptia, etc.
Aceste activitati formeaza un sistem logistic care îndeplineste urmatoarele functii primare:
-         Prelucrarea (procesarea) comenzii –prin care se realizeaza contactul direct cu consumatorul si vizeaza primirea comenzii de la clienti, transmiterea la depozit si eventual comandarea, apoi facturarea, dupa care va urma transportul;
-         Gestionarea (manipularea) materialelor – presupune ca în functie de caracteristicile produselor (perisabilitate, greutate, dimensiuni) sa se asigure deplasarea în interiorul depozitelor si pâna la client;
-         Depozitarea marfurilor tangibile vizeaza amplasarea, proiectarea si identificarea depozitelor ce asigura: receptia bunurilor, marcare, etichetare, codificare, sortare, pastrare, ambalare, formare de partizi, paletizare, containerizare etc. Au rolul de a asigura fluenta în consum conform necesitatilor consumatorilor, indiferent de caracterul consumului sau al productiei;
-         Gestionarea stocurilor – este vitala, dar daca sunt prea mari cresc costurile (se apreciaza ca un sfert din valoarea bunurilor anual este costul), iar daca sunt prea mici nu asigura continuitatea (din totalul bunurilor 1/3 – ? îl reprezinta stocurile într-o întreprindere). Pentru a asigura stocuri optime trebuie avute în vedere: rotatia lor, determinarea momentului si a cantitatii reaprovizionarii;
-         Transportul – asigura deplasarea efectiva a bunurilor de la producator  la consumator. El este astazi foarte diversificat: feroviar, rutier, aerian, fluvial, maritim, conducte. Pentru a se realiza cu cele mai mici cheltuieli, trebuie aleasa modalitatea cea mai eficienta nu numai în functie de pret, ci si de caracteristicile produsului, timp, frecventa, accesibilitate, capacitate, siguranta, încredere, etc.
Se observa ca functiile sistemului logistic sunt separate în timp, spatiu, organizatoric si de aceea este foarte importanta corelarea lor în scopul asigurarii utilitatii maxime cu cheltuieli minime.
Un rol important îl are în acest sens elaborarea si înfaptuirea unor strategii adecvate
10.4. Alternative strategice cu privire la distributie
Strategia distributiei reprezinta optiunile producatorului, atitudinea lui cu privire la canalele de distributie, stabilirea intermediarilor si a logisticii marfurilor, precum si selectarea partenerilor si a relatiilor cu acestia.
Alegerea celei mai adecvate maniere de distributie, prin care sa se maximizeze expunerea produsului pe piata-tinta la un cost minim trebuie sa tina seama si de urmatoarele aspecte:
-         Lungimea canalului si controlul producatorului sunt invers proportionale;
-         Costurile canalului de distributie se includ în pretul produsului;
-         Stabilirea preturilor afecteaza distributia;
-         Bunurile scumpe trebuie distribuite diferit fata de cele ieftine;
-         Influenta promovarii asupra distributiei.
În alegerea strategiei distributiei se porneste de la obiectivele ce si le-a propus în domeniul distributiei influentate de: caracteristicile produsului, ale întreprinderii, ale intermediarilor, concurenti si mediul în care functioneaza producatorul.
Se elaboreaza mai multe variante strategice, dar decizia strategica se adopta în functie de o serie de criterii, cum ar fi: selectivitatea pietii, puterea firmei, stapânirea si controlul circuitului marfurilor, supletea si convertibilitatea firmei în plan comercial, competenta intermediarilor, functiile distribuitorului, repartizarea marjelor, compatibilitatea cu alte forme de vânzare (P.L. Dubois, A. Jolibert – op. Cât. P. 319-327), dimensiunile canalului de distributie, gradul de implicare a firmei, de elasticitate a aparatului distributiei, logistica marfurilor si gradul de control (C. Florescu – Strategii în conducerea activitatii întreprinderii, Ed. St. si Enciclopedica, Buc. 1987, pag. 319-321).
Principalele variante strategice ale distributiei se delimiteaza în functie de:
1.       numarul intermediarilor, se poate adopta o strategie de:
A.       – distributie intensiva – implica desfacerea în orice punct posibil. Se recomanda pentru bunurile ce se cumpara curent;
B.      – distributie selectiva – implica desfacerea doar în anumite locuri. Se recomanda pentru bunurile ce necesita compararea pretului si performantelor (electronice);
C.       – distributie exclusiva – implica desfacerea în locuri speciale. Se recomanda pentru produse scumpe, de moda, de arta.
2.       tipurile de intermediari – pe care îi utilizeaza firma:
A.       – forta de vânzare – firma desface direct
B.      – agentiile producatorilor
C.       – distribuitori industriali
3.       dimensiunile (lungimea) canalului de distributie – se poate utiliza:
A.       – distributia directa;
B.      – distributia pe canale scurte;
C.       – distributia pe canale lungi.
Echipei manageriala îi revine responsabilitatea selectarii variantelor strategice care raspund cel mai bine înfaptuirii politicii de distributie, care trebuie sa aleaga canalele de distributie, intermediarii, sistemul logistic în asa fel încât sa le armonizeze între ele si cu strategiile celorlalte submixuri de marketing.
11. Promovarea  bunurilor si serviciilor

            Produsul fabricat de producator, în conditii de eficienta economica si posesor al caracteristicilor si elementelor pe care le doreste consumatorul, va ajunge la aceasta, dupa ce i s-a stabilit pretul de vânzare si canalul de distributie, dar si dupa ce potentialul cumparator a fost informat de existenta noului produs, de noile caracteristici ale produsului modernizat, sau de potentialul produsului de a-i satisface mai bine nevoile, decât alte produse similare.
            Gradul de informare al consumatorilor depinde de maniera în care se realizeaza comunicarea producator-consumator si feed-back-ul acestei relatii.
            11.1. Locul si rolul comunicarii  în mixul de marketing
            În perioada actuala, în care, atât complexitatea ofertei si a ofertantilor, cât si a volumului si structurii nevoilor cresc într-un ritm alert, pentru producator este foarte important sa comunice posibililor clienti datele necesare, pentru a cunoaste avantajele ce le ofera produsele lui, iar pe de alta parte sa receptioneze reactiile acestora, care sunt surse de informatii pentru activitatea lui viitoare.
            11.1.1. Raportul comunicare-promovare
            Comunicarea permanenta între ofertanti si consumatori, care de regula sunt despartiti spatial si temporar, este o necesitate, deoarece o informare corecta si prompta stimuleaza cererea, o orienteaza catre anumite produse si  influenteaza consumul rational, provoaca modificari în mentalitatile si atitudinile posibililor cumparatori, ceea ce se va reflecta în cresterea volumului de bunuri vândute si pe aceasta baza a profitului, ca unic scop al producatorului.
            Comunicarea “se afla în centrul a tot ceea ce întreprinde firma si este prezenta în toate activitatile acesteia”, (M: J.Baker, op. Cât. P.387) marketingul modern are la baza ipoteza comunicarii bilaterale eficiente – consumatorii comunica firmelor ce doresc, iar firmele îi informeaza pe consumatori cu tot ceea ce au de vânzare.
            În sens larg (M.Wayne Dehoziere, “The Marketing Communication Process”, McGrow-Hill, 1976), comunicarea vizeaza toate variabilele mixului de marketing împreuna cu toate activitatile întreprinderii.
            În sens restrâns (E.J.McCarthy si W.D.Perreault jr., Basic Marketing, ed. A 8-a, Irwin, 1984), comunicarea de marketing e considerata o activitate promotionala, legata de vânzarea personala si de masa, în care sunt incluse publicitatea, reclamele, precum si promovarea vânzarilor.
            Pentru Ph. Kotler (Ph. Kotler, op. Cât. P.815-816) comunicarea eficienta a organizatiei depinde de modul în care ea rezolva urmatoarele probleme: daca trebuie sa comunice sau nu, cât si cum sa cheltuiasca pentru comunicare. Raspunsurile la aceste întrebari se obtin în cadrul sistemului de comunicatii în marketing, pe care si-l organizeaza orice firma importanta, sistem ce include ansamblul comunicarilor cu intermediarii, consumatorii, organisme publice separate, dar si între ele.
            Principala activitate de comunicare a firmei este mixul promotional – programul comunicatiilor de marketing – ce consta în “combinatia specifica a instrumentelor de publicitate, vânzarea personala, promovare a vânzarilor si relatii publice, utilizate de aceasta pentru a-si îndeplini obiectivele de marketing si publicitate”. Dar, pentru ca impactul comunicarii sa fie maxim, întregul mix de marketing al firmei nu numai promovarea, ci si produsul trebuie sa fie coordonat în asa fel, încât, sa se asigure o difuzare completa a informatiei si o receptionare a modului în care acestea sunt apreciate.
            În concluzie, sistemul de comunicatii de marketing constituie cadrul general în care se desfasoara promovarea (sub mixul promotional) cu cele patru instrumente  promotionale: publicitatea, vânzarea personala, promovarea vânzarilor si relatiile publice, care urmaresc prezentarea organizatiei, a produselor si serviciilor sale, sensibilizarea potentialilor clienti si bineînteles cresterea vânzarilor pentru a se obtine un profit mai mare (fig.11.1).

Fig. 11.1. Sistemul de comunicare al întreprinderii
            11.1.2. Comunicarea eficienta
            Daca acceptam definirea generica a comunicarii ca “un proces de stabilire a unitatii sau multiplicitatii ideilor între emitator si receptor” (Wilbur Schramm, “The Process and Effects of Mass Communications”, University of Illinois Press, 1955, p.3), admitem, ca în fapt comunicarea înseamna un transfer de informatie între cele doua parti care au un rol activ. M.J.Baker (M.J.Baker, op. Cât. P.372) apreciaza ca un consumator obisnuit este expus cam la 3000 de mesaje promotionale zilnic, din care nu receptioneaza mai mult de noua.
            În procesul de comunicare intervin mai multe elemente ce au roluri si pozitii diferite. Astfel, Ph. Kotler (Ph. Kotler, op. Cât. P.816-817) apreciaza, ca într-un model complex de comunicare apar 9 elemente:
            - emitatorul si receptorul – sunt componentele principale ale oricarei comunicari.
            - mesajul si mijlocul de transmitere – sunt instrumente esentiale ale comunicarii.
            - codificarea, decodificarea, raspunsul si reactia inversa – sunt functii primare ale comunicarii.
            - bruiajul – este zgomotul din sistem.
            Ce semnificatie are fiecare element, vom vedea mai jos:
            1. Emitatorul – este sursa de informatii, punctul de pornire, unde este generata ideea ce va fi transmisa. Întreprinderea este cea care transmite mesajul potentialului consumator, distribuitor sau furnizor în scop comercial.
            2. Codificarea – procesul de convertire a ideii într-o forma simbolica ce se poate, apoi expedia (de ex. Într-o reclama). Forma simbol se exprima prin cuvinte rostite, imagini sau gesturi ce pot fi întelese atât de emitator cât si de receptor.
            3. Mesajul – este ideea, informatia ce trebuie transmisa, care a fost codificata într-un simbol ce poate fi transmis. În general, mesajul este o combinatie de imagini, sunete si cuvinte.
            4. Mijlocul de transmitere – este suportul mesajului, prin care urmeaza sa fie difuzat. În general, canalele de comunicare prin care mesajul trece de la emitator la receptor, sunt considerate vehiculele comunicarii si sunt denumite generic media, cele mai utilizate fiind: ziarul, revista, televiziunea, radioul, panoul, afisul, ambalajul, cartea postala etc.
            5. Decodificarea – este procesul invers al codificarii, prin care receptorul interpreteaza mesajul, atribuind simbolurilor codificate de emitator un anumit înteles, sens, încercând sa descopere ideea mesajului transmis. Uneori, receptorul confera mesajului alta semnificatie decât cea transmisa de emitator din varii motive: grad mare de abstractizare, codificare neclara, suport inadecvat, prezentare prea sofisticata pentru nivelul de întelegere al receptorului.
            6. Receptorul – este destinatarul mesajului, care poate fi consumatorul, distribuitorul, furnizorul. Cel ce primeste mesajul este auditoriul format din persoanele ce receptioneaza mesajul, direct de la sursa sau prin media.
            7. Raspunsul – este maniera în care reactioneaza la mesaj, atitudinea receptorului fata de acesta. Poate sa nu aiba nici o reactie din diverse motive (nu-l intereseaza produsul, ideea, mesajul este confuz, nu-l întelege, pasivitate) sau poate sa aiba reactie de respingere, pentru ca-l enerveaza mesajul. De asemenea, poate avea mai multe raspunsuri.
            8. Reactie inversa (feed-back) – este partea raspunsului dat de receptor emitatorului prin telefoane, scrisori, reamintire, recunoastere.
            9. Zgomotul de fond – este bruiajul ce apare pe canalul de comunicare sau decodificare incorecta, ce face ca sa primeasca un mesaj diferit fata de cel transmis (si iese ca la telefonul fara fir – jocul din copilarie atât de amuzant).
            Din prezentarea acestui model, reiese ca, procesul de comunicare nu e de loc facil, cum pare la prima vedere întrucât are mai multe componente cu grad mare de sensibilitate, ce face ca mesajul, adesea, nici macar sa nu fie receptat.
            Pentru emitator este foarte important sa respecte cel putin “4 conditii fundamentale pentru dobândirea succesului în comunicare, conditii ce trebuie îndeplinite daca se doreste ca mesajul sa produca raspunsul dorit” (W. Schramm).
            1. Mesajul trebuie proiectat si transmis astfel încât sa capteze atentia respectivului destinatar.
            2. Mesajul trebuie sa utilizeze simboluri care sa fie comune atât experientelor sursei, cât si destinatiei, astfel ca sensul sa poata fi receptat si înteles.
            3. Mesajul trebuie sa trezeasca în destinatar constiinta existentei unor trebuinte, sugerându-i concomitent acestuia modalitati de a le satisface.
            4. Mesajul sa sugereze o modalitate de a satisface aceste nevoi, adecvata grupului caruia îi apartine destinatarul din acel moment.
            Respectarea acestor conditii este premiza unei comunicari eficiente, în care emitatorul trebuie sa tina seama de principalii factori ce au impact asupra ei, asupra elementelor de baza care explica:
            - cine emite – emitatorul.
            - ce spune – mesajul.
            - cum spune – canalele.
            - cui transmite – receptorul.
            - cu ce rezultat – feed-back.
            Emitatorul este acela care trebuie:
            - sa identifice destinatarii vizati cu caracteristicile lor.
            - sa determine raspunsul, care în final trebuie sa fie cumpararea bunului respectiv.
            - sa aleaga cel mai bun mesaj, tinând seama de modelul AIDA (Atentie, Interes, Dorinta, Actiune).
            - sa selecteze canalele de comunicare din cele doua categorii: personale sau impersonale.
            - sa stabileasca bugetul promotional, folosind cea mai potrivita metoda din urmatoarele: metoda posibilitatilor, a procentajului din vânzari, a paritatii competitive, a obiectivelor si sarcinilor etc.
            - sa stabileasca mixul promotional coordonat, care sa-i permita atingerea obiectivelor de marketing stabilite.
            - sa receptioneze reactia inversa (feed-back) pentru a stabili câti consumatori au fost informati, au încercat produsul, au fost satisfacuti.
            Desigur, emitatorul este compartimentul/departamentul de marketing si în cadrul acestuia pentru fiecare produs poate fi un specialist, dar întreaga activitate de comunicare trebuie coordonata de un responsabil, rangul lui depinde de situatia firmei, responsabil, care aplica strategia de comunicare totala, adoptata de echipa manageriala.
            11.2. Promovarea - componenta a mixului de marketing
            Promovarea, ca unul din domeniile cele mai empirice ale actiunii marketingului, se exprima în “ansamblul de actiuni si mijloace de informare si atragere a cumparatorilor potentiali catre punctele de vânzare, în vederea satisfacerii nevoilor si dorintelor acestora si implicit a cresterii eficientei economice a activitatii întreprinderii producatoare” (D. Patriche “Marketing industrial” Ed. Expert, Bucuresti 1994, p.215).
           
            11.2.1. Continut si necesitate
            Amplificarea fenomenului promotional îsi gaseste explicatia în: “accelerarea concurentei, aglomerarea pietelor, saturarea consumatorului fata de numarul excesiv de comunicatii publicitare, banalizarea produselor si marcilor, preferinta pentru rezultate obtinute pe termen scurt, exigentele noilor forme de distributie etc.” (Pl. Dubois, A. Jolibert. Op. Cât. P.233), ceea ce face ca promovarea permanenta a produselor sa devina cerinta majora, un factor indispensabil al oricarui proces de vânzare, indiferent de natura marfii.
            Ca forma de comunicare folosita pentru a informa, convinge sau reaminti publicului despre bunurile, serviciile, imaginea, implicarea în comunitate a unei persoane sau organizatii, promovarea are adesea rolul decisiv în procesul de realizare a obiectivelor stabilite. În economia de piata moderna, nu conteaza ca produsele sunt de calitate, daca potentialii consumatori nu le cunosc, este putin probabil sa se vânda. În mod traditional, promovarea avea ca scop atragerea de noi clienti. În prezent este cel putin la fel de important, daca nu chiar mai important sa reamintesti clientilor avantajele oferite de produsele proprii, fata de cele ale concurentilor si sa-i convingi de acest lucru, îndrumându-i sa-si satisfaca rational nevoile, cumparând produsele tale. Astfel, promovarea moderna va stimula, dezvolta si orienta nevoile consumatorilor.
            Nimeni nu se mai îndoieste astazi, de necesitatea promovarii produselor, fapt reflectat în structura mixului de marketing, a carei importanta variabila este promovare (una din cele 4 considerate clasice). Cu cât va fi mai flexibila si novatoare activitatea de promovare, cu atât impactul ei, va fi mai mare pe o piata saturata de mesaje publicitare.
            Promovarea, ca expresie a actiunilor, mijloacelor si metodelor utilizate în orientarea, informarea, atragerea si convingerea clientilor sa cumpere produsul în scopul satisfacerii dorintelor lor, dar si asigurarii rentabilitatii întreprinderii producatoare, este o necesitate pentru înfaptuirea obiectivelor strategice si tactice ale întreprinderii, pentru înviorarea ciclului de viata al produsului, ca si pentru anihilarea efectelor actiunilor ce duc la scaderea vânzarilor.
            În literatura de specialitate, întâlnim o dubla acceptiune data promovarii pe care o explica P. Lasségne (P. Lasségne, Gestion commerciale, Paris, Les Conts de Droit, tome 2, 1972, p.73).
            Astfel, în sens larg promovarea este sinonima cu “dinamica comerciala” si desemneaza toate cercetarile care pot sa antreneze cresterea vânzarilor. Termenul anglo-saxon “promotion” desemneaza sensul larg al promovarii, care este una din cele 4 componente ale mixului de marketing (product, price, place, promotion).
            În sens restrâns, promovarea este expresia tehnicilor specifice ale caror caractere comune, sunt prezentate mai jos si care o deosebesc de publicitate.
            Trasaturile esentiale ale promovarii sunt:
            - caracterul direct, imediat, concret.
            - prezenta unui avantaj, adaos, supliment, etc.
            - caracter efemer.
            - caracter exceptional si neobisnuit.
            - legatura sa cu un produs definit.
            - originea sa (producator, distribuitor, organizatie profesionala) si tintele sale (consumatori...) variate.
            - legatura sa cu mixul de marketing în ansamblu.
            Esentialul acestor caractere le regasim în lucrarea lui Y. Castagnol (Y. Castagnol, “Principes et pratiques de la promotion des ventes”, Paris, Delmas et Cie, 1972), care defineste promovarea ca “o practica a marketingului ce consta în adaugarea temporara a unei valori suplimentare produsului sau serviciului, ce ofera un avantaj specific cumparatorilor vizati în functie de un obiectiv precis si masurabil”.
            La aceste trasaturi F. Guilbert (F. Guilbert, Cours sur la promotion - Document roneóté 1986) adauga doua elemente, care precizeaza, ca promovarea duce la modificarea (temporara) a ofertei de baza si la obtinerea unui comportament definit “care nu poate fi doar un comportament  de cumparare.”
            În concluzie, în acceptiunea moderna, promovarea este un concept complex deoarece:
            - este o forma a comunicarii ce se concentreaza în mixul promotional, cu o sfera mai larga de cât publicitatea.
            - vizeaza o modificare imediata si directa a cererii (accelerare, crestere, reglare).
            - vizeaza o modificare imediata a comportamentului clientului, distribuitorului etc.
            - urmareste o modificare pozitiva si temporara a ofertei consumatorilor, a conditiilor de interventie a distribuitorilor etc.
            - efectul promovarii este direct, când se adreseaza nemijlocit consumatorilor si indirect cât se adreseaza intermediarilor.
            Promovarea, considerata ansamblul de tehnici sau practici a marketingului, ori actiune de marketing, ori forma de comunicare, urmareste depasirea unui nivel al vânzarilor prin captarea atentiei si atragerea cumparatorilor potentiali, de catre punctele de vânzare, informarea, convingerea, formarea si mentinerea unei clientele atrasa de produs si întreprinderea producatoare.
            Ea se desfasoara în doua directii principale:
            1. Promovarea produselor – prin totalitatea mijloacelor si metodelor utilizate în orientarea, informarea potentialilor clienti asupra produselor noi sau îmbunatatite, începând de la ideea de produs nou si pâna la lansarea lui pe piata, pentru dezvoltarea unei  atitudini pozitive fata de produs.
            2. Promovarea vânzarilor – prin ansamblul actiunilor si mijloacelor de captare a atentiei potentialilor cumparatori, de catre punctele de vânzare, în scopul impulsionarii vânzarilor. Se realizeaza prin mai multe tipuri de actiuni, denumite mijloace sau forme promotionale, cum ar fi: publicitatea, promovarea directa, relatii publice, marchandising, promovarea vânzarilor, alte actiuni.
            Daca avem în vedere maniera de desfasurare a actiunilor promotionale distingem:
            - actiuni promotionale realizate prin mass-media (ex. Publicitate).
            - actiuni promotionale la locul vânzarii (ex. Promovare directa).
            De asemenea, daca tinem seama de initiatorul activitatilor promotionale, distingem:
            - promovarea activa – când producatorul este cel care-si asuma responsabilitatea de promovare, pe care o exercita direct în rândul consumatorilor finali, în vederea creerii si stimularii preferintei pentru produsul sau.
            - promovarea pasiva – când distribuitorul, intermediarul îsi asuma responsabilitatile cu privire la metodele si tehnicile pe care le foloseste în domeniul promovarii.
            Managerul cu responsabilitati în domeniul promotional este cel care va decide formele, metodele si tehnicile utilizate, când si în ce masura.
            11.2.2. Obiectivele si rolul promovarii
            în ultima vreme, mai ales în ultimul deceniu, se constata accentuarea preocuparilor în domeniul promovarii produselor dar mai ales a vânzarilor. Aceasta a condus la amplificarea rolului promovarii în cadrul activitatilor de marketing si ca urmare la diversificarea obiectivelor promotionale.
            Rolul promovarii rezida în continutul complex al conceptului de promovare, ce releva faptul ca scopul general este influentarea comportamentului oamenilor, în asa fel încât, sa sporeasca volumul vânzarilor bunurilor respectivului producator. De aceea, promovarea îndeplineste o serie de functii economico-sociale, ce evidentiaza utilitatea sa cum ar fi: (St. Prutianu..., op. Cât. P.185-186)
            - furnizarea de informatii atât cumparatorului cât si vânzatorului.
            - neutralizarea informatiilor defavorabile ce se raspândesc mai ales prin zvonistica.
            - stimularea cererii este scopul direct si imediat.
            - atenuarea fluctuatiilor cererii mai ales în cazul produselor sezoniere.
            - diferentierea produselor, mai ales a marcilor.
            - reamintirea avantajelor produselor pentru a ramâne consumatori fideli.
            - contracararea concurentilor.
            - influentarea persoanelor cu putere de decizie la nivel guvernamental.
            - influentarea comportamentului public.
            - formarea unei imagini.
            - justificarea preturilor bunurilor si serviciilor.
            - constientizarea publicului cu privire la noile produse si servicii create.
            Pe baza acestei largi palete de functiile ce le poate îndeplini activitatea promotionala, fiecare întreprindere producatoare îsi stabileste obiective pe termen scurt, dar si mai lung, obiective generale dar si specifice, obiective fata de vânzatori, distribuitori si consumatori.
            Între obiectivele generale ale promovarii, cele mai frecvente sunt:
            - modificarea fluxului cererii, direct – când se modifica comportamentul cererii, indirect - când se schima comportamentul unui agent al circuitului de distributie.
            - accelerarea cresterii cererii de bunuri pe termen scurt.
            - regularizarea cererii.
            - fidelizarea consumatorului.
            Martin Bell (Martin Bell, Marketing: Concepts and Strategy Ed. A 2-a Houghton Miffein, 1972) sintetiza sapte obiective de baza ale strategiei promotionale, astfel:
            1. Cresterea vânzarilor.
            2. Mentinerea sau îmbunatatirea segmentului de piata.
            3. Crearea sau îmbunatatirea recunoasterii, acceptarii sau mentinerii marcii.
            4. Crearea unui climat favorabil pentru vânzarile viitoare.
            5. Informarea si educarea pietii.
            6. Crearea unei diferente competitive.
            7. Îmbunatatirea eficientei promotionale.
            În functie de modul în care se pune accentul pe un obiectiv, se poate alcatui un mix promotional.
            De asemenea, este important de stiut ca utilizarea promovarii în mixul de marketing este favorizata dupa parerea lui Bell de:
            - o evolutie favorabila a cererii.
            - o puternica diferentiere a produselor.
            - calitatile ascunse ale produsului.
            - motive de ordin emotional, influenteaza achizitionarea unui produs.
            - sunt disponibile fonduri adecvate.
            Fiecare din aceste aspecte-cheie influenteaza în felul lui eficacitatea promovarii.
            Deoarece, în cadrul activitatii de marketing cei 4P se afla în interactiune, obiectivele promovarii nu se pot izola de ceilalti 3P si de aceea, se stabilesc obiective în raport cu: politica de pret, de distributie si produs.
            Pornind de la multitudinea tintelor si efectelor ce le poate avea promovarea, Y. Castagnol a evidentiat câteva din obiectivele ce si le propun în mod curent întreprinderile. Astfel, ca obiective principale apar:
            - a face încercari
            - a provoca prima cumparare
            - a stimula indiferentii
            - a dezvolta o noua utilizare
            - a pune în valoare un punct al imaginii de marca
            - a crea un eveniment.
            Ca obiective secundare apar:
            - obtinerea distribuirii marcii
            - cresterea difuzarii
            - cresterea disponibilitatii marcii
            - obtinerea unei “prezente publicitare” la punctul de vânzare.
            P.L. Dubois si A. Jolibert delimiteaza principalele obiective promotionale în functie de tintele carora li se adreseaza, în felul urmator (P.L. Dubois, A. Jolibert, Op-cit. P.242)
            1. Fata de vânzatori:
                      - stimularea fortei de vânzare
                      - accelerarea luarii comenzii
                      - a face posibila prospectarea pietii
                      - transformarea potentialilor cumparatori în clienti
                      - fidelizarea clientilor
                      - cresterea nivelului comenzilor
                      - lupta contra operatiunilor concurentilor.
            2. Fata de distribuitori:
                      - a face recomandarea produselor
                      - a face comenzi mai multe si mai rapide
                      - sporirea comenzilor pentru cele recomandate
                      - a da un avantaj produsului
                      - participarea la o actiune marketing a fabricantului
                      - a face stocuri sau a le lichida
                      - introducerea unui nou produs
                      - fidelizarea distribuitorului
            3. Fata de cumparatori:
                      - a face cunoscut un produs
                      - a provoca o atitudine favorabila produsului
                      - a face din consumatori, oameni de actiune.
            Managerul este în masura sa defineasca de fiecare data obiectivele promotionale si sa stabileasca si tehnicile promotionale ce se vor utiliza pentru atingerea obiectivelor propuse.
            Cele mai uzitate tehnici promotionale sunt:
            1. Vânzarea cu prime – în mai multe variante: prima încasata, directa, amânata, cu esantion, înglobata etc.
            2. Tehnici de joc – concurs, joc, loterie etc.
            3. Reduceri de pret – oferta speciala, bon de reducere, 3 din2 sau 4 din 3, vânzare grupata.
            4. Încercari si esantioane – cadou gratuit, demonstrare, esantion etc.
            Este foarte important, pentru orice întreprindere, sa se tina seama de faptul, ca activitatea promotionala trebuie sa se desfasoare în anumite limite, întrucât ea are si efecte negative în plan economic si mai ales pe termen lung, ce se concretizeaza în scaderea cotelor de piata si accelerarea concurentei peste limitele admisibile.
            Practica arata ca nu este de loc simplu de stabilit cadrul practicilor promotionale pentru: consumatori, legiuitori si profesionistii în domeniu.
            11.2.3. Strategii promotionale
            Atingerea obiectivelor stabilite se poate realiza, numai, daca în contextul strategiei de marketing se elaboreaza si o strategie adecvata în domeniu promotional.          
            Se practica doua tipuri de strategii promotionale:
            1. Strategia de împingere – vizeaza trecerea produsului în canalele de distributie, obligându-l pe distribuitor sa gaseasca solutiile pentru a vinde mai repede produsul. Se utilizeaza mai ales pentru bunurile industriale, efortul promotional suportându-l în special distribuitorul, spre el împinge producatorul bunul sau. Producatorul foloseste cu predilectie vânzarea personala si promovarea comerciala, iar intermediarul publicitatea, promovarea vânzarilor, vânzarea personala.
            2. Strategia de atragere – vizeaza direct consumatorul final, pe care trebuie sa-l atraga, determinându-l sa cumpere. Se utilizeaza cu predilectie pentru bunurile de larg consum, folosind pe scara larga publicitatea. Daca produsul se vinde, consumatorii vor cere produsul membrilor canalului de distributie, care îl vor cere producatorului si în acest fel, cererea de consum atrage produsul pe canalele de distributie.
            Care din strategii se va utiliza, va decide managerul în functie de conditii specifice ale organizatiei. Se poate utiliza una din strategii sau ambele în combinatie.
            S-a remarcat la nivelul general, orientarea firmelor producatoare spre strategia împingerii, care a condus la accentuarea concurentei prin pret.
            Strategia aleasa de firma îsi va gasi reflectarea în planul actiunilor promotionale, în bugetul promotional si binenteles în continutul mixului promotional.
            11.3. Mixul promotional
            Combinarea metodelor si tehnicilor folosite în activitatea de promovare si coordonarea lor în asa fel încât, sa se înfaptuiasca obiectivele de marketing propuse, în conditiile unei eficiente cât mai mari, constituie mixul promotional, pe care orice întreprindere trebuie
Sa-l stabileasca.
            Cele patru componente ale mixului promotional: publicitatea, vânzarea personala, promovarea vânzarilor si relatiile publice, se folosesc de catre firme în functie de situatia lor specifica, nefiind obligatorie participarea simultana a tuturor (cel putin doua sunt necesare), ci îmbinarea acelor instrumente care la un moment dat aduc cele mai mari avantaje cu cheltuieli cât mai reduse.
            11.3.1. Factorii ce influenteaza mixul promotional
            În alegerea instrumentelor promotionale ce se vor înmanunchea la un moment dat, pentru a alcatui mixul promotional se va tine seama, pe de o parte de caracteristicile fiecarei componente, iar pe de alta parte de incidentele unor factori, care îsi pun amprenta asupra eficientei combinarii, cum ar fi:
            - tipul produsului - influenteaza prioritatea ce se acorda unei forme sau alta de promovare. Astfel, pentru bunurile de larg consum reclama este esentiala în timp ce pentru bunurile de productie, vânzarea personala detine primul loc, deoarece produsele fiind de valoare mare si riscul este corespunzator.
            - tipul de piata – diferentiaza necesitatile promotionale. Astfel, pe piata monopolistica reclama este absolut necesara pentru a evidentia specificitatea unui produs în raport cu cele ale concurentilor, în timp ce pe piata monopol, vânzarea personala este suficienta pentru a vinde.
            - strategia utilizata – îsi pune amprenta asupra combinarii formelor de promovare. Astfel, maniera de îmbinare a publicitatii cu promovarea vânzarii în perioada folosirii strategiei de împingere, va asigura fidelitatea clientului.
            - stadiul de pregatire a consumatorului pentru adoptarea deciziei de cumparare. Astfel, în etapa de constientizare si cunoastere, rol mai mare au pubilicitatea si relatiile publice, iar în fazele urmatoare, vânzarea personala.
            - ciclul de viata al produsului – modifica, în functie de etapa respectiva locul si rolul instrumentelor promotionale. Astfel, în faza introducerii unui nou produs este nevoie de transmiterea mesajelor pentru cunoasterea caracteristicilor, pentru informarea potentialilor cumparatori, în etapa cresterii, promovarea vânzarilor se impune, în timp ce în faza declinului, se renunta la relatiile publice si se accentueaza reclama de reamintire.
            Desigur si alti factori pot exista, în afara celor mentionati, managerul fiind în masura sa aprecieze influenta lor si sa aleaga acele instrumente si metode de promovare care sa slujeasca cel mai bine interesul de moment.
           
            11.3.2. Componentele mixului promotional
            Chiar daca, în practica apar o multitudine de variante de mix promotional, în realitate, totalitatea metodelor si tehnicilor de promovare se grupeaza în patru categorii: publicitate, promovarea vânzarilor, relatiile publice si vânzarea personala. Primele trei forme enuntate sunt considerate instrumente ale promovarii de masa, prin care potentialii cumparatori sunt informati cu privire la avantajele oferite de produsul respectiv. De asemenea, ele sunt incluse în categoria mijloacelor de comunicatie, sau canalelor de comunicatie care permit unei surse transmiterea unui mesaj la destinatarul precizat.
            Indubitabil, publicitatea este cea mai cunoscuta si efectiv utilizata forma de promovare si de aceea îi vom acorda o atentie sporita într-un capitol separat, ramânând sa ne ocupam mai jos de celelalte trei componente ale mixului promotional. E. Hill si T. O’Sullivan (op. Cât. P.241) structureaza aceste activitati promotionale sub forma unei piramide ce se bazeaza pe relatiile publice, iar în vârf (atât în sens propriu cât si figurat) se afla vânzarea personala. Între ele exista o strânsa interdependenta în cadrul strategiei promotionale.

Fig. 11.2.
            11.3.2.1. Promovarea vânzarilor
            Un instrument promotional ce se utilizeaza în ultima vreme cu succes deosebit, care a reusit sa sporeasca cheltuielile destinate, mai repede decât publicitatea, este promovarea vânzarilor ce consta în acordarea de stimulente pentru cumpararea imediata, mai ales a produselor standardizate si cu cerere foarte elastica.
            Este destinata cresterii vitezei sau volumului vânzarilor, cu reactie mai rapida si puternica din partea consumatorilor deoarece: capteaza usor atentia consumatorului oferindu-i informatii clare si precise; genereaza interes si emotii, oferind elemente convingatoare; si permite accesul pe piata al produselor, pentru care nu sunt permise celelalte forme de promovare (ex. Tigari).
            Promovarea vânzarilor, care opereaza prin adaugarea unei valori temporare produsului pentru a oferi un stimulent suplimentar consumatorului, urmareste pentru atingerea scopului final - intensificarea cumparaturilor si a vitezei de vânzare – sa: atraga atentia asupra unui produs nou sau modernizat, sporeasca loialitatea consumatorilor prin încurajarea cumpararilor, largirea distributiei sau îmbunatatirea oportunitatilor de prezentare.
            De obicei, efectele promovarii vânzarii sunt imediate, dar pe o scurta perioada si de aceea nu se prea foloseste singura, ci în combinatie cu celelalte forme de promovare, mai ales cu publicitatea.
            Prin promovarea vânzarilor se urmareste realizarea unor scopuri clare si precise, care se concretizeaza în obiective specifice, ce solicita instrumente proprii de realizare.
            Obiectivele promovarii directe sunt orientate cu prioritate spre cerere, dar ele sunt distincte pentru membrii canalului de distributie.
            Astfel, promovarea orientata spre consumatori urmareste:
            - cresterea vânzarilor pe termen scurt.
            - ocuparea unei pozitii stabile pe piata.
            - convingerea consumatorilor sa încerce produsul.
            - îndepartarea consumatorilor de produsele concurentilor.
            - pastrarea si recompensarea clientilor fideli.
            Se realizeaza prin: reduceri de preturi, cupoane, premii, concursuri etc.
            Promovarea orientata spre intermediari, denumita promovare comerciala, urmareste:
            - motivarea detailistilor pentru noi articole si stocuri mari.
            - stimularea detailistilor pentru a le oferi prezentare preferentiala.
            - convingerea detailistilor sa cumpere în continuare.
            Se realizeaza prin: rabaturi speciale, gratuitati, prime de fidelitate.
            Promovarea orientata spre forta de vânzare, urmareste:
            - sprijin acordat produselor noi.
            - încurajarea atragerii de noi clienti.
            Se realizeaza prin: prime, comisioane, cadouri, concursuri oferite agentilor de vânzare.
            Promovarea vânzarilor cunoaste o ascensiune deosebita în ultima vreme si datorita avantajelor pe care le prezinta: atragerea clientilor pentru ca ofera ceva, mentinerea loialitatii, crearea interesului, atragerea intermediarilor, eficacitate pe termen scurt, flexibilitate.
            Prezinta si unele inconveniente: efectele sunt temporare, lipseste continuitatea.
            Alegerea instrumentelor de promovare a vânzarilor este de mare importanta, cu atât mai mult cu cât, s-a diversificat mult aria acestora. Cele mai frecvent utilitzate sunt: mostrele pentru încercare, cadouri promotionale, premii de fidelitae, concursuri, jocuri, tombole, loterii, oferte de pret redus, cupoane, etc.
            Specialistul de marketing este cel care va concepe întreaga actiune, va elabora un program, care-i permite corelarea utilizarii în timp si spatiu a celor mai eficiente instrumente.
            11.3.2.2. Relatii publice
            Succesul unei întreprinderi depinde în mare masura de relatiile pe care le are cu: clientii, salariatii, actionarii, institutii guvernamentale, comunitati locale, banci, investitori, mass-media etc.
            Indiferent daca doreste sau nu, o firma nu-si poate desfasura activitatea în afara mediului de afaceri, fara sa întretina relatii cu publicul, doar ca ele pot fi gestionate, sau lasate sa curga de la sine.
            Relatiile publice reprezinta un ansamblu de activitati utilizate pentru crearea, mentinerea si influentarea unei activitati favorabile pentru firma. Ele reprezinta, dupa parerea Institute of Public Relation din Marea Britanie “un efort deliberat, planificat si sustinut pentru a stabili si mentine o întelegere mutuala între organizatie si publicul ei”. (E. Hill, T. O’Sullivan, op. Cât p.262.).
            Aceasta forma de promovare are caracter informativ, este de fapt o comunicare personalizata si potrivita, cu un mesaj unic si credibil. Vehiculeaza informatii prin: purtator de cuvânt, conferinte de presa, materiale publicitare, evenimente speciale asociate cu implicarea în sponsorizari, donatii.
            Relatiile publice implica dialogul si reusesc sa ajunga la persoanele care resping publicitatea sau alte forme. Activitatile editoriale sunt foarte eficiente, iar cheltuielile necesitate mult mai mici decât în folosirea altor forme.
            Dezavantajele utilizarii relatiilor publice constau în faptul ca viata mesajului este limitata, iar ele nu sunt controlabile.
            Doar o parte a relatiilor publice au legatura directa cu vânzarile, ce dau nastere publicitatii si se concretizeaza în:
            - relatiile cu presa.
            - comunicatii de firma
            - sustinerea unor cauze nobile
            - sponsorizari
            - servicii publice.
            Activitatile de relatii publice implica adesea si o a treia parte, ca intermediar, între ea si public, cum ar fi ziaristul, o institutie, un eveniment, etc. Mesajele sunt astfel dependente de intermediar.
            Aceasta forma de promovare se dezvolta rapid în tara noastra, pentru ca n-a existat anterior si pe de alta parte, am vazut ca prezinta o serie de avantaje, în raport cu celelalte forme de promovare.
            Ca urmare, în ultimii ani s-a dezvoltat o asemenea specializare în învatamântul superior care sa asigure personal calificat în domeniu, la Universitatea din Bucuresti, atât la Facultatea de Jurnalism si Comunicari, cât si un Departament de Comunicari si Relatii Publice la Facultatea de Limba si Literatura Româna.
            11.3.2.3. Vânzarea personala
            în cadrul mixului de marketing, multe firme acorda un rol primordial agentului vânzarilor, prin care se realizeaza vânzarea personala, ce se bazeaza pe comunicare interpersonala directa si care permite feed-backul direct.
            Vânzarea personala ofera motivatii specifice, pe care celelalte elemente ale mixului de marketing nu le pot oferi special. Este complementara publicitatii, dar importanta ei relativa, depinde de natura produsului si de comportamentul consumatorului.
            În general, vânzarea personala este cea mai costisitoare metoda prin care se stabileste contactul cu potentialul client, dar conduce la obtinerea unui mare numar de clienti, deoarece agentii de vânzare se afla fata în fata cu potentialii clienti, le transmite informatiile utile, clientii vad produsul, îl încearca si constata avantajele pe viu.
            Se pare ca vânzarea personala este cel mai precis element al promovarii, deoarece permite concentrarea asupra celor, care sunt considerati potentiali clienti.
            Cheltuielile mari ce le implica forta de vânzare, impune ca odata stabilite obiectivele (gasirea de clienti, transmiterea informatiilor, vânzarea, servirea si culegerea informatiilor) managementul fortei de vânzari sa se focalizeze pe cei trei S: strategie, structura, suport.
            Strategia vânzarilor va sprijini cele trei obiective: cresterea volumului vânzarilor, a veniturilor si a cotei de piata.
            Structura se reflecta în organizarea departamentului/comparti-mentului de marketing si ea poate fi: geografica, pe tipuri de clienti sau pe linii de produse.
            Suportul, adica sprijinirea fortei de vânzare se suprapune cu managementul resurselor umane si vizeaza: recrutarea, pregatirea, remunerarea, motivarea si evaluarea activitatii agentilor comerciali.
            Vânzarea personala, este forma promotionala ce se poate cel mai bine cuantifica cu ajutorul datelor statistice. Utilizarea acestei metode de promovare trebuie sa contribuie la realizarea unor legaturi permanente pe termen lung, cu cei mai importanti cumparatori, asigurând astfel baza dezvoltarii activitatii de productie si deci a obtinerii de profituri mai mari în viitor.
            11.4. Publicitatea
            Ca principala forma de promovare, atât sub aspect cantitativ cât si calitativ – prin impactul realizat – publicitatea continua sa fie confundata cu comunicarea, promovarea sau reclama.
            11.4.1. Continutul publicitatii
            Publicitatea  este acea forma de promovare, reprezentata printr-un complex de activitati ce au drept scop, sa faca cunoscute si apreciate de catre consumatori/utilizatori, produse sau servicii destinate vânzarii, sau sa formeze atitudini favorabile fata de o idee, actiune, teorie etc.
            Succint Asociatia Americana de Marketing (AMA) defineste publicitatea ca “orice forma non-personala platita, de prezentare si promovare a ideilor, bunurilor si serviciilor, de catre un sponsor identificat.” Rezulta ca publicitatea are caracter exclusiv comercial, reprezentând o tranzactie comerciala, iar mesajul publicitar, indiferent ca este vizual, verbal sau scris este directionat catre publicul larg si nu direct catre un individ.
            Spre deosebire de promovare, publicitatea provoaca notorietate, schimba imaginea marcii, este abstracta dar îsi propune sa faca produsul dezirabil, atragându-l pe consumator si de asemenea, ea poate fi izolata, deci poate si separata de celelalte elemente promotionale, sa actioneze si sa-ti îndeplineasca obiectivul. Deci publicitatea este doar o componenta a promovarii si comunicarii, având o sfera mai restrânsa.
            Publicitatea nu se identifica nici cu reclama, desi în activitatea economico-sociala se întâmpla frecvent acest lucru.
            Reclama este doar o componenta a publicitatii, fara îndoiala cea mai importanta sub toate aspectele (cantitativ, calitativ si structural) dar nu este singura.
            Asadar, publicitatea are o sfera mai larga, alaturi de reclama, include si publicitatea gratuita ce se realizeaza prin difuzarea unor informatii ce conduc la cresterea încrederii consumatorilor fata de produs, la sporirea prestigiului firmei prin: conferinte, articole, reportaje, afise, postere etc.
            Spre deosebire de reclama, publicitatea (P.Malcomete – coord. - Op. Cât. P.237) îsi propune sa influenteze indirect comportamentul consumatorului si nu sa declanseze rapid decizia de cumparare. De asemenea, îsi propune sa creeze o imagine favorabila despre un produs si firma, fara sa vehiculeze informatii si sa foloseasca mijloace de determinare a deciziei de cumparare.
            În literatura de marketing se utilizeaza mai multi termeni anglo-saxoni sau latini. Ne asociem celor, care desemneaza prin advertising = reclama, iar prin publicity = publicitate, deoarece se pot face distinctiile, cu care noi am operat.
            11.4.2. Obiectivele
              Obiectivele publicitatii sunt multiple, iar în functie de scopul urmarit ele pot fi sistematizate în: (Ph. Kotler..., op. Cât. P.851-853)
1. Obiective de informare – ce vizeaza:
                      - informarea pietii despre existenta unui nou produs,
                      - sugerarea de noi utilizari ale produsului,
                       - comunicarea modificarii pretului,
                      - explicarea functionalitatii produsului,
                      - descrierea serviciilor disponibile,
                      - corectarea impresiilor false,
                      - reducerea temerilor cumparatorilor,
                      - crearea imaginii firmei.
            2. Obiective de convingere – ce urmaresc:
                      - atragerea preferintelor consumatorilor spre o marca,
                      - încurajarea orientarii lor,
                     - schimbarea manierei de percepere a atributelor produselor,
                      - convingerea sa cumpere,
                      - convingerea sa accepte o vizita comerciala.
            3. Obiective de reamintire – ce vizeaza:
                      - reamintirea unei nevoi viitoare,
                      - reamintirea locului de cumparare,
                      - mentinerea produsului în atentie,
                  - mentinerea cumparatorului bine informat în legatura cu produsul.
            De fiecare data, se aleg obiectivele ce se vor urmari în campania publicitara ce va fi declansata. De obicei, câteva obiective sunt omniprezente si anume:
            - marirea în scurt timp a vânzarilor,
            - dezvoltarea unei piete noi,
            - dezvoltarea unui segment mai larg al pietii,
            - crearea unei atitudini favorabile fata de firma – un obiectiv ce se realizeaza pe termen lung.
            Atingerea obiectivelor presupune respectarea principiilor de baza:
            - sa fie argumentata,
            - sa fie sobra si sincera,
            - sa nu fie factor de poluare sociala,
            - sa urmareasca în primul rând convingerea si apoi sugestionarea,
            - sa contribuie în mod deosebit la stimularea cererii,
            - sa fie eficienta atât pe termen scurt, cât si pe termen lung.
            11.4.3. Principalele forme de publicitate
            Respectarea principiilor se poate realiza, daca se aleg cele mai potrivite forme de publicitate.
            Exista astazi o multitudine de forme si de aceea, consideram sugestiva clasificarea lor în functie de câteva criterii interesante: (C.Florescu – coord. - Op. Cât p. 385-388).
            A. în functie de obiect - distingem:
               1. Publicitate de produs – prin care se urmareste stimularea pietii direct sau indirect sub forma:
               a. introducerii produsului – scopul este crearea cererii primare
                b. Competitiva – scopul este formarea unei cereri selective
               c. de reamintire – pentru produsele aflate în stadiu de maturitate.
                 2. Publicitate institutionala prin care se urmareste:
                     a. instaurarea unei atitudini favorabile fata de firma.
                      b. sa formeze o imagine atractiva.
                      c. sa pastreze clientela.
            B. dupa natura pietii – publicitatea poate fi adresata:       
                     1. Consumatorului final
                     2. Consultantilor
                     3. Intermediarilor
            C. dupa aria teritoriala a raspândirii mesajului poate fi:
                      1. Publicitate locala
                      2. Publicitate nationala
                      3. Publicitate internationala
            Formule de publicitate se pot aplica prin instrumente specifice, devenite tehnici si mijloace publicitare, care cunosc o mare diversitate, cele mai frecvente sunt: anunturi, afise, cataloage, ambalaje, presa, radio, televiziune, cinematograf, expozitii, târguri etc.
            Importanta deosebita are alegerea celor mai adecvate tehnici si metode, precum si îmbinarea lor armonioasa, astfel încât, publicitatea sa contribuie la reducerea distantei psihologice dintre produs si consumator. Pentru aceasta, publicitatea trebuie sa emita mesaje, care sa corespunda dorintelor consumatorului si sa-l determine sa caute o informatie. Se realizeaza în mare masura prin reclama.
            11.4.4 Reclama – componenta publicitara
            Mijlocul prin care se realizeaza comunicarea platita si impersonala în vederea atragerii atentiei asupra unui produs sau serviciu, în vederea influentarii cumparatorilor pentru cumpararea si utilizarea lui se numeste reclama.
            Ea este principala forma de publicitate platita, metoda clasica de promovare a produselor, care se prezinta sub forma unui “mesaj platit de un sponsor, în majoritatea cazurilor intermediat de mijloace de comunicare în masa si are functia de a convinge un anumit public” (M. Moldoveanu, D. Miron – Psihologia reclamei – Ed. Libra, Bucuresti, 1995, p.17).
            Reclama are ca obiectiv imediat atragerea atentiei, determinarea si declansarea cât mai rapid posibil a deciziei de cumparare si schimbarea atitudinii clientului. Ea vehiculeaza informatii si utilizeaza mijloace de convingere a consumatorilor pentru ca ei sa cumpere. Scopul principal este cel comercial pe termen scurt.
            Reclama are mai multe functii, cele mai importante fiind:
            - atentionarea asupra existentei produsului.
            - difuzarea informatiilor credibile despre produsul sau serviciul respectiv.
            - trezirea interesului pentru un produs.
            - influentarea preferintelor consumatorilor pentru obtinerea adeziunii lor.
            - stimularea deciziei de cumparare.
            Îndeplinirea lor se poate face daca reclama respecta câteva conditii: (C.Sasu – op. Cât. P.195)
            - produsul are caracteristici unice importante.
            - calitatile “ascunse” ale produsului sunt importante pentru consumator.
            - se manifesta o tendinta favorabila pentru produsul respectiv.
            - exista un potential de piata adecvat.
            - se manifesta un mediu concurential favorabil.
            - sunt conditii favorabile pentru marketing.
            - firma doreste sa cheltuiasca pentru reclama.
            - firma dispune de specialisti în domeniul marketingului, pentru comercializarea produsului.
            Reclama se foloseste pe scara foarte larga, întrucât ea si-a dovedit utilitatea, începând de la lansarea unui nou produs – când a constituit instrumentul de familiarizare, sensibilizare si stimulare a curiozitatii si dorintei – pâna la întretinerea atentiei consumatorului prin fidelitate, simpatie si în final repozitionarea imaginii produsului, care se poate deplasa spre alte calitati, spre produsul îmbunatatit, etc.
              De asemenea, reclama, prezinta o serie de avantaje în comparatie cu alte forme de promovare, cum ar fi: (St. Prutianu..., op. Cât.187) usurinta repetarii, costul redus pe persoana, impersonalitatea si chiar aprecierea pe care o acorda oamenii bunurilor carora li se face reclama. Dar, reclama are si inconveniente, ceea ce determina utilizarea ei în anumite limite, ca de exemplu: costul total ridicat, eficienta scazuta si eventual în timp îndelungat, iar inexistenta feed backului, nu da posibilitatea înlaturarii eroilor, neîntelegerii mesajului.
            Se utilizeaza mai multe tipuri de reclama, ce rezulta pe baza clasificarii, în functie de o serie de criterii. Cele mai importante criterii sunt:
            1. Canalele de informare si mijloacele tehnice de realizare, diferentiaza reclama:
                      a. grafica – prin tiparire.
                      b. prin efecte luminoase
                      c. viu grai – radio.
                       d. combinata – televiziune, cinematograf.
                      e. prin etalarea produselor – vitrina, expozitii.
                      f. prin servicii si prime acordate cumparatorului.
            2. Organul senzorial receptor – diferentiaza reclame:
A. vizuale – ziare, cataloage, prospecte, calendare, parade, demonstratii, târguri, expozitii, panouri, ambalaje.
                      b. auditive – radio.
                      c. audiovizuale – televizoare, filme.
            3. Aria geografica – diferentiaza reclame:
                      a. locale
                      b. regionale
                      c. nationale
                      d. mondiale.
            4. Sponsorul – diferentiaza reclama sponsorizata de: producator, intermediar, alt agent.
            Purtatorii reclamelor sunt si ei de o mare diversitate, ei alegându-se în functie de: natura produselor, receptorul si gradul lui de cultura, etc. Cei mai des utilizati purtatori de reclame sunt: magazine, expozitii, târguri, cladiri, constructii, mijloace de transport, sali de sport, stadioane, ziare, reviste, radio, televiziune, cinematograf, etc.
            Calitatea reclamei, concretizata în gradul de îndeplinire a obiectivelor pentru care este utilizata, depinde în mare masura de mesajul ei si de canalele de transmitere a acestuia.
            Elaborarea mesajului, deci crearea temei, ce se exprima în diverse forme, fiind rezultatul activitatii creative, imaginative, forme ce trebuie sa se armonizeze cât mai bine cu canalul de transmitere sau cu suportul.
            Un mesaj adecvat se bazeaza pe selectarea datelor de maxim interes, structurarea lui în functie de specificul procesarii informatiei si pe cunoasterea preferintelor potentialilor cumparatori.
            Eficienta reclamei depinde de gradul în care reclama: atrage si retine atentia, poate fi memorata, este persuasiva, surprinde prin continut si forma, capteaza prin utilitate sau solutii oferite etc.
            Experienta arata, ca desfasurarea campaniilor publicitare, în care reclama ocupa locul central, conduce la rezultate mai bune. De aceea, se remarca preocuparea pentru organizarea campaniilor publicitare si urmarirea eficacitatii lor.
            În aprecierea eficientei activitatii publicitare, se porneste de la cheltuielile efectuate pentru aceste activitati conform bugetului destinat, care se determina prin mai multe modalitati, cele mai utilizate fiind: nivelul concurentilor, cât ne permitem, procentaj la profit, etc.
            Masurarea eficientei reclamei în special, a publicitatii în general, se face prin urmatoarele metode: masurarea nivelului de constientizare, masurarea gradului de aducere aminte, analiza atitudinilor, evaluarea psihologica, sortarea si numararea, care îi dau posibilitatea vânzatorului sa evalueze în ce masura publicitatea este productiva din punct de vedere economic, în ce masura a meritat sa cheltuiasca.
            Din punct de vedere etic, publicitatea este acuzata, ca încurajeaza latura materialista, ca fardeaza realitatea, creeaza false nevoi, manipuleaza consumatorii, etc. În favoarea unui numar restrâns de producatorii, care obtin profituri mari.
            Desigur, activitatea publicitara ca si alte activitati, are si efecte pozitive si negative, conduce la obtinerea unor avantaje sau dezavantaje, dar, daca avem în vedere, atât efectele economice favorabile dezvoltarii, cât si faptul ca “ea ajuta la mentinerea libertatii de exprimare si de alegere”, publicitatea, în limite rationale joaca un rol pozitiv în plan economic si social.      
12. Organizarea activitatii de marketing

          Un instrument important al înfaptuirii scopurilor si obiectivelor oricarei întreprinderi îl constituie organizarea activitatii de marketing.
            Acceptarea orientarii de marketing de catre întreprindere implica si o noua viziune în plan organizatoric, care sa creeze cadrul favorabil subordonarii întregii activitati, obiectivul de a satisface în conditiile optime exigentele consumatorului. Aceasta presupune, ca în atitudinea atât a conducerii, cât si a întregului personal, sa se reflecte însusirea opticii de marketing, prin maniera în care se aplica principiile managementului modern la toate nivelurile întreprinderii si în activitatea de marketing.
            12.1. Organizarea - functie a procesului de management
            Conducerea activitatii de marketing presupune previzionarea, organizarea si coordonarea ei cu celelalte activitatii ce se desfasoara în cadrul organizatiei, dar si antrenarea întregului personal la însusirea si adoptarea opticii de marketing, precum si controlul modului de înfaptuire a politicii de marketing elaborata în întreprindere.
            Procesul complex de conducere a activitatii de marketing înseamna în primul rând, anticiparea evolutiilor posibile ale fenomenelor pietii în anumite conditii probabile, pentru o perioada de timp mai lunga sau mai scurta, deoarece “a conduce înseamna a prevedea”.
            Previziunile de marketing sunt estimari ale nivelelor variantelor de marketing pentru perioadele urmatoare, pe baza evolutiei factorilor endogeni si exogeni care le influenteaza, în vederea diminuarii riscului, a evitarii incertitudinii si a încadrarii activitatii prezente într-o viziune de larga perspectiva, ceea ce permite îndeplinirea unor importante functii: “furnizarea de informatii privind tendintele posibile ale unor fenomene de piata (cerere, vânzari etc.); estimarea efectelor ce vor fi generate în viitor de catre deciziile si actiunile prezente; elaborarea alternativelor strategice si posibile de alegere a strategiei optimale”. (G. Marinescu, “Previziuni de marketing” în vol. V. Munteanu – coord. - “Bazele marketingului”, Editura Graphix, Iasi, 1992, p.168.).
            În al doilea rând conducerea activitatii de marketing implica constituirea unei structuri organizatorice adecvate, care sa asigure cadrul propice fiecarui membru al organizatiei, indiferent de postul si functia pe care o ocupa, de a actiona corespunzator viziunii de marketing.
            În al treilea rând, adoptarea deciziilor în optica si cu mijloacele de marketing solicita proiectarea si functionarea unui sistem informational capabil sa asigure culegerea, stocarea si prelucrarea în forma corespunzatoare a informatiilor necesare fundamentarii deciziilor.
            În al patrulea rând, în vederea corelarii, formalizarii si anticiparii deciziilor este necesara elaborarea programelor de marketing, prin care se coordoneaza strategiile si posibilitatile de marketing, înfaptuindu-se sporirea eficientei activitatii economice a organizatiei.
            În concluzie, managementul marketingului vizeaza: planificarea si organizarea activitatii de marketing, proiectarea si functionarea sistemului informational de marketing, procesul de adaptare a deciziilor de marketing si elaborarea programelor de marketing, care constituie instrumentul esential de coordonare si optimizare a eforturilor organizatiei, controlul si evaluarea activitatii de marketing.
            În amplul proces de înfaptuire a politicii globale de marketing, a strategiilor si tacticilor care o definesc, un rol deosebit revine organizarii activitatii de marketing.
            Organizarea activitatii de marketing trebuie privita atât ca proces cât si ca structura.
            Ca proces, organizarea urmareste ordonarea actiunilor ce se desfasoara în scopul realizarii obiectivelor stabilite permitând definirea si delimitarea functiunii de marketing si a componentelor ei: activitati, atributii si sarcini.
            Ca structura, organizarea urmareste gruparea activitatilor, atributiilor si sarcinilor, pe baza anumitor criterii si repartizarea acestora, în scopul înfaptuirii lor, pe grupe de lucru si persoane în vederea asigurarii în cele mai bune conditii a înfaptuirii obiectivelor fixate. Rezultatul organizarii structurale îl constituie structura organizatorica, ce permite desfasurarea întregii activitatii conform viziunii de marketing, însusita si receptata la toate nivelele, de catre toti lucratorii
            Cadrul organizatoric al desfasurarii activitatii de marketing reflecta si rolul ce se atribuie functiunii de marketing în cadrul întreprinderii, precum si gradul de încorporare a opticii de marketing.
            Organizarea activitatii de marketing exprimata în activitatile desfasurate în cadrul departamentului, directiei, compartimentului sau serviciului de marketing, este doar o componenta de marketing care reprezinta variabila controlabila a întreprinderii ce “are un rol determinant în realizarea functiilor marketingului, în stabilirea pozitiei întreprinderii în cadrul mediului ambiant” (V. Munteanu. - Coord. – Op. Cât. P.261.), o componenta esentiala aflata sub incidenta a numerosi factori endogeni si exogeni, care impun continua ei adaptare la conditiile specifice ale fiecarei întreprinderi, în fiecare etapa a evolutiei sale.
            12.2. Functiunea de marketing a întreprinderii moderne
            Rezultanta a organizarii procesuale, functiunea de marketing a întreprinderii a evoluat, de-a lungul anilor “de la o simpla functie legata de activitatea de desfacere, pâna la un grup complex de activitati, care nu sunt întotdeauna bine integrate nici între ele, nici cu celelalte activitati nelegate de marketing ale firmei” (Ph. Koller - Managementul marketingului, p.916).
            În întreprinderile care îsi desfasoara activitatea în optica de marketing, functiunea de marketing joaca un rol de prim rang, devenind o functiune de baza a întreprinderii, aflata în relatii de interconditionare reciproca cu celelalte functiuni.
            În trecut, functiunea de marketing era subordonata functiunii comerciale, care la rândul ei se afla la un nivel periferic, întrucât functiunea de productie avea rolul determinant, ceea ce caracteriza orientarea spre productie.
            Ca functiune de baza a întreprinderii, functiunea de marketing are o pozitie relativ egala cu celelalte: cercetare-dezvoltare, productie, comerciala, financiar-contabila si de personal, între ele existând relatii multiple si variate zone de interferenta, formând un sistem integrat, ce se comporta omogen la orice influenta a mediului ambiant.
            Rolul si pozitia activitatii de marketing în cadrul întreprinderii, depinde de gradul în care este însusita orientarea spre satisfacerea cererii clientilor.
            Conceptia de marketing implica “o viziune unica si de ansamblu, careia îsi subordoneaza activitatea fiecare compartiment” (P.Stefanescu- op. Cât., p.450-451), functiunile mai noi structurându-se de pe categorii de cumparatori, grupe, produse, etc.
            Functiunea de marketing cuprinde activitati care asigura cea mai mare parte a legaturilor întreprinderii cu exteriorul: prospectarea pietii, prezentarea produselor si serviciilor, promovarea pe piata, publicitatea, distributia, asigurarea serviciilor post-vânzare, urmarirea comportarii produsului în consum, etc. Ansamblul acestor activitatii, ce asigura relatiile întreprinderii cu piata, ca si pregatirea si adoptarea deciziilor din sfera acestor relatii, se desfasoara în general în cadrul comportamentului sau departamentului de marketing, în functie de modul specific în care se realizeaza organizarea structurala, reflectata în structura organizatorica.
            12.3. Structura organizatorica a activitatii de marketing
            Structura organizatorica, raportata la necesitatea implementarii marketingului în practica economica “pune în evidenta liniile autoritatii, comunicatiilor si responsabilitatilor” (P.L. Dubois, A. Joliber, op. Cât. P.42) servind la distribuirea sarcinilor si asigurând realizarea unui cadru armonios de desfasurare a activitatii de marketing. Ea este definita prin:
            1. Complexitatea, care provine din gradul de dispersare geografica dar si de diferentiere pe orizontala si verticala a activitatii;
            2. Forma, ce corespunde modului în care munca este repartizata pe posturi si functii de munca;
            3. Centralizare verticala sau orizontala, care reflecta modul de adoptare a deciziilor.
            12.3.1. Factorii ce determina natura organizarii marketingului
            O buna organizare a activitatii de marketing trebuie sa corespunda cerintelor proceselor decizionale si sa ofere un cadru propice pentru adoptarea atât a deciziilor strategice, cât si a celor operationale. De aceea, o mare importanta are cunoasterea mai ales a factorilor ce influenteaza direct structura organizatorica a activitatii de marketing, indiferent daca sunt de natura obiectiva sau subiectiva.
            Principalii factori care-si pun amprenta asupra organizarii activitatii de marketing sunt: principiile de baza ale organizarii, trasaturile specifice ale acesteia, mediul intern si extern în care ea activeaza (M.J. Thomas, op. Cât., p.149-151).
            1. Principiile de baza ale organizarii – sunt principiile managementului modern pe care practica le aplica cu succes în întreprinderile moderne si care sunt recomandabile pentru orice tip de întreprindere. Ele au rolul de a orienta organizatia, care trebuie sa le adapteze la specificul sau. S-au formulat unsprezece principii grupate în patru clase de baza:
            a) obiectivele – care trebuie bine definite si formulate pentru a fi corect întelese si însusite de catre cei care le vor aplica.
            b) activitati si grupuri - care trebuie repartizate conform unor criterii în vederea rationalizarii activitatii. Astfel, responsabilitatile ce revin fiecarui post de munca, trebuie sa se limiteze, pe cât posibil la o singura functiune principala, iar serviciile functionale sa se repartizeze unor compartimente organizationale, pe baza omogenitatii obiectivelor.
            c) autoritatea - orientata de sus în jos, trebuie sa se exercite conform unor linii clare si bine determinate. De asemenea, trebuie clarificate si nivelurile de raspundere, de jos în sus, iar pentru fiecare post trebuie definite - cu claritate si în scris – nivelurile de responsabilitate si autoritate. Autoritatea de a întreprinde sau de a initia actiuni trebuie delegata cât mai aproape de arena de actiune, iar numarul nivelurilor de autoritate trebuie sa fie minim.
            d) relatiile umane – trebuie sa respecte câteva principii: o persoana poate superviza un numar limitat de posturi (ponderea ierarhica trebuie sa fie optima), iar fiecare membru al organizatiei sa aiba un singur sef (supervizor) de la care primeste sarcini si caruia îi raporteaza modul de îndeplinire. Raspunderea persoanei aflate într-o pozitie de autoritate fata de actiunile  subordonatilor este absoluta.
            2. Trasaturile specifice ale unei organizatii pe care P.Spillerd (Organisation and Marketing, London, Croow Helm, 1985) le-a sistematizat astfel:
            a) oamenii;
            b) o misiune si un set de obiective care sa le defineasca împreuna cu sarcinile;
            c) o specializare si o separare a aptitudinilor;
            d) o ierarhizare a autoritatii, ca mijloc de exercitare a puterii;
            e) un sistem de control exercitat asupra resurselor si a rezultatelor;
            f) fluxuri de informatii care sa permita elaborarea deciziilor;
            g) proceduri de realizare a sarcinilor definite;
            h) un sistem de recompense si penalizari menit sa asigure conformarea oamenilor;
            i) un set de valori aflat la baza întregii activitati;
            j) o frontiera între organizatie si mediul acesteia;
            k) mecanisme de legatura cu alte organizatii;
            3. Mediul extern – influenteaza în mare masura alegerea alternativei organizatorice, încât piata, pozitia pe care o are pe piata orienteaza spre o anumita structura, ca si mediul de afaceri si cerintele clientilor. Astfel, daca întreprinderea activeaza pe un numar relativ mic de piete, adopta de regula organizare orientata catre piata, catre managementul pietii sau una functionala. Daca numarul pietelor este mare – fara ca vreuna din ele sa fie foarte puternica – este indicata o orientare spre produs si un sistem de management al produsului. O piata dispersata în spatiu – în particular, una care cuprinde si piete din strainatate – implica anumite forme de organizare pe criterii geografice sau sunt totusi combinate cu managementul produsului sau la pietii. Într-o asemenea situatie, în locul orientarii catre piata, este mai potrivita una catre clienti, mai ales ca acestia sunt în numar mic, daca vânzarile se fac prin negociere si/sau daca sunt pretinse niveluri înalte de service post-vânzare.
            Mediul de afaceri în care este implicata întreprinderea determina deciziile cu privire la organizarea activitatii de marketing. Astfel, organizarea difera în functie de natura activitatii, întrucât în domeniul bunurilor de larg consum si cel a producerii mijloacelor de munca sunt diferente semnificative, în ceea ce priveste comunicarea cu clientul, de exemplu, si în alte domenii. De asemenea, viteza de evolutie a pietii îsi pune amprenta asupra flexibilitatii si receptivitatii, deoarece determina un mediu instabil, bulversant.
            Clientii prin comportamentul lor de cumparare vor orienta organizatia spre un anumit tip de structura. De exemplu, daca clientul este guvernul sau mari companii ce cumpara prin intermediul angrosistilor sau detailistilor, se impune o orientare catre piata.
            4. Mediul intern al organizatiei va influenta tipul de structura organizatorica prin: stilul de conducere, politica asupra produsului si oamenii (angajatii) sai.
            Stilul de conducere – implicit sau explicit determina într-o anumita masura, prin atitudinea echipei manageriale, tipul de actiuni individuale si de grup, precum si tendinta spre centralizare sau descentralizare.
            Politica asupra produsului – are o influenta directa asupra organizarii, care de regula se îndreapta catre produs si piata odata cu cresterea liniilor de produse.
            Oamenii ce transpun în viata obiectivele stabilite au o anumita mentalitate, care în cele mai multe cazuri nu se modifica decât foarte lent. Adoptarea unei conceptii noi, orientata spre piata impune o structura organizationala concentrata în jurul pietelor de importanta majora, dar oamenii aflati în posturi de conducere sunt cei care vor aplica aceste cerinte, numai daca le vor întelege. Altfel, vor frâna evolutia organizatiei si de aceea vor fi îndepartati din organizatie.
            De toti acesti factori si de altii, trebuie sa tina seama echipa manageriala, care va alege alternativa structurii organizationale pe care o considera optima si de care depinde succesul ei viitor.
            12.3.2. Etapele evolutiei structurii organizatorice
            Prin combinarea celor trei elemente componente ale structurii organizatorice: complexitate, forma si centralizare se poate ajunge la diferite tipuri de structuri care reflecta stadiul inserarii viziunii de marketing în cadrul întreprinderii, constituindu-se în formule organizatorice ale activitatii practice de marketing din întreprinderi. Data fiind varietatea factorilor ce influenteaza structura organizatorica, în prezent în activitatea practica se întâlnesc atât structuri simple, caracterizate printr-o slaba complexitate si diferentiere, centrata pe o singura persoana – proprietarul, care-si asuma functiunea de marketing – practicate în întreprinderi de dimensiune redusa, dar mai ales structuri functionale de o mare varietate, corespunzator situatiei concrete din întreprindere.
            Daca urmarim evolutia implementarii marketingului în activitatea practica, putem delimita mai multe etape sau stadii, care reprezinta tot atâtea formule specifice de structuri organizatorice:
            A. Organizarea activitatii de marketing în compartimente nespecializate, ce caracterizeaza primele doua stadii (fig.12.1).

Fig. 12.1.
                       
                        1. - În care activitatile de marketing se desfasoara în cadrul compartimentelor traditionale ale întreprinderii, îndeosebi în cel de vânzari (care reflecta functiunea comerciala în structura organizatorica) si cel de productie, dar si în cel financiar sau de personal. În aceasta etapa o serie de activitati de marketing precum: cercetare, strategie, programare, nu exista, iar altele precum: promovarea, publicitatea, apar spontan în cadrul diverselor compartimente ale întreprinderii. Aceasta dispersie a activitatilor de marketing este specifica perioadei de început în care viziunea întreprinderii era cea de productie, vânzarea constituind preocuparea întreprinderilor comerciale si, ca urmare, activitatea de marketing era considerata insignifianta pentru rentabilitatea întreprinderii. Se practica aceasta formula si astazi în întreprinderi mici, al caror obiect de activitate îl constituie produsele cu o cerere usor de anticipat, piata lor cunoscând modificari lente, neesentiale, ce nu pun probleme deosebite.
            2. - În care activitatile de marketing se concentreaza în cea mai mare parte într-un comportament traditional, cel mai frecvent în cel de vânzari care va coordona sectoarele interne specializate în domeniul marketingului, desi unele activitati precum: proiectarea si dezvoltarea produselor, distributia fizica, gestiunea stocurilor, continua sa se desfasoare în alte compartimente, mai ales în cel de productie. Este caracteristic aceasta etapa orientarii întreprinderii spre vânzare, în care functiunea comerciala este foarte importanta sau primordiala (în întreprinderile comerciale) întreprinderilor în care sunt resimtite dificultati de plasare a produselor de nivel mijlociu, având o activitate dinamica, dar a caror produse se adreseaza unui numar restrâns de utilizatori.
            B. Organizarea activitatii de marketing în cadrul unui compartiment distinct ce caracterizeaza urmatoarele doua stadii:
            3. - În care activitatile de marketing se desfasoara într-un compartiment specializat – compartimentul de marketing (fig.12.2) – întrucât functiunea de marketing se impune ca functiune distincta în perioada postbelica. Este denumit si stadiul marketingului integrat, în care compartimentul de marketing alaturi de celelalte este subordonat conducatorului întreprinderii. În compartimentul de marketing sunt concentrate toate activitatile de marketing, care se reflecta direct în eficienta activitatii întreprinderii. Aceasta formula este caracteristica orientarii moderne a întreprinderii care-si desfasoara activitatea în viziunea de marketing. Se aplica în întreprinderile mari, care au volum si structura complexa de productie ce se adreseaza unei piete segmentate si dinamice, ceea ce impune întreprinderii utilizarea de personal specializat în problemele de marketing. Apare astfel, în cadrul întreprinderii un nou domeniu de activitate ce se constituie ca subsistem, în ansamblul structural al acesteia, marketingul.

Fig. 12.2.
            4. - În care activitatile de marketing se desfasoara în cadrul directiei de marketing, care  reflecta locul si rolul de stat major (stafing) al activitatii de marketing în întreprinderea moderna a ultimilor doua decenii, denumita si “întreprindere de marketing”, în care întreaga activitate se desfasoara în viziunea de marketing, însusita si acceptata de întreg personalul (fig.12.3). Directia de marketing cu rol coordonator si integrator pronuntat, detine o pozitie cheie (Vezi S. Stânciu, “Marketing “, T.U.B., 1993, p.44) în procesul pregatirii, adoptarii si aplicarii deciziei si urmareste cu atentie mentinerea echilibrului organizatiei, constituind sediul tuturor informatiilor, un centru al acestora, un sistem de intrari si iesiri, care filtreaza informatiile pe care le primeste si le orienteaza catre cei interesati.

Fig. 12.3
            Organizate în viziunea functionala sau operationala (fig.12.4 si fig.12.5) directiile de marketing preiau însemnate responsabilitati în domeniul fundamentarii si elaborarii strategiilor de dezvoltare generala, a pietii si a componentelor mixului de marketing, pe baza cercetarii pietei si a mediului în care întreprinderea actioneaza, asigurând astfel integrarea ei armonioasa în dinamica complexelor relatii în care ea este angrenata.

Fig. 12.4.

Fig. 12.5.
            În practica economiei contemporane se întâlnesc toate formulele aratate, întrucât evolutia prezentata nu s-a produs simultan în toate unitatile, iar natura si complexitatea pietelor, produselor, clientilor carora li se adreseaza, impun fiecarei întreprinderi adoptarea acelei formule pe care o considera cea mai eficienta, ea urmând sa se modifice odata cu conditiile ce au impus-o, managerul având rol determinant în acest sens.
            12.4. Compartimentul de marketing
            În întreprinderea moderna care îsi desfasoara activitatea în optica de marketing, functiunea de marketing ce s-a impus alaturi de cele clasice, presupune crearea unei structuri organizatorice adecvate, în care compartimentul de marketing (sau directia) apare distinct, cu locul si rolul corespunzator gradului de implementare a viziunii de marketing.
            Compartimentul de marketing reprezinta “acea forma (structura) organizatorica în cadrul unei unitati economice ce are scopul de a coordona activitatile specializate, a caror desfasurare propune un complex de instrumentare de marketing” (“Dictionar de marketing”, Ed. Junimea, Iasi, 1979, p.78).
            Locul si rolul lui în organizarea întreprinderii sunt evidentiate de: atributiile ce-i revin, relatiile acestuia cu conducerea si celelalte compartimente, organizarea lui interna si personalul cu care este încadrat.
            12.4.1. Atributiile compartimentului de marketing
            Atributiile compartimentului de marketing – cu rol de sinteza si coordonare a diverselor activitati ale unitatii - se exprima printr-un complex de procese si actiuni prin care se înfaptuiesc relatiile întreprinderii cu mediul ambiant si în special cu piata. Dupa cum evidentiaza specialistii (v. J. Lendreve, D. Lindon, op. Cât., p. 475-478;
C. Florescu (coord.), op. Cât., p. 426-427) unele atributii ale compor-timentului de marketing au caracter strategic, vizând elaborarea obiectivelor, a strategiilor de ansamblu sau concrete si a tacticilor corespunzatoare, acestea fiind denumite si atributii functionale, altele au caracter operational, de executie a mixului de marketing.
            Amploarea si complexitatea acestora este imprimata de natura, dimensiunea si profilul întreprinderii, de relatiile ei cu ceilalti agenti economici, de dispersia teritoriala a activitatilor, de competenta personalului cu care este încadrat compartimentul de marketing. Practica a demonstrat ca oricarui compartiment de marketing îi revin cel putin urmatoarele atributii:
            1. - Elaborarea strategiilor de marketing, a programelor de marketing ce cuprind: obiective, strategii, tactici si bugete corespunzatoare; coordonarea si controlul îndeplinirii acestora.
            2. – Efectuarea cercetarilor de marketing care vizeaza conceperea si exercitarea studiilor de piata, efectuarea previziunilor de marketing, cercetarii pentru fundamentarea politicilor de marketing globale si ale submixurilor de marketing. Ele se pot înfaptui de catre o grupa de specialisti încadrati în compartiment la “serviciul de studii”, sau solicitând firme specializate în elaborarea unor astfel de studii sau îmbinând cele doua formule, apelând si la specialistii compartimentului si la consultantul exterior.
            3. - Fundamentarea deciziilor, în acest caz îndeplinind rolul de coordonator al activitatii tuturor compartimentelor, analizând deciziile ce urmeaza a fi supuse adoptarii de catre conducere.
            4. - Vânzarea cu toate activitatile ce decurg de aici si care se poate realiza fie printr-un “serviciu comercial” sau “serviciu de vânzari”, fie printr-o directie comerciala independenta. Practica a validat eficienta sporita a primei variante, întrucât asigura o mai buna coordonare a tuturor activitatilor.
            5. - Comunicatia cu consumatorul real sau potential sub toate formele: publicitate, marchadising, relatii publice, care se poate realiza atât cu personalul compartimentului cât si cu prestatorii externi.
            6. - Atributii operationale, de executie în domeniul politicilor de produs, pret, plasare (distributie), promovare, deci a submixurilor de marketing, ca si în domeniul cercetarii-dezvoltarii, utilizarii sistemelor informationale, serviciilor de marketing etc.
            În functie de specificul fiecarei organizatii, atributiile compartimentului de marketing se pot extinde în vederea realizarii cu maxima eficienta a obiectivelor unitatii economice, rol important în acest sens având raporturile pe care compartimentul de marketing le are cu celelalte compartimente ale întreprinderii.
            12.4.2. Relatiile compartimentului de marketing
            Relatiile compartimentului de marketing cu celelalte subdiviziuni ale structurii organizatorice ale întreprinderii ca si cu conducerea acesteia sunt multiple, ele se pot evidentia prin întreaga gama de relatii cunoscute din teoria managementului; relatii de: autoritate (ierarhice, functionale, de stat major), de cooperare si control.
            Relatiile ierarhice sunt reflectate de raporturile de subordonare a compartimentului de marketing fata de conducere, de la care primeste sarcini în conformitate cu atributiile ce-i revin prin regulamentul de organizare si functionare a întreprinderii.
            Relatii functionale apar în raporturile compartimentului de marketing cu celelalte compartimente conform carora transmite acestora recomandari, prevederi, prescriptii ce asigura înfaptuirea unei viziuni unitare în abordarea problemelor de piata.
            Relatii de stat major intervin în situatia în care conducerea cedeaza unele atributii compartimentului de marketing, prin care sunt rezolvate probleme ce afecteaza celelalte compartimente, întrucât el îndeplineste rolul de centru al informatiilor, care depoziteaza si filtreaza informatiile ce vor fundamenta deciziile adoptate, ce se regasesc în programele de actiuni necesare înfaptuirii obiectivelor propuse.
            Relatii de cooperare se manifesta în raporturile cu celelalte compartimente în actiunile de fundamentare a deciziilor si aplicare a masurilor adoptate în mod unitar în cadrul întreprinderii, concretizate mai ales în contactele directe si permanente ce sunt întretinute pentru obtinerea informatiilor necesare înfaptuirii programelor, dar si pentru acordarea asistentei de specialitate.
            Activitatea practica, releva existenta adesea a unor conflicte si stari tensionale între compartimentul de marketing si celelalte elemente ale structurii organizatorice, determinate mai ales de slaba capacitate a specialistilor în marketing de a comunica eficient cu specialistii din domeniul tehnic al întreprinderii pentru care prevaleaza latura tehnica a proceselor si fenomenelor. Ca urmare, relatiile dintre cele doua parti pot îmbraca forma (Gilles Marion, Daniel Michel, “Marketing- Mode d’emploi “, Les Editions d’Organisation, Paris, 1986, p.289): antagonismului latent, când de regula se ignora reciproc, comunica putin, dar nu creeaza conflicte deschise; antagonismul militant, concretizat într-o neîncredere reciproca si o slaba colaborare; armonie, care este o stare normala ce s-ar impune în toate unitatile pe baza respectului reciproc, rezultat al bunei cunoasteri a dificultatilor obiective existente si al întelegerii importantei deosebite a opticii de marketing în conditiile dinamismului, stiintei si tehnicii contemporane.
            Relatiile de control apar doar situational, manifestându-se în raporturile cu organele specializate de la nivelele superioare, când compartimentul de marketing actioneaza în numele conducerii întreprinderii.
            Complexitatea si amploarea relatiilor compartimentului de marketing cu celelalte elemente ale structurii organizatorice si cu conducerea, reflecta gradul în care a fost însusita si se aplica optica de marketing în întreprinderea respectiva, masura în care comportamentul de marketing sprijina conducerea în orientarea întregii activitati corespunzatoare conditiilor din fiecare perioada. Ca urmare, în organigrama întreprinderii, compartimentul de marketing poate fi subordonat: directiei tehnice, formula practicata în unitatile cu intensa activitate de cercetare-dezvoltare; directiei comerciale, ceea ce deformeaza conceptia de marketing; directiei generale, ceea ce-i asigura o anumita autonomie, asigurând conditiile implementarii opticii de marketing în întreaga activitate desfasurata de întreprindere.
            12.4.3. Tipuri de structuri organizationale
            Înfaptuirea multiplelor atributii ce revin compartimentului de marketing implica o anumita organizare interna a acestuia, dar si asigurarea personalului calificat necesar.
            Organizarea unui compartiment de marketing, în genere “exprima conceptia de baza care exista în întreprinderea respectiva în ceea ce priveste marketingul” (I.Georgescu, O.Nicolescu, op. Cât., p.193) si consta din alcatuirea unor colective de specialisti, care se vor preocupa de un pachet de probleme distincte de marketing si delimitarea atributiilor ce revin fiecarui colectiv. Dimensiunile, componenta si atributiile fiecarui colectiv vor fi impuse în fiecare unitate economica de conditiile concrete: profilul activitatii si al pietii de desfacere, componenta personalului etc. Activitatea practica evidentiaza o varietate de structuri, care s-ar putea reflecta într-unul din urmatoarele tipuri (H.B. Maynard, “Conducerea activitatii economice”, Ed. Tehnica, Bucuresti, 1972, p.25) de organizare: functionala, pe produse, în functie de piete, combinata; categorii delimitate pe baza unor criterii.
            1. Organizarea functionala are ca fundament functiile marketingului, astfel ca în interior, compartimentul de marketing se structureaza pe sectoare (servicii, birouri, colective) dupa specificul activitatilor de marketing în: cercetari, programe, analize, publicitate, distributie, vânzari, servicii etc. Avantajul unei asemenea organizari consta în asigurarea unei specializari a personalului, dar coordonarea actiunilor când ele sunt prea diversificate devine greoaie si poate reduce eficienta. În practica se întâlnesc doua variante:
            a. organizarea functionala lineara, fig. 12.6, în care toate sectoarele sunt nemijlocit subordonate sefului compartimentului, care conduce la rezultate bune daca productia este omogena si se adreseaza unei cereri omogene, pentru ca altfel este un tip de structura în care devine dificila coordonarea actiunilor;

Fig. 12.6
            b. organizarea functionala arborescenta (fig.12.7), care presupune o structurare pe mai multe trepte, pe prima treapta în doua sectoare: functional si operational care la rândul lor sunt organizate în functie de natura problemelor ce trebuie înfaptuite. Se utilizeaza în unitati specializate: institute, firme de import-export în care activitatile sunt strict specializate si ca urmare fiecare specialist are minime atributii.

Fig. 12.7

Fig. 12.8.A
Organizarea compartimentului de marketing pe criterii geografice.
            2. - Organizarea în functie de piete zonale (fig.12.8) are la baza criteriul geografic si se practica în cazul desfacerii produselor relativ omogene pe piete diverse si eterogene. De obicei, se constituie un sector pentru piata externa si unul pentru cea interna, care la rândul lui poate avea un subsector pentru mediul urban si altul pentru cel rural. Sectorul pietii externe se poate diferentia pe zone geografice, limba, legislatie etc. În functie de conditii, se utilizeaza organizarea de tip linear sau arborescent. Pentru fiecare zona, ce corespunde unui sector al compartimentului se creeaza colective specializate pe activitati si functii, colective care pentru a avea eficienta maxima, nu trebuie sa aiba grad mare de dispersie: 3-4 colective din totalul de 15-16 angajati, activitatea fiecarui colectiv fiind coordonata de un “sef de piata” sau “responsabil de clientela” etc. Avantajul acestui tip de organizare rezida în rapida adaptare la actiunile concurentilor si cunoasterea aprofundata a specificului pietii.
           
 
Fig. 12.8.B
Organizarea compartimentului de marketing pe produse
            3. - Organizarea dupa criteriul pietii în functie de consumatorii sau clientii ce desemneaza un segment de piata. Astfel, întreprinderea producatoare de confectii si tricotaje poate diferentia consumatorii: barbati, femei, copii, ca piete ce impun elemente specifice sau pentru o serie de alte produse, consumatorii se pot delimita în piata consumatorilor: individuali, industriali, institutionali etc.
            Acest tip de structura descentralizata se adopta pentru piete diversificate, mari, bine cunoscute, pe care întreprinderea este un participant cunoscut, si daca productia este standardizata. (H. Mintzberg, “Structure et dynamique des organizations”, Paris, Editions d’Organization, 1982).
            4. - Organizarea pe produse (fig.12.9) este eficienta în întreprinderi mari cu productie diversificata, clientela omogena ce foloseste canale de distributie specifice.

Fig. 12.9
            Acest tip de organizare presupune constituirea unor colective specializate pentru unele produse din nomenclator, conduse de un responsabil de produs denumit “sef de produs” sau “sef de marfa” (Societatea Procter & Gamble aplica din 1931 acest tip de organizare a compartimentului de marketing.) care raspunde de întreaga activitate de elaborare si aplicare a strategiei si planului de marketing pentru fiecare produs, elaborarea de recomandari referitoare la nivelul cifrei de afaceri si profit, la strategia de pret, a programelor de dezvoltare, a celor de publicitate si promovare, a studiilor de piata si a concurentei. (B.Yon, “La function  “chef de produit”, Paris, Editions d’Organization, 1978). Rolul sefului de produs este acela al unui agent de planificare si control, de responsabil al problemelor pe termen mediu. De aceea, el trebuie sa posede calitati deosebite de colaborator, dar sa exercite si o autoritate competenta. Aceasta formula necesita personal policalificat, dar si îmbinarea cu organizarea functionala a compartimentului de marketing, prin constituirea si a colectivelor specializate pe functii ale marketingului, specialistii de la nivelul grupei de produs având legaturi cu omologii lor de la nivelul societatii comerciale. Ca urmare, se va utiliza personal numeros, vor apare costuri mari si chiar o dificila functionare a fiecarei structuri în parte, dar în acelasi timp va contribui la promovarea unei politici coerente la nivelul fiecarui produs. O asemenea structura presupune o delegare si o descentralizare din partea directorului de marketing.
            5. - Organizarea combinata denumita si structuri rezultante (P.L.Dubois, A.Jolibert, op. Cât., vol. ÎI, p.49), care îmbina criterii din cele prezentate în functie de conditiile concrete ale fiecarei unitati, de particularitatile ei interne si de mediul în care activeaza, prin care se încearca eliminarea dezavantajelor unora si utilizarea avantajelor altora. Astfel, organizarea de tip matricial urmareste sa îmbine structura functionala cu cea bazata pe existenta responsabililor de produs si zona geografica asigurând coordonarea actiunilor practice. Pentru aceasta este necesar un mare numar de contacte si deci constituirea echipelor adecvate.
            6. - Structuri ad-hoc ale activitatii de marketing, care se constituie temporar, când apar situatii specifice. Sunt structuri flexibile, constituite sub forma grupelor operative ce reunesc specialisti cu diferite functii în vederea realizarii unor proiecte, au slaba complexitate si sunt descentralizate, nu au capacitatea decizionala, lor revenindu-le misiunea de a elabora programe si a formula recomandari organelor de decizie. O astfel de formula se poate practica si în întreprinderile mici care nu au compartiment de marketing.
            Practica economica arata ca formula cea mai frecvent utilizata de organizare interna a compartimentului de marketing este cea bazata pe criteriul functiilor si activitatilor de marketing.
            Desigur, tipul de organizare a compartimentului de marketing are impact deosebit asupra eficientei acestei activitati, dar rolul esential revine personalului cu care este încadrat acest compartiment al întreprinderii.
            12.4.4. Personalul compartimentului de marketing
            Deoarece activitatea compartimentului de marketing este deosebit de complexa, personalul încadrat aici trebuie sa aiba o solida pregatire de specialitate, dar sa dispuna si de calitati deosebite în ceea ce priveste aptitudinile, memoria, eficienta, corespunzator profesiogramei specialistului (fig.12.10).
            Pluridisciplinaritatea activitatii de marketing impune, ca în compartimentul de marketing, colectivul de specialisti sa cuprinda, alaturi de economisti specializati în marketing, si: ingineri specialisti în domeniul de activitate al firmei, sociologi (întrucât numeroase metode si tehnici cu care opereaza marketingul apartin sociologiei, iar în cercetarea pietei au rol decisiv: chestionarul, ancheta, interviul etc.), psihilogi (deoarece în activitatea de marketing latura motivationala ocupa un loc însemnat, iar în studiul comportamentului consumatorului fenomenele psihologice sunt esentiale), juristi (care trebuie sa vegheze permanent la respectarea tuturor actelor normative în toate etapele activitatii de marketing si mai ales în caz de adoptare a deciziilor si a aplicarii acestora), matematicieni, informaticieni, programatori (întrucât cercetarea de marketing este de neconceput fara utilizarea tehnicii moderne de calcul si analiza) etc.
            Evident, toti acestia trebuie sa aiba si o buna pregatire stiintifica care sa le permita înfaptuirea responsabilitatilor si atributiilor fixate postului de munca pe care îl ocupa.
            Cunostintele si aptitudinile pretinse personalului din comparti-mentul/departamentul de marketing, se refera în mod special la: economia afacerilor, reglementari si legislatie, finante si contabilitate, tehnologia informatiilor, marketing (principii, cultura si tehnici).
                        În acest scop, o preocupare fundamentala a managerului de marketing este de a selecta, a încadra si integra persoanele ce dispun de calitatile necesare si instruirea specifica, utilizând cele mai moderne mijloace care îi ajuta sa-si perfectioneze cunostintele în diverse formule.
            Se remarca tendinta de  a încredinta angajatilor ce nu detin posturi de conducere si responsabilitati în domenii ca: (M.J.Thomas, op. Cât., p.184):
            - relatiile interumane, necesare pregatirii noilor angajati, de consiliere, intervievare si negociere.
            - diagnosticarea problemelor pentru gasirea solutiilor, elaborarea deciziilor si gândirea colectiva.
            - conducerea, supervizarea si formarea echipei.
            - comunicarea orala si scrisa, inclusiv pentru ascultarea activa si vorbirea unei limbi straine.
            - planificarea si managementul timpului.
            Desigur, competentele variaza de la un post la altul, ele fiind concepute în asa fel încât sa se asigure succesul organizatiei.
            Cel mai important rol revine, bineînteles, managerului de marketing caruia îi revin responsabilitati deosebite cum ar fi:
            - adoptarea deciziilor operationale.
            - oferirea contributiei la elaborarea deciziilor strategice.
            - concentrarea atentiei sale asupra înfaptuirii deciziilor strategice, cele operative revenind subalternilor.
            - preocuparea pentru stabilirea obiectivelor pe termen lung.
            - stabilirea segmentelor de piata.
            - asigurarea conditiilor pentru a obtine profit pe termen lung, desigur si pe baza sporirii volumului vânzarilor de care se preocupa subalternii.
            În concluzie, preocuparea esentiala a managerului, trebuie sa constea în supravietuire pe termen lung a organizatiei pe care o conduce.
            Promovarea unei persoane într-un asemenea post de conducere de mare responsabilitate, presupune ca acesta, în afara unei înalte pregatiri profesionale si a experientei în domeniul marketingului, sa dispuna si de alte câteva calitati cum ar fi: inteligenta, capacitatea de judecata, de a-si motiva subordonatii, putere de convingere si insistenta, competitivitate si încredere, abilitate de a-si “vinde” ideile, usurinta în comunicare, abilitate în transformarea conflictului în întelegeri si acestea în actiuni, capacitatea de a lucra în echipa, adoptând astfel decizii colective, multicriteriale.
            Toate acestea se vor reflecta în rezultatele activitatii echipei pe care o conduce în maniera în care elaboreaza si înfaptuieste programul de marketing.
            12.5. Programul de marketing
            Întreaga activitate de marketing desfasurata de colectivul compartimentului (directiei) de marketing se concretizeaza în elaborarea si înfaptuirea programului de marketing, prin care se transpune în practica planificarea activitatii de marketing.
            12.5.1. Continutul si rolul programului de marketing
            Programul de marketing este instrumentul prin care se asigura coordonarea eforturilor întreprinderii, de a utiliza cu maxima eficienta resursele de care dispune în vederea obtinerii unor rezultate cât mai bune, prin marirea eficacitatii cercetarilor de piata, simultan cu amplificarea rentabilitatii si a satisfacerii nevoilor de consum ale membrilor societatii. El reflecta nivelul la care doreste sa ajunga întreprinderea, dar si modalitatile de atingere a acestuia, într-o anumita perioada de timp.
            Orice program de marketing consemneaza în scris strategia de marketing a perioadei la care se refera, actiunile ce se întreprind pentru înfaptuirea ei si coordonarea lor în timp. El constituie modalitatea concreta ce o are la dispozitie întreprinderea de executare si control a fiecarei actiuni de marketing. de asigurare a conducerii factorilor implicati în realizarea lor, de pregatire a elaborarii deciziilor, deoarece permite explorarea alternativelor, evaluarea actiunilor, selectarea si utilizarea metodelor specifice, pregatind astfel si executia concreta a deciziilor adoptate. Reflectând anticiparea, formalizarea si corelarea deciziilor, programul de marketing reprezinta elementul esential al strategiei de piata, instrumentul prin care: se înfaptuiesc obiectivele de piata, se aloca eficient resursele necesare înfaptuirii actiunilor, se pregatesc conditiile aplicarii deciziilor adoptate si se asigura comunicarea în interiorul întreprinderii.
            Programul trebuie sa fie dataliat, pentru a permite implementarea strategiilor de actiune, cuprinzând atât responsabilitatile de executie repartizate pe colective si persoane cât si procedura clara de executie.
            De aceea, pentru orice întreprindere, programul de marketing este vital, întrucât activitatea de marketing nu se poate desfasura la întâmplare, ea trebuie ordonata si coordonata cu celelalte activitati, cu resursele întreprinderii si cu conditiile pietii. Prin urmare elaborarea si realizarea unui program de marketing este o activitate complexa ce implica efortul conjugat al mai multor colective.
            În programul de marketing sunt prevazute (Vezi: M. Marchesnay, “La statégie du diagnostic r la decision industrielle”, Paris, Chotard, 1986, J. G. Merigot, A. Labourdette, “Élémente de gestion stratégique des entreprises”, Paris, Cujas, 1980.) obiectivele precise si cuantificabile, calendarul actiunilor, bugetul, mijloacele de control si procedurile de plasare în functie de reactiile pietii. Pentru fiecare caz se elaboreaza si utilizeaza programul adecvat, deoarece el înglobeaza variabile de marketing foarte diverse atât ca numar, cât si ca modalitati de combinare: se refera la conditii deosebite, de cele mai multe ori nerepetabile, la orizonturi de timp diferite. Deci nu se poate elabora un program standard, fiecare program este unicat pentru situatie si întreprindere, întrucât conditiile sunt specifice. Mai mult, programul de marketing trebuie sa fie flexibil, deci continuu evaluat si revizuit când este cazul, dar în acelasi timp el trebuie sa prezinte stabilitate în ceea ce priveste obiectivul propus spre înfaptuire si bineînteles sa prezinte un grad ridicat de precizie.
            Cei mai importanti factori care contribuie la perimarea programului de marketing sunt: dinamismul pietii, modificarea psihologiei consumatorului, care afecteaza distributia, publicitatea, promovarea vânzarilor, structura consumatorilor etc., modificari ale mediului ambiant si mai ales ale factorilor necontrolabili.
            Caracterul elastic al programului trebuie sa permita modificarea lui în concordanta cu schimbarile ce apar în conditiile pietii, dar acesta nu trebuie sa greveze asupra naturii si orientarii întregului program.Pe de alta parte, corectarea unei parti a programului nu trebuie sa îngreuneze efectuarea lui.
            Pentru a se asigura eficienta programului de marketing, trebuie sa se respecte câteva conditii (I.Petrescu, Gh. Seghete, op. Cât., p.472):
            - definirea precisa a obiectivelor de marketing.
            - asigurarea stabilitatii pe un interval de timp.
            - coordonarea structurii marketingului.
            - organizarea cooperarii dintre subdiviziunile ce realizeaza obiectivele marketingului.
            - corelarea componentelor în functie de termenele vizate.
            - conturarea pietelor si a scopurilor urmarite pe fiecare piata.
            - asigurarea competitivitatii pe termen lung.
            Programul de marketing detaliat pe termen scurt, este parte a planului tactic sau operational al organizatiei si de regula include:
            - strategia globala a organizatie.
            - locul si rolul strategiei de marketing în cadrul strategiei globale.
            - concluziile analizei situationale si masurile ce se impun.
            - prognozarea procesului managerial al marketingului.
            - influenta pe termen lung si mediu a factorilor de mediu.
            - scopurile activitatii de marketing si caile de atingere a acestora.
            - necesitatea organizarii si perfectionarii activitatii de marketing.
            - pregatirea si perfectionarea echipei manageriale si a întregului personal pentru însusirea orientarii de marketing.
            - cercetarea-dezvoltarea unor noi produse si stabilirea directiilor activitatii investitionale.
            - masurile de promovare a vânzarilor si a publicitatii.
            - studierea comportamentului consumatorului si elaborarea previziunilor.
            - coordonatele politicii de marketing cu accent pe cei 4P.
            În functie de specificul activitatii organizatiei si a conjuncturii în care aceasta activeaza, programul de marketing poate include si alte aspecte sau nu pe toate cele enumerate, echipa manageriala a compartimentului/departamentului de marketing fiind singura în masura sa stabileasca continutul concret a programului sau de marketing.
            12.5.2. Tipologia programelor de marketing
            În practica se utilizeaza o mare varietate de programe ce difera prin continut si forma, datorita faptului, ca un program de marketing este rezultatul multiplelor combinatii de variabile si restrictii de tot felul.
            Totusi se pot distinge câteva tipuri de programe de marketing daca tinem seama de unele criterii de clasificare:
            1. Scopul urmarit delimiteaza:
            a. programe organizationale, prin care se proiecteaza structurile de marketing necesare înfaptuirii obiectivelor propuse;
            b. programe operationale, prin care se prevad elementele si actiunile ce asigura înfaptuirea obiectivelor.
            2. Gradul de cuprindere, sau caracterul obiectivelor urmarite, distinge:
            a. programe globale sau integrate, care includ toate variabilele mixului de marketing;
            b. programe partiale, care includ numai unele elemente ale mixului de marketing: de exemplu, programul promotional sau de distributie.
            3. Orizontul de timp impune:
            a. programe pe termen scurt, ce vizeaza actiunile desfasurate pe o perioada pâna la un an;
            b. programe pe termen mediu, care includ actiuni pe perioade pâna la 5 ani;
            c. programe pe termen lung, ce se refera la actiuni pe o perioada mai mare de 5 ani
            4. Piata careia i se adreseaza impune:
            a. programe de marketing intern;
            b. programe de marketing international, care dupa gradul de diferentiere cunosc trei variante strategice (V. Danciu, “Marketing international “, 1993, Univ. C. Brâncoveanu, Bucuresti):       
            a) - standardizat – care presupune folosirea acelorasi instrumente si elemente indiferent de piata;
            b) - descentralizat – în functie de diferentele de mediu existente de la o piata la alta;
            c) - interactiv – ca o formula de sinteza a celorlalte doua.
            Desigur, între tipurile de programe, în practica trebuie sa se realizeze o strânsa colaborare si chiar ierarhizare, întrucât programul global de marketing sta la baza elaborarii planului de activitate al organizatiei, astfel ca fiecare program de marketing partial trebuie corelat cu cel de nivelul superior de generalitate.
            12.5.3. Elaborarea si înfaptuirea  programului de marketing   
            Conceperea, elaborarea si utilizarea programului de marketing este un proces complex prin care se urmareste structurarea si esalonarea tuturor activitatilor necesare înfaptuirii strategiilor propuse.
            Elaborarea unui program de marketing implica participarea activa a tuturor factorilor de raspundere si coordonarea tuturor deciziilor în vederea respectarii unui minim de criterii, ce vizeaza o conceptie clara a opticii de marketing a tuturor celor implicati, o orientare realista bazata pe posibilitatile agentului economic, o integrare a tuturor elementelor de marketing necesare si o corelare cu cele din alte sectoare de activitate, existenta resurselor bugetare necesare sustinerii programului, precum si aplicarea unui sistem riguros de control si revizie a programului. De asemenea, trebuie avute în vedere influentele unor factori cum ar fi: complexitatea procesului de programare, numarul mare al obiectivelor întreprinderii, diversitatea actiunilor din sectoarele întreprinderii, imposibilitatea cuantificarii tuturor variabilelor de marketing etc.
            Responsabilitatea elaborarii programului de marketing revine directorului de marketing pentru programul global al întreprinderii, sefilor de produse pentru programele de marketing ale produselor, directorului (sefului) de publicitate pentru programul publicitar etc.
            Cu toate ca exista o mare varietate a programelor de marketing, experienta practica a demonstrat ca în elaborarea si realizarea lor trebuie parcurse o serie de etape în orice împrejurare.
            Principalele etape ale elaborarii planului de marketing:
            1. Informarea si previziunea – constituie etapa de cercetare complexa a conditiilor prezente si viitoare adoptarii programului în care se colecteaza, prelucreaza si analizeaza informatiile ce se pot obtine din surse proprii si externe referitoare la macro si micromediul în care activeaza, si în special cu privire la piata interna si externa. În functie de necesitati, aria de cuprindere a cercetarilor va fi diferentiata pentru programele pe termen scurt, mediu si lung, ca si sursele din care se pot obtine.
            Importanta deosebita are obtinerea informatiilor pertinente, operative, pe baza carora se stabilesc tendintele, se orienteaza si dimensioneaza programul de marketing.     
            2. Stabilirea obiectivelor este etapa în care se contureaza, se defineste programul pe baza informatiilor obtinute cu privire la necesitatile pietii si la resursele de care întreprinderea dispune.        
            De obicei, se identifica mai multe obiective, din care se vor selectiona cele care, conform previziunii, conduc la obtinerea eficientei  maxime pornind de la satisfacerea unor conditii ca: realism (sunt posibil de înfaptuit), consens (sunt rezultat al acceptiunii colectivului), concret (exprimare clara si precisa), termen de executie.
            Evident, obiectivele difera de la o perioada la alta si de la o întreprindere la alta, dar în principiu ele vizeaza: sporirea cotei de piata si intrarea pe noi piete, micsorarea costurilor de distributie, asimilarea noilor produse, perfectionarea activitatii promotionale etc.    
            3. Stabilirea planului de actiuni prin care sunt prezentate într-un document, intentiile indicând obiectivele specifice, calendarul si costul, descriind în detaliu cum se va proceda pentru realizarea lor, ceea ce presupune concentrarea eforturilor pe elementele mixului de marketing (produs, pret, distributie, promovare). Deci, planul va cuprinde: obiectivele, actiunile, resursele necesare, esalonarea în timp si modalitatile de înfaptuire.
            Rezultanta este lista completa a activitatilor ce se vor întreprinde în fiecare etapa, care poate fi mai restrânsa când obiectivele sunt limitate sau de complexitate mica, sau mai datailata si atunci se impune coordonarea, evaluarea, concretizarea eventual prin programe de actiune operationale. Acestea sunt implementari practice de detaliere si repartizare în timp a planurilor de actiuni pentru introducerea pe piata, distributie sau promovare a produselor.
            Planul de actiuni trebuie sa fie astfel întocmit încât sa permita întelegerea usoara a detaliilor comunicate, facilitarea revederii si controlului, îmbunatatirea calitatii programelor etc.
            Lista activitatilor cuprinde: simbolul activitatii, continutul acesteia, indicarea activitatii direct precedente, durata fiecarei activitati si compartimentul raspunzator de înfaptuire.
            Aceste activitati trebuie ordonate, grupate pentru a se desfasura logic si cronologic. Se cunosc deja o serie de metode si tehnici de coordonare a activitatilor programului de marketing, unele considerate deja clasice: analiza de regresie si corelatie, analiza matriceala; iar altele denumite tehnici moderne: programarea lineara, nivelarea exponentiala, analiza input-output, lanturile Markov, previziunea tehnologica, analiza riscurilor etc. În practica, cele mai utilizate sunt: metoda drumului critic (Critical Path Method) si metoda PERT (Program Evaluation and Review Technique), ambele bazate pe teoria grafelor si care au ca obiect optimizarea unui program complex în care duratele activitatilor sunt evaluate prin numere determinate. Prin urmare, activitatile sunt ordonate prin alcatuirea grafului care permite identificarea activitatii critice – cele mai importante a caror depasire a duratei de îndeplinire ar conduce la întârzierea întregului program – si a rezervelor de timp pentru celelalte activitati.
            În alcatuirea grafului se porneste de la evaluarea duratei fiecarei activitati, iar pe baza valorii duratei medii se stabileste drumul critic si se traseaza graful retea.
            Activitatile pentru care rezerva de timp este zero se numesc activitati critice si ele compun drumul critic.
            Durata programului de marketing este egala cu lungimea drumului critic, deoarece activitatile ce nu sunt luate în calcul se desfasoara în paralel cu acestea.
            Fiecare activitate este înregistrata în cadrul grafului într-o caseta compartimentala (fig.12.11), cu urmatoarele semnificatii:
A-    simbolul activitatii
            I - începutul activitatii
            D - durata activitatii
            U - ultima zi pentru definirea activitatii (u = I + D)
            T - cel mai târziu termen de finalizare a activitatii (cea mai mica valoare a lui t din casetele activitatilor imediat urmatoare)
            R - rezerva de timp (R= t – I):
            t - pentru activitatile critice R= 0, t = cel mai curând termen de începere a activitatii (t = T- D).

Fig. 12.11

Fig. 12.12
            Ordinea de completare a compartimentelor unei casete este cea mentionata în fig.12.12. Este evident, ca lista actiunilor difera foarte mult de la un program la altul, desemnând specificul acestuia: lansarea unui nou produs pe piata interna, pe piata externa, desfasurarea unei cercetari de piata, îmbunatatirea distributiei, exportul de servicii publicitare, organizarea campaniei promotionale etc. (Vezi L.Anghel, C.Florescu, R.Zaharia, “Marketing”, coeditie Marketer, Ed. Expert, Bucuresti, 1993, p.166-178; V.Munteanu, (coord.), op. Cât., p.322-339).
            4. Elaborarea bugetului necesar acoperirii cheltuielilor pentru executarea programului în functie de obiectivul urmarit, de restrictiile mai ales financiare, de prioritati etc., porneste de la evaluarea lor în concordanta cu rezultatele previzibile. Bugetul trebuie sa fie flexibil pentru a da posibilitatea revizuirii programului atunci când apar elemente imprevizibile dar cu semnificatie deosebita, mai ales în domeniul pretului sau legislatiei. Cu aceasta se încheie operatiunea de elaborare a programului de marketing, care adesea este supus verificarii, chiar testarii înainte de a se trece la executare.
            5. Adoptarea programului de marketing marcheaza etapa transpunerii în practica a prevederilor sale. Este faza în care se verifica realismul si corectitudinea programului si se actioneaza în conditii operative pentru înfaptuirea obiectivelor si încadrarea în limitele impuse de prevederile sale. Aceasta presupune o repartizare judicioasa a sarcinilor pe compartimente, functii, posturi de munca, precum si stabilirea termenelor precise de realizare.
            În faza de executie a programului de marketing se evidentiaza eficienta strategiei si tacticii alese.
            6. Controlul realizarii planului are menirea de a verifica modul înfaptuirii obiectivelor la timp, evaluarea rezultatelor, oferind informatiile necesare perfectionarii viitoarelor programe. De fapt, practica a demonstrat necesitatea unui control permanent în fiecare faza, el având drept scop descoperirea deficientelor si efectuarea corecturilor necesare, deci are loc pe de-o parte, un control al întocmirii programului, iar pe de alta, al executarii lui, atât pe ansamblul programului, cât si pe fiecare obiectiv si actiune.
            Efectuarea unui control rapid si eficace comporta utilizarea a numeroase metode cantitative, dar si calitative (interviuri, reuniuni de grup) cele mai frecvente fiind: analiza cheltuielilor si a veniturilor, analiza eficientei activitatii de marketing, revizia de marketing (marketing audit).
            Finalitatea programului de marketing se evidentiaza în contributia lui la sporirea eficientei si calitatii întregii activitati de productie, prestare de servicii sau comercializare desfasurata de organizatie, el constituind un important instrument al conducerii, care permite coordonarea între functiunile organizatiei în procesul de planificare generala a acesteia.

download