Romaniatatea Poporului Roman, Conform DEX si a Dictionarului Enciclopedic, Procesul de romanizare

Conform Dictionarului Enciclopedic, geto-daci este denumirea data de istoricii moderni ramurii nordice a neamurilor tracice care populau in Antichitate spatiul carpato-dunarean. Aceasta populatie a fost desemnata incepand cu sec.6 i.Chr., de izvoarele grecesti cu numele de geti, iar in sec.1 i.Chr., de izvoarele romane cu numele de daci.

Imparatul Traian a reusit, dupa cele doua campanii din anii 101-102 si 105-106, sa cucereasca Dacia ( teritoriul ocupat de geto-daci ) si sa o transforme in provincie romana. Populatia autohtona, dainuind alaturi de romani, a fost supusa unui puternic proces de romanizare in urma caruia a rezultat o noua populatie, daco-romanii, ce aveau sa constituie elementul hotarator in procesul formarii limbii si poporului roman.

Conform DEX, romanizarea este un proces complex si indelungat prin care civilizatia romana patrunde in toate compartimentele vietii unei provincii, incat duce la inlocuirea limbii proprii cu limba latina si adaptarea unui nou mod de viata.

Odata cu eroicul rege Decebal dispare si statul dac, nu insa si poporul, asa cum afirma interesat unii istorici straini care ne contesta continuitatea. E drept ca o parte din populatia barbateasca a cazut in timpul luptelor. Unele triburi, dupa terminarea razboiului al doilea, au pribegit poate in muntii dinspre miazanoapte; cea mai mare parte a lor insa, a ramas pe loc. Romanii nu aveau nici un interes sa extermine populatia ramasa, fiindca ar fi exterminat, o data cu ea si pe viitorii contribuabili, soldati si producatori de care imperiul avea nevoie. Inscriptiile ne arata o serie de cohorte si de ale – trupe de infanterie si de cavalerie – alcatuite din daci, luptand ca soldati romani.

Rolul pe care l-au avut dacii in etnogeneza poporului roman este dovedit de investgatiile mai multor cercetatori. Mircea Eliade a studiat in acest sens originile si semnificatiile religioase mitico-rituale, folclorice, ale unor traditii populare romanesti. Folclorul nostru pastreaza urme profunde daco-getice. In portul popular, aceste urme sunt evidente. Camasa incretita la gat, a tarancilor, camasa despicata lateral a barbatilor, cioarecii din stofa groasa alba de lana, stransi pe coapse si pulpe, braul lat de piele sau panza groasa, opincile, caciula tuguiata de blana, sunt atestate iconografic pe Columna lui Traian si pe metopele de la Adamclissi. In ornamentica imbracamintei, a ceramicii, a obiectelor si uneltelor de lemn crestate de tarani unii cercetatori inclina sa creada ca s-au mentinut anumite motive decorative daco-getice, ca bradul, soarele, spirala sau zigzagul. Cercetarile ar putea continua si in domeniul muzicii populare, a instrumentelor ( naiul, de exemplu, deriva din tracicul "flaut al lui Pan"). In domeniul artelor plastice, nu pare exclus ca imaginea "calaretului trac" sa fi sugerat – in iconografia noastra populara – imaginea Sf. Gheorghe omorand balaurul. 27683fsy28enp7g

Multe din credintele si obiceiurile populare romanesti provin din substrat traco-dacic. Astfel sunt riturile magice pentru invocarea ploii, a fecunditatii vitelor, a fertilitatii ogoarelor, persistand pana astazi in unele regiuni ale tarii: Sangeorzul, Plugarul, Boul instrutat, Paparudele, Dragaica. In acelasi substrat dacic se afla originile unor dansuri populare, a horei si ale spectaculosului dans al calusarilor, in care staruie amintirea unor rituri de medicina magica, de initiere, a unui stravechi cult al Soarelui, precum si simboluri mitice ale unor fenomene ale naturii.

Dacia a ramas sub stapanirea romana ceva mai putin de 170 de ani ( 106 – 276 e.n. ). Totusi, efectele au fost decisive: in urma acestei stapaniri s-a nascut poporul roman. Cum se explica aceasta extraordinara putere a romanismului dacic? Cum s-a putut ca, intr-un interval asa de scurt, sa prinda el radacini atat de puternice? Raspunsul nu poate fi decat unul singur: Romanismul a biruit in Dacia fiindca el reprezenta o civilizatie superioara, o creatie materiala si de cultura care sintetiza o intreaga evolutie multiseculara si ca atare a castigat pe autohtoni.

Procesul de romanizare a inceput cu orasele, unde romanii alcatuiau, aproape peste tot, majoritatea. In relatiile cu administratia, cu armata, cu colonistii, dacii au inceput a deprinde limba latina. Negustorii si mestesugarii, mai ales, erau profesional obligati sa o faca. Altfel, n-ar fi putut sa-si continue afacerile. Aceia dintre autohtoni care voiau sa joace un rol in administratie, trebuiau sa invete latina. Se mai adauga si moda, spiritul de imitatie care, in toate vremurile si la toate popoarele, a gasit adepti.

Mai incet s-a desfasurat procesul de romanizare la sate. Aici dacii formau imensa majoritate a poporului. Cu vremea insa, au inceput sa se aseze si romanii in sate. Venea cate un colonist, isi facea o asezare sau o villa, imprejurul careia se ridicau alte asezari ale muncitorilor, pana ce villa ajungea un adevarat vicus sau pagus, adica un sat care purta, de cele mai multe ori, numele intemeietorului. Muncitorii daci care lucrau pe mosiile acestor colonisti, au inceput sa invete limba latina. Le folosea si pentru a se intelege cu autoritatile, cu perceptorii, cu functionarii administrativi, cu toti cei care reprezentau statul. sn683f7228ennp

In romanizarea satelor, au avut un rol important veteranii. Cum serviciul militar dura mult – 25 de ani – o buna parte dintre legionari erau casatoriti. Legiunile si diferitele corpuri de trupa auxiliare, stand insa permanent in Dacia, este evident ca multe din sotiile soldatilor vor fi fost autohtone. La eliberare, legionarul, numit acum veteranus, capata dreptul de cetatenie pentru el si intreaga lui familie. Copiii veteranilor si ai dacelor erau deci cetateni romani si vorbeau latina.

Numarul veteranilor asezati in Dacia trebuie sa fi fost considerabil, de vreme ce, in limba romana, notiunea de om in varsta este exprimata tocmai prin acest cuvant (cuvantul batran nu e altceva decat veteranus, modificat dupa regulile limbii noastre)

Una din problemele cele mai grele este stabilirea contributiei diferitelor elemente etnice la constituirea unui popor, stabilirea elementelor sub raportul rasei, al limbii, al organizarii de stat, al civilizatiei si culturii.

Din fondul lexical, de cuvinte considerate multa vreme ca fiind de origine necunoscuta, studiile prof, I. I. Russu le aduc in discutie sustinand ca ar putea fi de origine dacica un numar de aproximativ 160 de cuvinte, totalizand peste 600 – 700 de derivate, inclusiv toponime si antroponime. In ansamblul sau, acest fond de cuvinte – substantive, adjective, verbe, adverbe – denumesc o mare diversitate de obiecte, stari, fapte actiuni, fenomene. Acesti termeni privesc o arie foarte larga, incepand cu corpul omenesc (buza, ceafa, grumaz, gusa), cu familia (copil, prunc, zestre), cu locuinta (vatra, catun), cu indeletnicirile agricole, pastoresti, viticole si piscicole (mazare, tarina, baci, manz, strunga, tarc, urda, butuc, curpen, strugure, balta, gard), cu mediul fizic (magura, mal), cu flora (brad, copac), cu fauna (balaur, barza, mistret, soparla, viezure). S-au mai pastrat: nume de ape (Dunarea = Dunaris, Somesul = Samus, Oltul = Aluta, Muresul = Maris); nume de orase (Apulum = Alba-Iulia, Drobeta = Drobeta Turnu-Severin, Napoca = Cluj-Napoca, Potaisa = Turda).

Pentru toate categoriile esentiale ale vietii omenesti intrebuintam termeni latini. Exemple: om – homo, parinte – parentem, fiu – filius, frate – frater, socru – socer. Multe din insusirile trupesti si sufletesti: bun – bonus, frumos – formosus, tanar – tener, batran – veteranus. Indeletniciri precum si cereale: a ara – arare, a semana – seminare, a secera – sicilare, grau – granum, secara – secale, spic – spicum, paie – palea. Unelte: furca – furca, jug – jugum. In viticultura: vie – vinea, vita – vitea, vin – vinum. Multi pomi fructiferi: mar – melum, par – pirus, piersic – persicus, gutui – cutoneus, prun – prunus. Alti termeni: oaie – ovem, vaca – vacca, taur – taurus, cal – caballus, staul – stabulum, cas – caseum, sageata – sagitta, cetate – civitas, domn – dominus.

Exemplele aduse pana acum demonstreaza ca elementele limbii latine formeaza baza sau temelia acestei limbi si ii dau, impreuna cu morfologia si sintaxa, caracterul de limba romanica.

BIBLIOGRAFIE:

1). Ovidiu Drimba – "Istoria culturii si civilizatiei", vol.1, Ed.

Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1984,

p.807-812.

2). Constantin Giurascu – "Istoria romanilor din cele mai vechi

timpuri pana astazi", Ed. Albatros, Bucuresti,

p.80 – 83, 131 – 145.

3).DEX

4). Dictionar enciclopedic, vol. 2, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1996

p. 443 – 444.

download