Ghetarii, Interactiunea Hidrosferei Cu Restul Geosferelor, Interactiunea Hidrosferei Cu Restul Geosferelor

MERSUL LUCRARII

Ghetarii polari si cei montani.

Interactiunea hidrosferei cu restul geosferelor. 18885ore86mqs2f

Problema

Acolo unde temperatura medie anuala este sub zero grade si unde zapada cade in cantitati suficiente, se formeaza ghetari.

Regiunile cu temperaturii medii anuale sub 00 se gaseste la peste 5000 m la tropice, apoi limita scade la 3000 m in zonele temperate, ajunge la sub 1000 m in Islanda si atinge zero metri aproximativ la cercul polar; aceasta este limita zapezilor persistente.

Zapada care nu se topeste se acumuleaza in straturi tot mai groase, care insa incep sa se taseze sub propria lor greutate. Tasarea produce o anumita caldura, parte din cristale se topesc, dar apa scursa spre baza stratului reingheata. Asa se naste mai intai o gheata foarte grauntoasa, numita neve, si apoi ghetarul.

Ghetarii se formeaza in regiunile polare (Antartida si Artica) si pe virfurile muntilor inalti, depresiuni intramontane, in conditiile cind cantitatea de zapada cazuta depaseste topirea si evaluarea ei.

Dupa conditiile de formare deosebim:

ghetari continentali (de calota) – ocupa suprafete extrem extinse si au o grosime care uneori depaseste 3 000 m. Ei acopera mari arii terestre, indiferent de relief: intregul continent Antarctida si insulele din Oceanul Artic (Groenlanda, Islanda, Novaia Zemlea s.a.) si ocupa 98,5 din toata aria hinosferei. In jurul Antarctidei, gheata de pe continent se prelungeste mult in apele Oceanului Planetar, formind o platosa relativ unitara, inalta pina la 90 m, numita banchiza, de la care se rup mari blocuri de gheata numite aisberguri, care, datorita curentilor de apa oceanici, plutesc in largurile oceanului;

Gheata este plastica si de aceea se misca prin alunecare, mutindu-se pe fiecare tip de panta. Deplasarea e lenta, intre 5-150 m pe an, asa ca o portiune de gheata ca sa ajunga de la zona de formare pina la linia de topire are nevoie de un timp indelungat, de la circa 100 ani pina la peste 1000 ani.

Ghetarii montani se formeaza pe virfurile muntilor (Himalaya, Pamir, Alpi, Caucaz, Karakorum, Anzi, Cordilieri s.a) care depasesc in altitudine limita zapezilor persistente. Ei se compun in mod obisnuit din trei elemente:

zona de acumulare a zapezii - unde se formeaza zapada inghetata care se suprapune pe un bazin de vale existent inainte de instalarea ghetarului;

circul– prezinta o depresiune (excavatiune) de forma rotunda unde se aduna gheata si care se delimiteaza de neve printr-o crapatura circulara numita rimaye;

limba- care se scurge pe o vale pina la linia de topire a ghetarului; limba prezinta multe crapaturi, numite crevase. Sub influenta fortei de gravitatie si de greutate ghetarii alpini se misca (curg) de-a lungul vailor si pantelor montane cu o viteza de 10-300 m/an efectuind un lucru de distrugere, acumulare si de depunere a materialului transportat, in final formind morene

Ghetarii montani sunt de mai multa tipuri, in functie de gradul lor de dezvoltare.

Cei mai mici sunt ghetarii de circ (sau pirineeni); ei nu au limba, deoarece zapada cazuta, pe de o parte, si gheata topita, pe de alta parte, sunt aproximativ egale cantitativ; se gasesc situati in apropierea limitei zapezilor persistente, ca de exemplu cei din Pirinei.

Ghetarii alpini - au o limitabine dezvoltata, ce coboara mult sub linia zapezilor (ghetarii din muntii Alpi, Atlas);

Ghetarii himalayeni - sau ghetarii compusi se formeaza prin confluenta mai multor limbifoarte alungite, atingind uneori 50 km, neavind un circ propriu-zis (ghetarii din tarile muntoase Himalaya, Pamir, Karakorum, Han-Tengri, Hindukush s.a.);

Ghetari-"caciula" – mai des se formeaza pe virfurile muntilor de origine vulcanica (ghetarii de pe muntii Ararat, Kilimanjaro s.a.).

Cel mai mare ghetar alpin se socoate ghetarul Fedcenko din Tara muntoasa Pamir cu lungimea de 77 km, grosimea 700-1000 m, iar cei mai lungi este ghetarul Habarrd de pe muntii Alaska – 145 km.

In ultima era geologica s-au evidentiat patru mari perioade de racire acind ghetarii au ocupat arii cu mult mai extins decit cea pe care o au astazi. Astfel, ghetarii de calota (continentali) din perioada mare deocupau 40 % din aria uscatului.

La ora actuala pinza de zapada perena si ghetarii sunt caracteristicii pentru toate briieledeosebindu-se dupa marime si tip. In briul cald hionosfera se ridica pe virfurile cele mai inalte ale muntilor Kilimanjaro (chiar linga ecuator), Kenya, Ruwenzori (toti din Africa Centrala), ale muntilor Anzi (America de Sud), unde hionosfera este situata la altitudinea de peste 4800 m, ale muntilor ecuatoriali – peste 6000 m; in Eurasia majoritatea ghetarilor sunt amplasati pe muntii Himalaya numiti "salasul zapezilor", incepind cu altitudinea de 4 500 pina la 5 500 m. In briul detemperat ghetari continentali sunt doar pe insula Islanda (Tara de gheata), iar cei alpini pe virfurile muntilor Scandinavi, pe peninsula Kamceatka – 1 000 – 3 000 m, Alaska – 300 –2 400 m, pe muntii Cordilieri, Alpi, Caucaz – 2 500 – 3 000 m, Pamir, Hindukush – 4 000- 5 000 m. Portiuni mici de gheata perena se pot intilni si in muntii Siberiei, in sudul Americii de Sud, alte regiuni ale briului temperat. In briul derece calotele de gheata sunt caracteristice pentru toate suprafetele de uscat (continente, insule si peninsule).

Invelisul de gheata are o mare insemnatate pentru invelisul geografic si existenta vietii pe planeta. El participa la reglarea conditiilorasigura circulatia atmosferei, influenteaza asupra regimului termic si hidric, participa la regionarea lumii organice. Ghetarii sunt o sursa principala de apa potabila, iar cei alpini servesc drept izvoare de apa pentru multe fluvii si riuri (Galben, Albastru, Amudaria…).

Cu toate acestea, sferaa Terrei se afla intr-o stare ecologica destul de dificila. In ultimii ani ea tot mai mult isi micsoreaza aria prin desprinderea blocurilor mari de gheata (aisberguri), cauza fiind cresterea temperaturii medii anuale a aerului pe planeta. Concluziile cercetatorilor in domeniu sunt ca disparitia ghetarilor poate duce la mari schimbari neprevazute in ce priveste limitele invelisului geografic, existenta vietii pe Terra.

Interactiunea hidrosferei cu restul geosferelor. 18885ore86mqs2f

Cea mai mare parte din suprafata Terrei este acoperita cu apa oceanelor si marilor. Dar apa exista si in atmosfera (sub forma de vapori) si pe uscat (ca riuri, lacuri sau ghetari), in sol si subsol; apa intra in compozitia organismelor vegetale si animale. In atmosfera, apa se gaseste pina la 10-15 km. In scoarta apa ajunge la 10-20 km, iar in compozitia rocilor, ea poate fi intilnita si la 50 km adincime. Apa formeaza un invelis numit hidrosfera.

Hidrosfera – este constituita din doua parti principale: Oceanul Planetar si apele continentale. Cea mai mare parte a hidrosferei o constituie Oceanul Planetar cu circa 86% din toata apa aflata pe suprafata scoartei terestre. De astfel, 70,8% din suprafata pamintului este acoperita cu apa. In emisfera nordica oceanile si marile aproximativ 61% si in cea sudica – 81% respectiv din suprafata emisferelor.

Apele continentale pot fi grupate in doua categorii dupa pozitia lor in raport cu suprafata scoartei terestre: ape subterane si ape de suprafata.

Acest invelis de apa prezinta o mobilitate ceva mai mica decit atmosfera, dar mult mai mare decit litosfera. Mobilitatea si, in general, transformarile lente sau brusate care au loc in hidrosfera sunt variate (fizice, chimice, mecanice etc.) la nivel planetar insa hidrosfera apare ca un sistem functional, in care patrunde o anumita cantitate de energie solara sau terestra, ce pune in miscare apa, formind anumite circuite care se dezvolta regulat sau periodic. Astfel, caldura solara evapora apa de pe ocean, vaporii sunt purtati de vinturi pe uscat, unde cad sub forma de ploaie, iar apoi prin riuri apa se intoarce in ocean.

Acest drum este cunoscut sub numele de circuitul apei in natura. In realitate este vorba de o circulatie mult mai complexa. De exemplu, se apreciaza ca de pe ocean se evapora anual cam 450 000 km3 apa, din care peste 400 000 km3 cad tot pe ocean (este circuitul mic al apei). De pe uscat se evapora numai 62 000 km3, dar volumul precipitatiilor toate (inclusiv celor venite de pe ocean) ajung aici la 100 000 km3. pe de alta parte, apa cazuta pe uscat se poate scurge direct in riuri, se poate evapora, se poate transforma in gheata sau se poate infiltra in sol si subsol, unde poate curge, stagna sau poate fi preluata de plante. Dar si apa din oceane formeaza circuite de suprafata, ca si spre adinc, sau se misca variat sub forma de valuri, maree etc. Hidrosfera este deci un sistem de circuite.

Unitatile geografice ale hidrosferei sunt: oceanele si marile; raurile si fluviile; lacurile; apele subterane. La acestea se mai adauga si ghetarii si apa meteorica.

Hidrosfera in sens larg este mediul hidrologic al vietii pe planMediul hidrologic imbina mediul geofizic si cel geochimic. Deversele sectoare ale biosferei sint reunite intre ele prin circuitul hidrologic planetar.

Plantele si animalele formeaza, in ansamblul lor, un invelis distinct: biosfera

Biosfera cuprinde numai invelisul vitalizat al Pamintului, adica numai partea crustei terestre locuita de organisme; altfel spus, biosfera cuprinde totalitatea ecosistemelor de pe Pamint.

Biosfera este constituita din mai multe tipuri de substanta: substanta organica vie; substanta biogena – rezultat al discompunerii substantei organice moarte; substanta interna, anorganica; substanta bioinerta, care nu are functii vitale propriu –zise, dar este legata prin activitatea si originea sa de materie vie (de exemplu: solul,...)

Geografia studiaza biosfera ca parte a mediului geografic si ca relatii pe care le are cu celelalte invelisuri terestre. Ea mai cuprinde totalitatea plantelor si animalelor care traiesc pe planeta noastra.

Organismele vii sunt raspindite in intregul invelis geografic, iar in atmosfera chiar depasesc limitele lui. Organizmele viabile au fost descoperite la o inaltime de circa 80 km. In atmosfera nu exista viata autonoma, dar prin troposfera se transporta la distante mari semintele, sporii si polenul plantelor; prin ea se deplaseaza din loc in loc microorganismele.

Troposfera este mediul, unde isi traiesc o parte din viata mai multe insecte, pasari si alte organisme.

In apele Oceanului Pacific organismele vii sunt raspandite de la suprafata pina la cele mai mari adincimi. Eventual, odata cu cresterea adincimii, biomasa si cantitatea planctonului descreste vadit. La adincimi mai mari de 300 m in zona abisala raspindirea organismelor vii se reduce esential.

In cadrul biosferei, de asemenea se realizeaza un intens circuit de substanta, materializat prin lanturile trofice, caracterizate prin aceea, ca diversele tipuri de vietuitoare servesc drept hrana unele altora. In biosfera circuitul de substanta pe orizontala consta in triada: nastere inmultire pieire; pe verticala in procesul de fotosinteza si care isi reflecta unitatea in circuitul biologic al suprafetei.

Un schimb intern de substante il intretine scoarta terestra cu hidrosfera. In Oceanul Planetar anual sunt transportate si acumulate cca. 12.12 m3 de material dentrictic, care contribuie la formarea rocilor sedimentare de fund. S-a constatat, ca scurgerea solida de pe suprafata uscatului (cu exceptia de pe suprafata Antarctidei, Groenlandei si insulelor Arctice) constituie de la 2,7 pina la 7,6 mird t/an.

In litosfera limita inferioara a biosferei se situeaza la 3 000 m. adancime, unde sau descoperit unele bacterii in zacamintele de petrol. In hidrosfera aceasta limita corespunde practic cu cele mai mari adancimi oceanice, unde s-au intilnit moluste, crustacee, bacterii si chiar pesti abisali. In atmosfera au fost identificate bacterii si spori de ciuperci chiar in stratosfera. Desi si biosfera are limite destul de largi (15-20 km in atmosfera si 11000 m in hidrosfera), cea mai mare parte a ei este concentrata la interferenta litosferei, hidrosferei si atmosferei.

Invelisul de apa este unul dintre factorii de baza ce fac posibila existenta planetei Terra si a vietii organice pe ea. El influenteaza esential asupra tuturor geosferelor: determina cantitatea de apa necesara in atmosfera, cauzand condensarea si sublimarea vaporilor de apa, formarea norilor si precipitatiilor atmosferice, fenomenele optice si electrice e.c.t.

Apele sunt un agent fundamental in formarea si nivelarea formelor de relief pe suprafata teresta –fluvial, litoral, carstic, sufozional,erozional s.a. Prezenta apei in stare lichida si existenta ei intr-o perioada geologica indelungata reprezinta conditiile esentiale pentru aparitia si evolutia biosferei pe Terra.

Exista mai multe ipoteze privind originea apelor de pe Tera. Se considera ca apa a fost eliberata din mantaua si scoarta terestra, initial se apreciaza ca cu 4 mil. de ani in urma volumul hidrosferic era doar de 20 mil. km3.

Ulterior a crescut prin eliberarea de apa din manta. Astfel in cit in prezent apa libera este apreciata la un miliard 380 km3. din acest volum 97,1% ii revine oceanului planetar, ghetari si zapezi permanente 1,7%. Cea subterana 1,2% si apoi apa din celelalte componente ale hidrosferei

download