Timp si infinit - Varietatea calitativa a structurilor temporale

Timp si infinit

Vorbind despre o sageata a timpului, oamenii de stiinta si filosofii, preocupati de aceasta problema, au reliefat cu deosebire caracterul de ireversibilitate al timpului, demonstrabil cu diverse argumente. Cel mai general aspect al unidimensionalitatii este cel al trecerii de la trecut prin prezent spre viitor ; in cadrul unidimensionalitatii se poate discuta si sensul unic al curgerii timpului, deci imposibilitatea realizarii drumului invers. Argumentul principal il constituie in acest caz lanturile cauzale, imposibilitatea aparitiei efectului inaintea cauzei si, de cele mai multe ori, nota de succesiune in relatiile cauzale, efectul continuand sa existe si sa actioneze dupa incetarea actiunii cauzei, dar ca rezultat evident al actiunii acesteia.

Demonstrarea unidimensionalitatii timpului (chiar cand acesta este gandit ca volum) si in cadrul acesteia — a sensului timpului dinspre trecut spre viitor — nu este epuizata de teoretizarea momentului de succesiune in relatia cauzala, in teoria relativitatii, fenomenul de dilatare a timpului precizeaza transformarile posibile ale timpului in trecerea de la un sistem de referinta la altul, prin aceea ca acest fenomen (ca fenomen de relatie) nu schimba intru nimic sensul desfasurarii evenimentelor dinspre trecut spre viitor in sistemul propriu de referinta. Fenomenul dilatarii duce doar la marirea distantei dintre evenimente in cazul raportarii unui sistem de referinta la altul.

Concluziile teoriei relativitatii intregesc deci argumentul relatiei cauzale si cu conservarea sensului in cazul succesiunii unor evenimente, chiar daca acestea nu sunt legate cauzal intre ele.

Dar tipice pentru ilustrarea unui anumit sens al timpului sunt sistemele variabile. Astfel, in sistemele reale termodinamice starea mai probabila urmeaza starilor mai putin probabile. Aceasta caracteristica este redata de conceptul de entropie. Cresterea entropiei inseamna cresterea starii de dezordine in raport cu ordinea, deci existenta unui anumit sens al devenirii sistemelor analizate. jk343q2sistemele, in care predomina ramura ascendenta, putem vorbi despre un sens al desfasurarii proceselor invers celui dintai, sens de crestere a ordinii, de crestere a opozitiei la dezordine. Aceasta trasatura, caracteristica sistemelor cibernetice autoreglatoare, a primit de aceea denumirea de negenlropie.

In orice caz, cu cat schimbarile sistemelor depind mai mult de istoria lor anterioara, cu cat se poate aplica mai adecvat conceptul de „imbatranire" a sistemului sau cel de miscare progresiva, cu atat sistemul are mai multe note de ireversibilitate.

Desigur, problema sensului curgerii timpului poate fi corelata cu cea a reversibilitatii si ireversibilitatii lui. Reversibilitatea timpului va fi corelata cu posibilitatea curgerii evenimentelor in sens invers, cu reversibilitatea schimbarilor, ireversibilitatea cu imposibilitatea intoarcerii spre faze, etape, evenimente anterior parcurse, cu ireversibilitatea schimbarilor.

In descifrarea acestor aspecte, stiinta contemporana aduce argumente preponderente in sprijinul ireversibilitatii, desi nu anuleaza, cu totul ideea momentelor, aspectelor de reversibilitate partiala pe fondul ireversibilitatii fundamentale.

Cu alte cuvinte, in curgerea eterna dinspre trecut spre viitor este posibila si schimbarea dinspre A spre B si schimbarea dinspre B spre A', analog cu A, dar avand — de buna seama — particularitatile sale. in sistemele mai simple predomina aspectele de reversibilitate a tipurilor de procese, nu a proceselor concrete, care — in curgerea timpului — sunt de fiecare data altele. Ecuatiile reversibile ale dinamicii, ale campului electromagnetic nu pun problema scurgerii reale a timpului, ci posibilitatea principiala de desfasurare a fenomenelor studiate in ambele sensuri, fara ca sa existe mijloace de detectare a starilor ulterioare fata de cele anterioare.

Fara sa fie excluse momentele reale de ciclicitate, de repetabilitate, de reversibilitate (in acest al doilea sens), in coltul nostru de Univers se poate vorbi de o sageata a timpului, legata de ideea de progres. Extinderea ideii de ireversibilitate fundamentala a timpului la intregul Univers se leaga de ideea dialectica a inepuizabilitatii calitative si cantitative a materiei in miscare, de infinitatea posibilitatilor de structurare si de interactiune caracteristice Universului.

De existenta trasaturilor de ireversibilitate a timpului, ireversibilitate conceputa ca trecere de la trecut spre viitor si nici o data invers, se leaga in filosofarea asupra timpului si constatarea ca timpul apare ca unitate intre real (timpul scurs) si posibil (timpul nescurs), ca nastere a realului din posibil si a posibilului din real.

Varietatea calitativa a structurilor temporale

Treptat se contureaza pentru secolul XX, tot mai insistent, abordarea diversificata calitativ a timpului. Specificitatea coordonatei temporale obliga la diferentierea intre timpul cosmic (astronomic), timpul fizic, cel biologic, uman (individual si social). Timpul biologic, amplu cercetat, desi inca intr-o forma incipienta, pune in primul rand problema deosebirilor intre timpul fizic (cronologic) Si cel biologic, in asa fel incat timpul biologic nu poate fi totdeauna masurat cu unitatile timpului fizic. Acest aspect poate fi ilustrat cu ritmuri diferite de maturizare si imbatranire a diferitelor organisme. Dar. evidentiind ritmurile diferite, se poate afirma ca timpul organismului tanar este mai dilatat decat cel al organismului imbatranit, intrucat secunda de viata a unui organism tanar este mai bogata in procese fiziologice. Pentru copil, deci, ziua este mai lunga decat pentru omul matur, caci in cadrul ei se petrec incomparabil mai multe evenimente si in plan fiziologic si in plan psihic, deci activitatea e mult mai intensa.

Din punctul de vedere al timpului fizic, copilaria apare scurta, iar batranetea — lunga. Din punctul de vedere al timpului biologic situatia se prezinta diametral opusa : copilaria este indelungata, iar batranetea — scurta.

De aceea se poate vorbi despre un timp intern propriu fiecarui organism, care se modifica de a lungul dezvoltarii sale individuale. Din punct de vedere filozofic, aceste constatari sunt importante prin consecintele lor „antropologice", caci valoarea in timp a zilelor, fiind invers proportionala cu varsta, rezulta necesitatea utilizarii la maximum a posibilitatilor tuturor varstelor, cu deosebire a anilor tineri.

Timpul biologic individual se coreleaza apoi cu timpul speciei, calitativ deosebit de cel dintai prin legitati caracteristice. Durata de existenta a speciei se supune altor criterii decat durata de viata a fiecaruia din indivizii sai. Daca in cazuri individuale, esentiali sunt parametrii fiziologici, in cazul speciei apar alti parametri, ca densitatea populatiei, largirea arealului, existenta unei capacitati generale de adaptare, capacitatea de a birui in concurenta interspecifica etc.

In cercetarea timpului biologic, un aspect important il reprezinta modurile specifice ale „simtului timpului", care trebuie intelese ca o capacitate de a percepe curgerea timpului, de a actiona in anumite ritmuri regulate, de a masura timpul cu mijloacele proprii organismului. Existenta „orologiilor biologice" constituie principala particularitate a organismului de a aprecia durata unor procese sau succesiunea lor (reflexele conditionate legate de timp, migratia pasarilor etc.).

Organismul viu poseda asemenea ceasuri, care sunt corelate in esenta cu procesele periodice din mediu : zi-noapte, anotimpuri etc. Temelia ceasurilor biologice rudimentare o constituie caracteristicile periodice ale reactiilor chimice ale diverselor structuri subcelulare. La organismele superioare, ritmul fundamental este dat de activitatea ritmica automata a scoartei cerebrale.

Nivelul reprezentarii constiente a timpului presupune o multitudine de factori psihici si biologici. Toate evenimentele vietii lasa urme in noi, personalitatea noastra se imbogateste neintrerupt si nu ne putem rupe nicicand de trecut.

Studiile inchinate timpului uman releva particularitatile acestuia raportate la indivizi si la societate, din multiple unghiuri de vedere, impunindu-se cu deosebire abordarile de ontologie sociala.

Din cadrul constructiei filozofice a secolului XX referitoare la timp, au avut o inraurire deosebita asupra contemporanilor si urmasilor solutiile propuse de Bergson si Heidegger pentru accentuarea deosebirilor calitative intre timp si spatiu, a rolului temporalitatii in existenta umana. Dorind sa se delimiteze de excesele scientismului rigid, corelat cu determinismul mecanic, Bergson face distinctie intre timpul spatializat al stiintelor naturii si durata pura, incercand sa releve anumite particularitati ale creatiei complexe, pe care el o vede realizindu-se in viata si pe care omul reuseste sa o cuprinda printr-o intuitie de un soi deosebit, intuitie supraintelectuala.

In conceptia lui Bergson, indreptata impotriva mecanicismului, se semnaleaza unele aspecte ale problematicii filosofice si stiintifice care erau neglijate sau simplificator prezentate de materialismul metafizic anterior. Dar respingand ingustimile materialismului, Bergson ajunge sa respinga materialismul in genere ; incercand sa depaseasca limitele unui anumit mod de a face stiinta, el a respins stiinta in general, caricaturizindu-le pe amandoua.

Astfel, pentru Bergson stiinta naturii spatializeaza timpul, absolutizand aspectele de discontinuitate si ucigand orice dinamism, orice viata. Prezentand astfel tabloul stiintei, lui Bergson nu i-a fost greu sa releve necesitatea de a lua in considerare alte aspecte ale realitatii ; in locul abordarii cantitative, necesitatea abordarii calitative, in locul omogenitatii — heterogenitatea, in locul discontinuitatii — continuitatea fundamentala.

Relevind aceste particularitati, care scapau in parte reductionismului scientist, cladit pe fizica clasica, Berg-son, in loc de a surprinde saltul calitativ realizat de stiinta si de filosof ia aliata cu stiinta, respinge, ca insuficienta, abordarea stiintifica cladita pe inteligenta si elaboreaza o teorie irationalista a existentei, izvorind dintr-o biologie si o psihologie speculativa.

Astfel, el a fost total nereceptiv — dupa cum au aratat comentatorii ulteriori — la progresele realizate de Ein-stein in teoria relativitatii. Si tocmai in perioada in care Einstein reusea sa demonstreze interdependenta intre spatiu si timp, evidentiind aspectele de continuitate in abordarea spatiului si a timpului si apoi varietatea calitativa a structurilor spatiale si a celor temporale, Bergson invinuieste stiinta pentru un mod de gandire ce nu ii mai era propriu.

Desi a pus cu acuitate anumite probleme reale si importante pentru sintezele de care avea nevoie secolul XX, Bergson s-a apropiat de ele cu o atitudine unilaterala, de aceea metafizica, absolutizind rupturile, revazand continuitatile.

Teoretizand ruptura totala intre materie si viata (inclusiv constiinta), intre cunoasterea intelectuala si intuitie, intre timpul spatializat si durata pura, H. Bergson confera duratei pure virtuti de creatie continua, de curgere continua indivizibila si deci inanalizabila. Realitatea duratei pure consta — pentru el — in devenire, intr-un curent vital unic, pe care numai intuitia directa si interioara o poate cunoaste.

Ca un filosof de rascruce, traind deci in epoca de depasire a mecanicismului spre organicism, Bergson surprinde unele aspecte ale dialecticii realului, dar se lasa coplesit de „cutiile negre" ale stiintei anterioare si respinge stiinta in numele irationalismului.

De aici, pe de o parte, respingerea oricarei abordari cantitative a duratei, de aici, pe de alta, absolutizarea deosebirilor calitative, asa cum se manifesta ele la nivelul biologicului si al umanului, in asa masura incat pentru Bergson ele par a ramane inaccesibile oricarei investigatii rationale.

Incontestabil insa ca marea influenta pe care a avut-o creatia bergsoniana asupra secolului XX se explica mai cu seama prin semnalarea unor probleme reale si acute ale filosofiei acelui timp.

In prelungirea preocuparilor filosofice inchinate timpului in secolul XX, un loc special revine existentialismului heideggerian. In cladirea teoriei heideggeriene a existentei in general, apare centrala cercetarea existentei autentice umane, prin intermediul careia si prin depasirea careia Heideg-ger nazuieste sa se apropie de existenta in general. Si intrucat el releva temporalitatea ca sens al existentei umane autentice, isi extinde concluziile si asupra timpului, ca orizont al existentei in general. Dar numai ca o sugestie, caci in esenta Heidegger dezbate problema coordonatei temporale a existentei mai ales din unghiul de vedere al existentei umane.

Sein und Zeit se dovedeste in fundamentul sau o lucrare inchinata omului, desi Heidegger doreste permanent sa depaseasca orizontul restrictiv uman. Si, in acest cadru, timpul este abordat din unghiul de vedere al devenirii (in opozitie cu conceperea existentei ca nemiscare), al devenirii omului, al permanentei sale schimbari, rezultand din tensiunile ce-i sunt definitorii, tensiuni intre ceea ce este si ceea ce ar trebui sa fie.

Dar proiectul actiunilor umane (deci raportarea umana la viitor) este strans legat de conditionarea spatio-tempo-rala a trecutului. Daca viitorul este elementul principal pentru om in devenire, al doilea moment hotarator este trecutul, omul avand datoria sa-si asume raspunderea pentru tot ce tine de trecutul sau, de originea sa, caci e cu neputinta sa-si proiecteze viitorul, fara a avea o temelie in trecut.

Si din confruntarea celor doua momente ale timpului se naste prezentul, in care omul isi ia propriul destin in miini. Desi Heidegger a insistat asupra deosebirilor dintre conceptia sa proprie sa existentialism, toti interpretii filosofici sale sunt inclinati sa releve faptul ca problematica sa fundamentala a ramas problematica omului, asa cum s-a. pus ea in filosofia occidentala la inceputul secolului XX, inclusiv in privinta problemei timpului.

Ar fi important de relevat ca atat la Bergson. cat si la Heidegger, dar mai cu seama la acesta din urma, accentul cade pe filosofia timpului, evidentiindu-se la cel dintai devenirea ca permanenta creatie, la cel de al doilea realizarea complexa a omului in devenire, dar tot in termeni de „totalitate", ca unitate intre diverse posibilitati si realitate, intre realizarea autenticitatii si smulgerea din ne-autenticiate. Heidegger delimiteaza existenta autentica de existenta cotidiana, banala, care insemneaza acceptarea situatiei date fara nici o problematizare, un fel de conservare a trecutului, un fel de prezentificare a datului imediat. Existenta cotidiana e un fel de abandonare in prezent. Prin aceasta, existenta cotidiana, banala, isi manifesta inautenticitatea. In termenii filosofici timpului la Heidegger, o astfel de atitudine poarta numele de intra-temporalitate.

Si ea se caracterizeaza prin neglijarea temporalizarii timpului insusi. Cu alte cuvinte, la Heidegger, timpul autentic este cel legat de activitatea omului autentic.

Privind teoria generala a timpului la Heidegger, prin prisma existentei autentice umane, ar rezulta ca existenta nu este gandita ca identitate cu sine, ci ca devenire, dupa cum devenire, istorie este si existenta omului autentic, care se desavarseste in permanenta.

De remarcat ea problematica timpului, desi centrala la ambii filosofi, antreneaza — in fond — o multitudine de probleme filosofice ale destinului uman, cm deosebire creativitatea umana la Bergson si responsabilitatea umana la Heidegger.

Ea ramane insa unilaterala in raport cu deschiderea interpretativa incomparabil mai complexa, pe care o permite gandirea nuaterialist-dialectica contemporana.

download