Opozitia dintre determinismul dialectic si cel mecanicist in intelegerea libertatii

Opozitia dintre determinismul dialectic si cel mecanicist in intelegerea libertatii

Orice cercetare a determinismului in fizica porneste de la caracterizarea determinismului mecanic laplacean ca teorie a necesitatii absolute, a legilor de fier, a identitatii desavarsite dintre efect si cauza, a explicarii relatiilor dintre obiecte si a succesiunii starilor printr-o liniaritate perfecta sub actiunea unor cauze exclusiv exterioare. In evolutia gandirii fizice, teoria electromagnetismului a intarit ideea materialitatii relatiei cauzale prin reliefarea actiunii din aproape in aproape, iar teoria restransa a relativitatii a reliefat dependenta efectului de cauza. Ambele teorii raman compatibile, cu tezele cauzalitatii liniare, a necesitatii in succesiune si in repetarea fenomenelor, teze sustinute de determinismul mecanic. Ideea necesitatii absolute in desfasurarea evenimentelor fizice a fost zdruncinata incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea de studiul fenomenelor calorice, studiu care evidentia natura statistica a celui de-al doilea principiu al termodinamicii. Este adevarat ca sub influenta gandirii predominant metafizice, din care fizica nu se smulsese inca, staticitatea fenomenelor termodinamice a fost multa vreme interpretata ca rezultat al ignorantei umane, deci in spiritul materialismul metafizic, continuand sa domine speranta unei reductibilitati a comportamentului statistic la cel dinamic.

Lovitura de gratie in interiorul fizicii o primeste determinismul mecanic din partea fizicii microcosmului, in primul rand din partea creatorilor mecanicii cuantice nerelativiste. Cateva caracteristici fundamentale ale mecanicii cuantice inca in primele decenii ale constituirii sale obligau la parasirea modelului determinist propriu fizicii clasice.

Astfel, in mecanica cuantica nu se mai putea determina concomitent, ca in cea clasica, viteza si pozitia obiectului in miscare. Relatia de nedeterminare, stabilita de Werner Heisenberg, reliefa deci limitele aplicabilitatii legilor fizicii clasice in microcosm, natura deosebita a microobiectelor.

In esenta, datorita naturii corpuscular-ondulatorii a microobiectelor, comportamentul acestora din urma se deosebea calitativ de comportamentul punctelor materiale din mecanica clasica. Natura corpuscular-ondulatorie a microobiectelor era raspunzatoare, in ultima instanta de comportamentul statistic al obiectelor studiate de mecanica cuantica. Cauzele statisticitatii comportamentului au fost, in general, cautate atat in structura interna a microobiectelor, cat si in interactiunile de tip micro si macro cu aparatele experimentale.

Interpretarea statistica a proceselor din mecanica cuantica a insemnat respingerea determinismului rigid. Aceasta respingere s-a facut initial in numele indeterminismului absolut, teoretizat mai cu seama de orientari filozofice extremiste care cautau sprijin pentru pozitiile lor la temelia constituentilor materiei. Si daca, la inceputul secolului al XX-lea, electronul, ca atom de electricitate, era declarat "aliat" al idealismului, in deceniul al treilea al secolului nostru nu putini sunt filozofii subiectivisti care aveau sa argumenteze pretinsa libertate absoluta de vointa, conduita absolut arbitrara a fiintei umane, cautandu-i temelia in libertatea de vointa a microobiectelor, in absenta oricarei determinari la nivelul microcosmului, in absolutizarea hazardului pur.

Graitoarea din acest punct de vedere poate fi evolutia interpretarilor lui Niels Bohr si Werner Heisenberg, principalii reprezentanti ai interpretarii cunoscute sub denumirea de "scoala de la Copenhaga". In esenta, scoala de la Copenhaga pleaca de la constatarea fireasca a faptului ca noile date de experienta impun renuntarea la conceptul de cauzalitate mecanica si al determinismul clasic, impunand deci o noua interpretare. Este drept ca anumite formulari imprecise au lasat sa se intrevada o tendinta de a identifica determinismul in general cu cel mecanic, cauzalitatea in general cu cauzalitatea mecanica. De aici, poate, si denumirea relatiei stabilite de Heisenberg ca "relatie de nedeterminare" sau "relatie de imprecizie" ori "relatie de incertitudine".

O examinare mai atenta a pozitiilor teoretice sustinute de acesti doi creatori de scoala releva insa un sambure viabil de interpretare, si anume constiinta nevoii de a pasi pe calea interpretarii dialectice in mai multe directii prin sublinierea varietatii calitative a cauzalitatii in fizica, deci prin sublinierea deosebirilor in procesele de generare din fizica microcosmului in raport cu cercetarea macrocosmului. La teza diferentelor calitative ale relatiilor cauzale se adauga apoi teza rolului important pe care il joaca factorul intamplator in domeniul cuantic si, de aici, cea a decalajului existent intre starile potential-posibile si cele reale. Rolul crescand al factorilor intamplatori aparea clar mai ales prin reliefarea faptului (tipic pentru scoala de la Copenhaga) ca legile statistice sunt esentiale in mecanica cuantica. Toate acestea s-au concentrat intr-o interpretare ce se declara indeterminista, pentru ca al temelia sa era asezat comportamentul intamplator al microobiectelor. In spirit indeterminist, legea statistica era teoretizata ce lege a intamplatorului total, opusa determinismului (atat in explicarea localizarii particulelor elementare, cat si a momentului dezintegrarii atomice).

Ca o reactie la interpretarile indeterministe au aparut tendintele deterministe in diverse variante, fie aceea a reinvierii determinismului traditional in fond (L. de Broglie, J.P. Vigier, D. Bofie tendinta de a dezvalui aspectele complexe de determinare, de ordine, dar intr-o impletire reala cu cele de hazard, de dezordine, intr-un determinism statistic, cu incercarea de a teoretiza, alaturi de semnificatiile deterministe ale legii statistice, si pe cele ale cauzalitatii statistice.

Desigur, interpretarea determinist-statistica este net superioara determinismului rigid, ea luand in considerare si aspectele intamplatorului. Dar ea nu ofera suficiente temeiuri pentru a identifica determinismul teoretic global cu cel statistic. Determinismul statistic constituie un aspect al determinismului global, dar el nu elimina cu totul din existenta pe cel dinamic. In corelarea dintre ele sta tocmai superioritatea modului de gandire dialectic.

Nu se poate contesta total existenta unor aspecte dinamice ale realitatii in microcosm, dupa cum nu se poate contesta elementul de necesitate, de ordine fixat in legile statistice ale microcosmului. De altfel, principalele progrese ale fizicii microcosmului din ultimele decenii, cu deosebire ale fizicii particulelor elementare, releva ca la temelia lor se afla rodnica idee metodologica a cauzalitatii si constantele ca expresie a ordinii. Este suficient sa amintim ca studiul notelor esentiale ale tuturor particulelor elementare este cladit pe ideea unei constante a masei, a energiei, a sarcinii electrice, a momentului magnetic etc., care, imbinate, ofera imaginea unei anumite clase de particule elementare.

Departe de a anula ideea fundamentala de necesitate, de ordine si de cauzare, fizica microcosmului ofera terenul unor ample teoretizari referitoare la universalitatea acestor trasaturi, evident corelate cu cele ale intamplatorului, ale dezordinii de diferite grade si nivele.

Determinismul mecanicist, ale carui principii au fost formulate in limbajul stiintei de Laplace si in limbajul filozofic de Holbach in "Sistemul naturii", extrapoleaza ilicit la ansamblul universului acele moduri de determinare sesizabile in sisteme inchise, unde putem izola anumite tipuri de totalitatea interactiunilor, unde determinarile ne apar finite si univoce. Spre exemplu, constatand ca in miscarea mecanica a macrocorpurilor deplasarea cu viteza mica nu modifica masa, apare fireasca in acest cadru de referinta reducerea varietatii maselor la punctul material sau corpul rigid, ca atare si neglijarea repercusiunii observatiei asupra sistemului observat, a conditionarilor complexe si cauzelor indirecte, a hazardului si finalitatii. Determinismul mecanicist apeleaza la extrapolari, confera determinarilor din miscarea mecanica a macrocorpurilor suveranitatea absoluta pe care nu au temei sa si-o revendice, este exclusivist si reductionist. Este exclusivist pentru ca privilegiaza cauzalitatea fata de alte modalitati determinative, elimina intamplarea, probabilitatea si finalitatea. Si este reductionist pentru ca se sprijina pe o tripla reductie: reducerea necesitatii si legii la cauzalitate (deci si a legilor statistice la legi dinamice, care stabilesc raporturi univoce intre starea initiala si cea finala), reducea complexului la simplu si a superiorului la inferior si reducerea principiului determinismului la principiul previziunii certe a desfasurarii fenomenelor.

Considerarea determinismului sub forma sa mecanicista conduce la reprezentarea unui univers in care totul este determinat pana in cele mai mici detalii, in care nu mai exista spatiu al creativitatii si, ca atare insasi punerea problemei libertatii umane devine lipsita de sens. Se ajunge astfel la antinomia: sau determinism fara libertate, sau libertate fara determinism. Aceasta conceptie nu este lipsita de o unui determinism global de tip mecanicist decat fie prin existenta unei constiinte universale ambiguitate originara. Suntem indreptatiti sa ne intrebam impreuna cu Max Planck: cum se poate explica functionarea apte sa-l sustina si sa-l urmareasca pana in cele mai mici detalii, fie prin inglobarea vointei umane intr-o retea inumana de cauze si efecte in care, paradoxal, ea devine singurul principiu ordonator? Fatalismul incearca sa scape de aceasta ambiguitate optand pentru ordinea supraumana a unei lumi guvernate de o necesitate inexorabila si proclamand inutilitatea oricarui efort omenesc in fata implacabilei desfasurari a faptelor, iar indeterminismul apeland la ordinea inumana a unei lumi a contingentei pure in care dispar orice repere pentru alegerile, deciziile si actele umane, ceea ce conduce la exaltare unui efort sisific, privat de libertate chiar in momentul in care crede ca si-o asuma.

Rezulta ca antinomia "sau determinism, sau libertate" este caracteristica nu pentru orice abordare determinista, ci numai pentru determinismul mecanicist, fie ca acesta este afirmat explicit ca absolut, fie ca este considerat doar implicit ca unicul posibil. Cum remarca subtil G. Belot, daca determinismul pare uneori opus libertatii este numai pentru ca il consideram sub forma unui determinism mecanic, ale carui elemente (umane pe de o parte, supraumane sau inumane pe de alta) sunt exterioare unele altora; or, o determinare exterioara este o constrangere si contravine flagrant manifestarii libertatii umane. Conceptiile moderne in diferite stiinte (fizica, fiziologie, psihologie, antropologie culturala, sociologie etc.) au deschid insa adevarata cale pentru depasirea vechiului determinism printr-un determinism nou, dialectic, prin care stiinta a devenit in fond mai umana si mai apropiata de complexitatea caleidoscopica a vietii.

Un asemenea determinism, suficient de precis pentru a situa libertatea in cadrul lui in raport cu circumstante determinate de actiune, dar suficient de flexibil si nuantat pentru a-i oferi "spatiu" de creativitate si semnificatie umana autentica, este determinismul dialectic. Coordonatele acestui determinism dialectic, totalizator, antireductionist, probabilist si apt sa realizeze la scara umana sinteza obiectivului si subiectivului (implicit a necesitatii si libertatii), au fost trasate in lucrarile de specialitate si s-au imbogatit si aprofundat gratie cuceririlor stiintei contemporane.

Implicand o activitate practica structurata, dar si structuranta, optiuni axiologice si proiecte, alegeri intre cai de actiune posibile, angajarea sintetica originala si creatoare a subiectivitatii umane in dublul ei raport cu situatiile externe si structura interna a personalitatii, determinismul insereaza in textura sa, al scara umana, libertatea. Definind libertatea intr-o prima instanta, impreuna cu J.P. Santre, ca "mica miscare care face dintr-un individ totalmente conditionat social o persoana care nu restituie totalitatea a ceea ce a primit in conditionarea sa", constatam, chiar inainte de a intra intr-o analiza mai detaliata, cat de fertila este conceptia despre determinismul social pentru explicarea si aprofundarea lui. Caci, asa cum spune Engels, libertatea nu consta in visata independenta fata de determinarile obiective, ci "in cunoasterea acestora si in posibilitatea deschisa prin acest fapt de a le pune sistematic in actiune pentru atingerea anumitor scopuri".

Biografie: Materialismul dialectic Alexandru Valentin

Calina Mare

Ludwig Gr├╝nberg

Mircea Flonta

download