Structura Normei Juridice - Drept Constitutional

STRUCTURA NORMEI JURIDICE ŞI CARACTERISTICILE NORMEI JURIDICE DE DREPT CONSTITUŢIONAL

Pentru o mai bună înţelegere a acestui proiect propun următorul plan analitico-explicativ:

  • noţiunea şi trăsăturile definitorii ale normei juridice:

2) structura normei juridice:

  • a) structura tehnico legislativă
  • b) structura logică

3) norma juridica- premisa a raportului juridic

Noţiunea şi trăsăturile definitorii ale normei furidice

Norma juridică este definită în tratatele juridice că:” o regulă de conduită generală şi obligatorie destinată să ordoneze relaţiile interumane prin reglementarea unor comportamente determinate, regulă elaborată, acceptată şi recunoscută de stat şi impusă la nevoie în caz de încălcare prin forţa coercitiva a acesteia”.
Norma juridică sau de drept reprezintă elementul fundamental al oricărui sistem de drept iar în analizarea acesteia se porneşte de la două tipuri de consideraţii. În primul rând, etimologic, conceptul de normă desemnează o regulă ce reglementeza comportamentul uman, adică este o normă socială. În al doilea rând sistemul normelor sociale cuprinde norme sociale, norme de drept, norme morale, norme religoase, sau norme politice potrivit domeniului relaţiilor socale vizate. Pornind de la aceste consideraţii se poate aprecia că norma de drept este o normă socială obligatorie. Fiind obligatorie ea este investită cu forţa juridică obligatorie, creând drept şi corelativ obligatoriu pentru destinatarii ei.
Norma juridică este un fenomen natural şi obligatoriu în orice grup organizat sub forma unei comunităţi în care indivizii participa nu doar pe baza unor legături de solidaritate ci şi îşi subsumează acţiunea unui scop social specific. Este vorba deci de revitalizarea vechiului principiu roman” obi societas, ibi jus”. Orice societate organizată reclama o regulă de drept pentru a se putea constitui intru cât destinatarii normei juridice trebuie să fie menţinuţi în obligaţiile inerente stării sociale printr-o regulă care determină şi sancţionează statutul lor de membrii. Pentru a înţelege regulă de drept trebuie să precizăm scopul ei: permite viaţa în societe. Cine ar pretinde că nu cunoaşte nici o regulă de drept s-ar exclude prin aceasta din orice grup. Ordinea necesară în viaţa socială satisface imperativul necesar. Doar acţionând pe baza unor reguli preconstituite oamenii pot să-şi organizeze acţiunile cunoscând consecinţele faptelor lor. În acest fel este contracarată concepţia libertăţii absolute: omul îşi înfrânează dorinţa de libertate absolută în momentul în care înţelege că o regulă este justă şi că ea satisface prin urmare nu doar nevoia de securitate ci şi pe cea de justiţie.
Trăsăturile normei juridice se referă la: gradul de generalitate, caracterul impersonal, caracterul coercitv. Gradul de generalitatte se datorează faptului că norma juridică se adresaza tutror membrilor comunităţilor; gradul generalitate diferă după natura prescripţiei conţinuta de normă juridică. Astfel deosebim între norme juridice care se adresează tuturor cetăţenilor unei ţări (cea mai mare parte a normelor constituţionale) şi norme juridice pentru grupuri de indivizi ce posedă o anumită calitate comună (normele familiei ce reglementează regulile persoanelor căsătorite). Dacă gradul de generalitate diferă norma juridică îşi păstrează intotodeauna caracterul impersonal generat de faptul că acesta se adresează în mod difuz destinatarilor săi (normele privind căsătoria sunt impersonale şi nu nominale)

Structura normei juridice

Structura normei juridice este analizată dintr-o dublă perspectivă: tehnico-legislativa şi logică.
Structura tehnico-legislativa reprezintă o perspectivă externă de analiză a normei juridice şi este determinată de modul de exprimare a normei juridice în cadrul legislativ, adică de modul de aşezare a normei juridice în articole, paragrafe, aliniate şi teze. Articolele la rândul lor sunt grupate în secţiuni, capitole şi titluri. Structura tehinco-legislativa poate fi identificată în constituirea codurilor normative care alcătuiesc de regulă sediul principal al materiei într-o ramură de drept. Codificarea şi sistematizarea normelor juridice sunt operaţiuni proprii tehnice elaborării actelor normative.
Norma juridică este redată în articole cuprinse într-un act normativ, prin urmare din punct de vedere al structurii externe articolul reprezintă elementul de bază şi forma în care apare expriimata norma juridică. Un articol poate să cuprindă o singură norma juridică, aceasta este situaţia ideală în multe cazuri însă norma juridică este cuprinsă în mai multe articole ceea ce conduce la concluzia că norma juridică nu se poate identifica cu articolul actului normativ. Potrivit cerinţelor tehnicilor legislative, articolele cuprinse într-un act normativ trebuie să fie structurate într-o ordine de expunere logica, ceea ce se realizează prin intermediul tehnicii de sistematizare a actelor normative. Necesitatea de sistematizare a actelor normative este cerută de următorii factori:

  • structura dinamica şi complexă a actelor normative, determinată de faptul că actul normativ înregistrează şi reda orice schimbare în realitatea căreia i se adresează. Ca atare prin intermediul tehnicii de sistematizare trebuie preluate în forma juridică toate modificările ivite în nevoia socială care a generat apariţia unui anumit act normativ.
  • corectă aplicare a dispoziţiilor cuprinse într-un act normativ implica o cât mai bună cunoaştere a acestora.
  • evitarea supraglomerarii cadrului legislativ şi a apariţiei redundantei între dispoziţiile cuprinse în diversele acte normative.

O bună tehnica de sistematizare a actelor normative se regăseşte că impact în gradul de claritate şi gradul de coerentă a sistemului de acte normative. Sunt recunoscute două tipuri de sistematizare a actelor normative: incorporarea şi codificarea. Incorporarea este o formă inferioară de sistematizare deoarece nu presupune operaţiuni de modificare şi prelucrare a substanţei materialului actului normativ. Incorporarea se găseşte sub forma unor culegeri, colecţii de acte normative, realizate fie de organele de stat (încorporare oficială), fie de persoane particulare (încorporare nooficiala), fiind realizată potrivit unor criterii alfabetice, cronologice sau pe ramuri de drept. Codificare reprezintă o formă evoluată de sitematizare, care are ca scop redactarea potrivit unei concepţii unitare, a principiilor şi a celor mai importante reglementări într-o anumită ramură de drept. Codificarea are ca rezultat apariţia marilor coduri de legi, care nu pot reglementa însă exhaustiv relaţiile sociale care fac obiectul lor; ca atare activitatea de codificare implica elaborarea unor acte normative ce redau structura internă şi principiile de organizareproprii unei ramuri de drept.
Struuctura logică sau internă reprezintă partea statică stabilă a normei juridice şi cuprinde: ipoteză, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza descrie împrejurările în care devine aplicabilă regulă de drept ce formează conţinutul normei juridice. Ipoteza prefigurează abstract acele activităţi umane care, intrând în tiparul normei juridice devin fapte juridice (codul familiei descrie în secţiunea a treia, în legătură cu situaţia legală, ipoteza copilului din căsătorie, precum şi ipoteza copilului din afara căsătoriei).
Dispoziţia reprezintă partea cea mai importantă a normei juridice intru cât conţine prescripţia care a impus apariţia normei. Aceasta prescripţie este justificată de premisa-situatia conţinuta în ipoteza. Dispoziţia cuprinde comportamentul normei juridice exprimată sub forma conduitei ce trebuie urmată de subiectul de drept căruia îi este adresată. Acest imperativ reflectă una dintre cele mai importante trăsături ale normei juridice: trecerea de la ceea ce este (indicativ) la ceea ce trebuie să fie (imperativ). Dispoziţia cuprinde prin urmare drepturile şi dispoziţiile subiectelor de drept.
Există patru tipuri de dispoziţii:

  • dispoziţia poate ordonă o anumită conduita a subiectului de drept, conţine deci obligaţia de a săvârşi anumite acţiuni (în articolul 53 al Constituţiei României se precizează că „cetăţenii au obligaţia să contribuie prin impozite şi taxe la cheltuielile publice”). Imperativul cuprins în dispoziţie poate fi identificat prin folosirea unor anumite cuvinte sau sintagme: trebuie, este necessar, este obligatoriu, etc.
  • dispoziţia poate fi de natură prohibitiva prevăzând obligaţia de abţinere de la săvârşirea de anumite fapte (în articolul 8 din Codul familiei se stipulează că:” în timpul tutelei căsătoria este interzisă între tutore şi persoana minoră aflată sub tutela să”; în articolul 69 din Codul familiei se prevede că:” este oprită adopţia unui copil de către mai multe persoane”
  • dispoziţia poate cuprinde anumită permisiuni, prin care nici nu se impune nici nu se interzice săvârşirea anumitor acţiuni. În această situaţie subiectele de drept au posibilitatea de a alege conduita pe care doresc ssa o urmeze (articolul 21 din Codul familiei da posibilitatea anularii căsătoriei la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ)
  • dispoziţia poate avea un caracter supletiv, lăsând la latitudinea subiectului de drept alegerea unei conduite de urmat; lipsa unei opţiuni pentru o anumită conduita este însă suplinita de dispoziţia normei juridice (în articolul 40 din codul familiei se prevede că:” în caz de divorţ soţii se pot învoi cu privire la numele pe care îl vor purta după desfacerea căsătoriei; dacă însă aceasta învoială nu este realizată, instanţă este obligată să hotărască cu privire la această chestiune).

Sancţiunea se referă la faptul că definiţia normei juridice arata că la nevoie dacă perscriptia impusă de normă juridică este încălcată ea poate fi dusă la îndeplinire prein forţa coercitiva a statului. Asigurarea aplicării perscriptiei conţinuta în dispoziţia normei juridice, în condiţiile descrise de ipoteză, se realizează pe cale de constrângere de către autorităţile statului. Ca element al normei juridice, sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării dispoziţiei, reacţia socială faţă de adoptarea unei conduite neconforma cu cea prevăzută de regulă de drept. Această reacţie reprezintă expresia autoapărării sociale faţă de comportamentul deviant.
Sancţiunile pot fi clasificate după gradul de determinare şi după ramură de drept în care intervin.
După gradul de determinare sancţiunile sunt de patru feluri:

  • sancţiuni determinate: sunt formulate precis şi nu pot fi modificate (articolul1439 al codului civil prevede sancţiunea desfiinţării contractului de locaţiune dacă bunul ce face obiectul locaţiunii piere sau nu mai poate fi folosit pentru destinaţia pentru care a fost dat în locaţiune).
  • sancţiuni relativ determinate: sunt stabilite între o limita inferioară şi una superioară (sancţiunile prevăzute pentru infracţiunile din partea specială a Codului penal)
  • sancţiuni alternative: aplicarea acestora este lăsată la latitudinea organului competent (pentru o serie de infracţiuni prevăzute în partea specială a Codului Penal se prevede detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani)
  • sancţiuni cumulative: pentru acelaşi fapt juridic sunt stabilite mai multe sancţiuni obligatorii (închisoarea de... la... şi interzicerea unor drepturi)

După ramură de drept în care intervin, sancţiunile pot fi constituţionale, administrative, penale, fiscale şi civile. În principiu fiecare ramură de drept conţine sancţiuni specifice.

Norma juridica- premisa a raportului juridic

Norma juridică este o premisă generală şi fundamentală a raportului juridic. Doctrina caracterizează raportul juridic că o normă juridică în acţiune. În fapt, norma juridică îşi găseşte în raportul juridic principalul său mijloc de realizare. Practic, norma juridică prefigurează în abstract posibilitatea existenţei unei relaţii ce antrenează consecinţe juridice.
Această realitate poartă denumirea de fapt juridic. În momentul în care faptul juridic anticipat de normă juridică se materializează în relaţiile dintre oameni, între aceştia se stabileşte un raport juridic.

 

download