Lucrare De Licenta - Drept

UNIVERSITATEA EUROPEANA IOSIF CONSTANTIN DRAGAN

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENTA

COORDONATOR STIINTIFIC

LECTOR UNIVERSITAR

MURZEA CRISTINEL

ABSOLVENT

IRINESCU CAMELIA CRISTINA

Promotia

2001

CUPRINS

CAPITOLUL I

GENERALITATI CU PRIVIRE LA CONTRACT SI ELEMENTELE SALE

CAPITOLUL II

DIVIZIUNEA CONTRACTELOR IN DREPTUL ROMAN

CAPITOLUL III

NEXUM

CAPITOLUL IV

CONTRACTELE VERBIS

SECTIUNEA I Sponsio - Stipulatio

SUBSECTIUNEA I Texte. Institutiuni, Gaius III. 92-III. 95

SUBSECTIUNEA II Interpretarea textelor

SUBSECTIUNEA III Obiectul stipulatiei

SUBSECTIUNEA IV Caracterele stipulatiei

SUBSECTIUNEA V Decaderea formalismului stipulatiei

SUBSECTIUNEA VI Proba. Sanctiunea stipulatiei

SECTIUNEA II Dotis dictio (promisiunea de dota)

SECTIUNEA III Iusjurandum liberti (juramantul dezrobitului)

CAPITOLUL V

CONTRACTUL LITERAL (LITTERIS)

SECTIUNEA I Vechiul contract litteris, Motivele aparitiei

SECTIUNEA II Textele din Institutiuni - Gaius referitoare la vechiul contract litteris - traducere

SUBSECTIUNEA I Interpretarea textelor lui Gaius

SUBSECTIUNEA II Modul de contractare al peregrinilor

CHIROGRAsi SYNGRA

SECTIUNEA III Parafraza lui Teo3,21 referitoare la contractul litteris

SUBSECTIUNEA I Interpretarea textului lui Teo

SECTIUNEA IV Obligatia literala sub Justinian

SUBSECTIUNEA I Pasajul INSTITUTIONES -3,21 - traducere

SUBSECTIUNEA II Interpretarea pasajului 3,21 Institutiones - sursa pasajului

SUBSECTIUNEA III Querela non numeratae pecuniae

SUBSECTIUNEA IV Parafraza lui TeoPasaj referitor la obligatia literala in timpul lui Justinian

SUBSECTIUNEA V Concluzii

CAPITOLUL VI

CADEREA IN DESUETUDINE A CONTRACTELOR SOLEMNE

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

GENERALITATI CU PRIVIRE LA CONTRACT SI

ELEMENTELE SALE

Principalul izvor al obligatiilor, contractul, reprezinta acordul de vointa intre doua sau mai multe persoane in scopul de a produce efecte juridice. In dreptul roman elementele esentiale ale contractului, elemente fara de care un contract nu putea fi valabil erau: capacitatea, consimtamantul si obiectul.

A) CAPACITATEA reprezinta aptitudinea unei persoane de a avea drepturi si a-si asuma obligatii.

Aveau deplina capacitate de a incheia contracte cetatenii romani sui juris. In cazul altor persoane capacitatea de a incheia contracte lipsea sau era limitata. Astfel, in dreptul vechi erau incapabili de drept, deci lipsiti total de capacitate de folosinta sclavii, peregrinii si fiii de familie. In dreptul clasic s-a admis ca sclavul se poate obliga natural, ca peregrinii pot incheia acte conform dreptului gintilor si chiar conform dreptului civil daca au detinut jus comercii. La sfarsitul Republicii fiii de familie au obtinut dreptul de a se obliga civil.

Incapabili, de fapt, deci lipsiti de capacitate de exercitiu erau alienatii mintal, infantes, minorii de 25 de ani, risipitorii si femeile sub tutela, care, puteau deveni creditoare dar nu puteau deveni debitoare decat cu auctoritas a tutorilor.

B) CONSIMTAMÂNTUL reprezinta acordul de vointa al partilor unui contract. O singura vointa nu este suficienta pentru incheierea unui contract, caci oferta nu obliga pe cel care a facut-o, ea putand fi retrasa pana la acceptarea de catre cealalta parte. Einsa trei cazuri in care actul unilateral de vointa produce efecte juridice: cand era vorba de "votum" adica promisiunea facuta unui zeu, in cazul in care promisiunea era facuta unei cetati si in cazul in care era vorba de promisiunea unei recompense facuta de catre un stapan de sclavi celui care il va aduce pe sclavul fugit.

Consimtamantul pentru a fi valabil trebuia sa fie serios, sa nu fi fost dat in gluma (jocandi causa) sau in imprdin care rezulta neindoielnic lipsa intentiei de a se obliga.

Pentru a fi valabil consimtamantul nu trebuia sa fie viciat. Viciile de consimtamant in dreptul roman sunt: eroarea, teama dolul si leziunea.

a) EROAREA (error) consta intr-o reprezentare gresita a realitatii in momentul incheierii actului juridic. Nu orice eroare constituie un viciu de consimtamant ci doar cea care altereaza vointa exprimata la incheierea contractului, astfel ca respectivul contract este lovit de nulitate. Constituie deci viciu de consimtamant urmatoarele cazuri de eroare:

•error in negotio - consta in eroarea asupra naturii juridice a actului incheiat. Spre exemplu o parte crede ca face o vanzare iar cealalta parte crede ca face un depozit.

•error in corpore - consta in eroarea asupra identitatii obiectului contractului. Spre exemplu o parte crede ca vinde un fond iar cealalta parte crede ca cumpara un sclav.

•error in substantia (in materia) - consta in eroarea asupra calitatii esentiale a lucrului ce priveste substanta materiala sau intelectuala a lucrului care constituie obiectul contractului. Spre exemplu se vand sfesnice din arama in loc de sfesnice de aur.

•error in personam - este eroarea asupra identitatii persoanei cu care se contracteaza, fie ca persoana respectiva are calitatea de creditor fie de debitor. Spre exemplu se trateaza cu Maevius crezand ca se trateaza cu Titius. Tot in aceasta categorie de eroare intra si "error in sexu", de exemplu Titius vinde o sclava lui Seius, iar acesta crede ca a cumparat un sclav.

•error in quantitate este eroarea asupra cuantumului, atunci cand acesta este un element esential al contractului. De exemplu vanzatorul crede ca este vorba de o suma de bani mai mare in timp ce cumparatorul de o suma de bani mai mica si nu se inteleg sa se plateasca sau, dupa caz, sa se restituie diferenta de pret

b) TEAMA (Metus) reprezinta violenta psihica creata prin amenintarea unei persoane cu un rau de natura sa o determine sa incheie un contract, pe care in lipsa amenintarii nu l-ar fi incheiat. Pentru ca teama sa constituie viciu de consimtamant, trebuia sa indeplineasca urmatoarele conditii: sa ein momentul incheierii contractului (metus praesens), sa fie suficient de puternica sa nu poata fi inlaturata si sa fie nelegitima. Victima violentei avea la dispozitie in apararea sa fie o actiune in vederea anularii contractului (actio metus causa) fie o exceptie prin care se paraliza actiunea reclamantului (exceptio metus causa) Actiunea si exceptia metus causa putea fi intentata nu numai impotriva autorului violentei si a mostenitorilor sai, dar si impotriva tertilor care au tras foloase de pe urma contractului al carui consimtamant fusese viciat.

c) DOLUL (Dolus) reprezinta totalitatea manoperelor viclene pe care una din parti le utilizeaza pentru a o determina pe cealalta parte sa incheie contractul, pe care, in lipsa acestor manopere, nu l-ar fi incheiat. Victima dolului se putea apara printr-o "actio de dolo" cand contractul fusese executat si printr-o "exceptio doli" cand contractul nu fusese executat.

d) LEZIUNEA ca viciu de consimtamant intervenea cand o persoana trata printr-un contract o afacere in conditii economice vadit dezavantajoase pentru ea suferind astfel o leziune. Aceasta persoana trebuia sa fie impuber sau minor de 25 de ani, iar daca incheia un contract in astfel de conditii beneficia de restitutio in integrum ob aetatem.

e) OBIECTUL, un alt element esential al contractului il reprezinta prestatia la care se obliga debitorul fata de creditor. El trebuie sa indeplineasca cumulativ urmatoarele conditii: sa fie posibil din punct de vedere fizic si juridic ,sa fie licit, suficient determinat si sa prezinte interes pentru creditor.

CAUZA. Chiar daca in dreptul roman nu s-a facut din cauza un element esential al contractului, unii autori fac precizari cu privire la aceasta

Cauza in dreptul roman are sensuri multiple:

1) fundamentul juridic al unui act sau sursa unui drept (de exemplu sursa unei obligatii ca in expresia ex variae causarum figuris).

2) motivul care indeamna o persoana sa faca un act ( causa impulsiva). Spre exemplu "eu va fac o datio pentru ca voi mi-ati facut un serviciu" (causa praeterita) sau "pentru ca voi imi veti face un serviciu" (causa futura).

3) cauza determinanta a actelor, scopul esential pentru care debitorul propune sa se angajeze. Spre exemplu, eu fac o spondeo pentru o cauza de pret (credendi causa) sau pentru a realiza o donatie (donandi causa) etc.

In dreptul roman, stipulatia era un contract abstract si el ramanea valabil chiar daca scopul pentru care a fost facuta nu era atins.

Trebuie facuta precizarea ca in dreptul roman desi cauza nu ne apare ca un element esential al contractului, ea nu putea fi ilicita sau imorala. Spre exemplu nu se putea incheia o stipulatie pentru a comite un delict. Pentru cauza imorala sau ilicita jurisprudenta acorda o "condictio ob turpem causam".

Spre deosebire de elementele esentiale. cele accidentale pot lipsi dintr-un contract fara a afecta prin aceasta valabilitatea contractului.

TERMENUL (dies) este un eveniment viitor si sigur in ceea ce priveste producerea sa, de care depinde esau stingerea unei obligatii.

Termenul poate fi suspensiv, extinctiv, cert sau incert.

Termenul este suspensiv (dies a quo) cand priveste ecreantei, adica suspenda sau amana executarea creantei. Obligatia debitorului ia nastere in momentul incheierii contractului dar executarea ei nu se va putea cere decat dupa indeplinirea termenului. Termenul suspensiv are doua efecte : primul efect priveste cazul in care creditorul cere executarea obligatiei inainte de implinirea termenului - in acest caz creditorul comite o "plus petitio", care are drept efect respingerea actiunii si stingerea definitiva a dreptului sau; cel de-al doilea efect se refera la cazul in care debitorul plateste sau isi executa obligatia inainte de implinirea termenului - in acest caz plata se considera valabila si nu o plata nedatorata.

Termenul este extinctiv (dies ad quem) cand afecteaza durata obligatiei, implinirea acestuia producand stingerea obligatiei.

Termenul este cert (dies certus) cand este fixat printr-o data calendaristica sau printr-o data fixata la capatul unei perioade al carui punct de plecare este cunoscut.

Termenul incert consta intr-un eveniment sigur dar a carui data de realizare nu se cunoaste (de exemplu moartea creditorului intr-un contract de renta viagera).

CONDITIA (condictio) este un eveniment viitor si nesigur de care depinde nasterea sau stingerea obligatiei deci insasi eobligatiei.

Conditia poate fi suspensiva si rezolutorie (extinctiva).

Conditia suspensiva este acea conditie de a carei indeplinire depinde nasterea obligatiei. Spre exemplu Primus se obliga sa plateasca lui Secundus 100 sesterti daca corabia va sosi din Asia, in perioada in care nu se stie daca se va realiza conditia se considera ca inca nu eobligatia. Creditorul nu putea cere executarea obligatiei dar daca debitorul a platit din eroare poate cere restituirea prestatiei pentru ca a efectuat o plata nedatorata.

Conditia rezolutorie este conditia de a carei indeplinire depinde stingerea unei obligatii. Spre exemplu Seius vinde lui Titius mosia Corneliana; daca pana la sfarsitul lunii viitoare Titius nu va plati pretul vanzarea va fi desfiintata. Deci in conceptia romanilor in acest caz edoua conventii: una pura si simpla (incheierea vanzarii) si un pact ce are ca obiect desfiintarea primei conventii daca se va indeplini conditia numit pact comisor.

Efectele conditiei rezolutorii sunt:

a) pendente conditione - in perioada in care nu se stie daca se va realiza conditia, cumparatorul este proprietarul lucrului si in cazul pieirii fortuite a lucrului suporta riscul conform principiului "res perit domino";

b) daca nu s-a indeplinit conditia, cumparatorul isi vede consolidat dreptul sau de proprietate din momentul incheierii contractului;

c) daca s-a indeplinit conditia, obligatia sau conventia este desfiintata cu efect retroactiv.

CAPITOLUL II

DIVIZIUNEA CONTRACTELOR IN DREPTUL ROMAN.

In dreptul roman, sistemul contractelor a fost de o claritate cu adevarat clasica.

Dupa cum ne spune Gaius in Institutiuni III.89 obligatiile care se nasc din contracte se realizeaza sau verbis sau re sau litteris sau consensu.

Autorii moderni clasifica contractele romane in contracte formale (solemne) si neformale.

Pentru a observa mai bine modul de formare, locul si rolul contractelor solemne in sistemul contractelor la romani vom face o scurta analiza a acestor contracte.

CONTRACTELE FORMALE (SOLEMNE) sunt contracte pentru a caror realizare este necesara indeplinirea anumitor formalitati cerute "ad validitatem" sau "ad solemnitatem", adica pentru validitatea contractului.

Contractele formale sunt contracte de drept strict (stricti juris), ceea ce presupune ca sunt guvernate de principiul interpretarii literale, adica in solutionarea litigiilor izvorate din astfel de contracte judecatorul trebuie sa respecte numai termenii formulei, respectiv instructiunile transmise de pretor, vointa partilor fiind irelevanta.

Romanii au cunoscut urmatoarele contracte formale: nexum, contractul verbal si contractul literal.

NEXUM-ul, socotit a fi cel mai vechi contract era un contract in forma autentica intrucat se incheia in fata magistratului. Initial a fost un contract de imprumut realizat "per aes et libram" avand ca obiect o suma de bani sau lucruri care se cantareau. Ulterior a fost extins si la alte lucruri, cantarirea devenind fictiva, iar nexum-ul a ajuns un mod general de contractare a obligatiilor.

CONTRACTUL VERBAL. Pana la sfarsitul secolului II inainte de Cristos acordul de vointa trebuia imbracat intr-o forma care sa aiba puterea de a-l transforma intr-un contract obligatoriu. Aceasta forma, pare sa fi fost in timpurile arhaice juramantul. Deci, conventia partilor a fost transformata in contract obligatoriu prin JUS JURANDUM (in acest sens se exprima Cicero in opera sa "De oficiis" si Dionis din Halicarnas care a fost contemporan cu Cicero).

Mai tarziu, acest juramant a fost transformat in forma contractuala verbis, unde ca si la juramantul religios gasim un dialog solemn (senatusconsultul de Bacanalibus din 186 a.Chr. face deosebirea intre juramantul religios si noua forma de contractare verbis).

Dupa cum se exprima Gaius III.92 "obligatiunile verbis se incheie solemn printr-o intrebare si un raspuns".

Prin verba erau ridicate la rangul de contracte toate conventiile, atat cele care aveau ca obiect o prestatie dare cat si cele care aveau ca obiect o prestatie facere (non facere).

Sunt contracte verbale: sposio religioasa si laica, stipulatia, dotis-dictio (promisiunea de dota) si jusjurandum liberti (juramantul dezrobitului).

Alaturi de nexum si contractele verbale in cadrul categoriei contractelor formaliste, romanistii includ si contractul literal.

CONTRACTUL literal se incheia prin anumite formalitati scrise, facute intr-un registru numit Codex accepti et expensi pe care fiecare pater familias il avea si in care acesta trecea veniturile si cheltuielile gospodariei sale.

Contractele formale (solemne) prezentau anumite inconveniente: solemnitate excesiva, obligativitatea prezentei partilor, incheierea acestora numai intre cetatenii romani.

Astfel, multumita interventiei pretorului au aparut unele contracte NEFORMALE pe care le putem clasifica in contracte reale, consensuale si nenumite.

CONTRACTELE REALE sunt: mutuum, fiducia, comodatul, depozitul si gajul.

Pentru ca unul din aceste contracte sa ia nastere nu a mai fost nevoie ca acordul de vointa al partilor sa fie imbracat dupa tipicul solemnitatii verbis. Acordul de vointa trebuia sa fie insotit de prestatia creditorului, adica de res, de unde vine si denumirea contractelor reale.

Aceste contracte au reprezentat un progres in raport cu contractele formale. Ele au aparut pe la sfarsitul epocii vechi si inceputul epocii clasice.

CONTRACTELE CONSENSULAE sunt: vanzarea, locatia, societatea si mandatul.

Pentru a se putea incheia un astfel de contract, simplul acord de vointa a fost considerat suficient. La aceste contracte lipsesc nu numai vorbele solemne ci lipseste chiar acea res, prestatia uneia din parti de la categoria contractelor reale.

In cea de-a treia categorie a contractelor neformale si anume cea a CONTRACTELOR NENUMITE sunt incluse contractele care spre deosebire de cele reale sau de cele consensuale, nu au nume juridic desi satisfac trebuinte economice care au nume schimbul, tranzactia etc.

Contractul nenumit este un acord de vointa care nu a fost facut obligatoriu prin cuvinte solemne si nici nu intra in categoriile sus amintite. Acest contract devine obligatoriu indata ce una din parti si-a executat integral prestatia sa.

In timpul lui Justinian aceste contracte au fost sistematizate in patru tipuri de contracte: do ut des (dau ca sa-mi dai), do ut facias (dau ca sa-mi faci), facio ut des (fac ca sa-mi dai) si facio ut facias (fac ca sa-mi faci). Cele mai cunoscute tipuri de contracte nenumite sunt: permutatio (schimbul), precarium (precariul), tranzactia, donatia cu sarcini (donatia sub modo), aestimatium (contractul estimator).

CAPITOLUL III

NEXUM

O problema controversata in dreptul roman il constituie nexum despre care se cunoaste foarte putin.

Unii autori sunt de parere ca eo indoiala ca ar fi eo asemenea institutie deoarece nici un text nu ne spune ca a eun contract numit nexum. Dar, sustin acestia ca ecateva texte care vorbesc despre o obligatie a "nexum aes" si "neliberatio" si mai multe texte ce trateaza despre debitori care erau nedeci putem fi siguri ca a esi o asemenea tranzactie per aes et libram care a redus intr-un fel debitorii la un fel de sclavi.

Alti autori, socotesc nexum-ul ca fiind cel mai vechi contract, aparut in epoca foarte veche a dreptului roman, un contract solemn in forma autentica intrucat se incheia in fata magistratului. Initial, sustin acesti autori, nexum-ul a fost un contract de imprumut realizat per aes et libram avand ca obiect o suma de bani sau lucruri care se cantareau. Ulterior acest contract a fost extins si la alte lucruri, cantarirea devenind fictiva, iar nexum-ul a ajuns un mod general de contractare a obligatiilor.

Se precizeaza astfel ca nexum este o conventie de aservire incheiata dupa cum am amintit in fata magistratului, in forma unei declaratii prin care creditorul afirma ca munca debitorului ii este aservita pentru un numar de zile, declaratie ratificata de magistrat. Deci cand debitorul nu-si putea plati o datorie nascuta din stipulatiune. Partile in baza unei intelegeri prealabile se prezentau in fata magistratului unde vorbea numai creditorul, care pronunta urmatoarea formula "Afirm ca serviciile acestui om imi sunt aservite pentru suma de pana la calendele lui aprilie". Fata de tacerea debitorului, magistratul ratifica declaratia creditorului prin pronuntarea cuvantului addico.

Datorita functiei sale, nexum constituia o alternativa pentru debitorul insolvabil, in sensul ca in acest fel el putea evita consecintele executarii sale silite prin manus injectio, procedeu care purta asupra persoanei si ducea, in epoca veche, in ultima instanta la vinderea debitorului trans Tiberim. Pe de alta parte, nexum ii oferea creditorului posibilitatea de a-si procura pe aceasta cale forta de munca de care avea nevoie.

Nexum a aparut deci, inca din epoca foarte veche a dreptului roman ca instrument de aservire a plebeilor fata de patricieni. La inceputurile statului roman, in primele secole ale republicii Roma a dobandit o pozitie dominanta in randul cetatilor din Latium. dar se afla inca departe de apogeul dezvoltarii sale, cand in calitate de stapana a lumii, a putut inrobi alte popoare pentru a-si acoperi necesarul de forta de munca.

Patricienii, avand nevoie de forta de munca au creat nexum-ul ca o modalitate de a-i aservi in fapt pe cetatenii saraci desi formal juridic acestia continuau sa ramana oameni liberi. Gasirea acestei solutii se impunea cu atat mai mult cu cat executarea silita a debitorilor insolvabili nu rezolva criza fortei de munca intrucat, ca urmare a acesteia, debitorul (plebeul) urma a fi vandut ca sclav, dar numai in strainatate, in virtutea principiului care cerea ca cetateanul roman sa nu poata fi facut sclav la Roma. La randul sau, debitorul insovabil prefera sa se oblige prin nexum decat sa fie vandut ca sclav trans Tiberim.

Definitia lui nexus "omul liber care isi angaja serviciile sale pentru suma de bani pe care o datora pana cand se elibera de datorie" este data de catre Varro intr-una din lucrarile sale.

Nexus face parte dintr-o categorie de oameni cu o conditie juridica speciala (addicti), in sensul ca era considerat un om liber desi in fapt era tratat ca sclav. In cadrul acestei categorii trebuie facuta distinctia intre nexux si iudicatus: nexux muncea in baza unei intelegeri cu creditorul sau iar iudicatus era condamnat pentru neplata datoriei si tinut 60 de zile in inchisoarea personala a creditorului (carcer privatus), dupa care daca totusi nu platea urma sa fie vandut ca sclav in strainatate.

Debitorul care ajungea nexus era tratat ca un sclav si era astfel tinut abuziv chiar dupa indeplinirea zilelor de munca la care se obligase.

Textele lui Titus Livius atesta ca aceasta forma de aservire a plebeilor luase o mare amploare. Aceasta arata ca tratamentul barbar aplicat nesi faptul ca cei saraci erau coplesiti de datorii au dus la adevarate rascoale generate in principal de severitatea cu care se aplica nexum. La un moment dat plebeii. relateaza Titus Livius, au refuzat de a mai lupta impotriva dusmanilor externi sub motiv ca prefera sa fie sclavi fata de straini decat sa devina sclavi in propria cetate.

La Roma, datoriile ajunsesera o adevarata calamitate si astfel fenomenul exploatarii plebeilor prin transformarea lor in debitori nexati se afla pe punctul de a compromite unele principii fundamentale ale regimului juridic al persoanelor. Astfel in anul 326 i.e.n. a fost data legea Poetelia Papiria.

Titus Livius arata ca aceasta lege a desfiintat pe viitor nexum si a pus astfel capat abuzurilor camatarilor. In lanturi urmau sa nu mai fie tinuti decat deli ncventii pana la plata datoriei care reprezenta echivalentul dreptului de razbunare al victimei.

Edictarea legii Poetelia Papiria se sprijina si pe considerente de ordin economic. Catre sfarsitul sec IV i.e.n. ca urmare a victoriilor repurtate asupra etruscilor si latinilor, romanii au inaugurat epoca razboaielor de expansiune in intreaga Mediterana. Astfel numarul sclavilor, proveniti din prizonieri de razboi a crescut considerabil nemaifiind necesara aservirea plebeilor din punct de vedere economic. De asemenea puterea politica a acestora sporise; cetatea avea interes de a avea sprijinul plebeilor pentru sustinerea confruntarilor militare care o asteptau.

CAPITOLUL IV

CONTRACTELE VERBIS

Contractele verbis sunt contracte formale, deci presupun folosirea anumitor cuvinte solemne dar nu mai necesita prezenta magistratului. Sunt contracte verbale: sponsio religioasa si laica, stipulatia, dotis dictio si Jusjurandum liberti.

SECTIUNEA I. SPONSIO-STIPULATIO

Inainte de a face o prezentare a acestor forme de contractare vom defini pe scurt sponsio religioasa, sponsio laica si stipulatia.

Sponsio religioasa este un contract verbal care presupune folosirea de catre debitor a verbului spondeo, urmata de pronuntarea unui juramant religios. Acest contract era accesibil numai cetatenilor romani, intrucat numai lor le era rezervata folosirea cuvantului spondeo si numai cetatenii romani puteau invoca zeii Romei.

Sponsio laica apare pe la inceputul Republicii si spre deosebire de sponsio religioasa folosirea cuvantului spondeo nu mai este insotita de prestarea unui juramant religios.

Stipulatia era cel mai important contract verbal accesibil si-peregrinilor, contract abstract ce se realiza in prezenta partilor si consta dintr-o intrebare orala a creditorului urmata de raspunsul oral al debitorului care se armoniza cu intrebarea.

SUBSECTIUNEA I. Texte, Institutiuni - Gaius III.92-III.95 –

Obligatii contractate verbis

Felul lor. Sponsio-Stipulatio.

III.92 "O obligatie verbis se incheie solemn printr-o intrebare si un raspuns precum: Fagaduiesti tu solemn ca va fi dat? (Dari spondes)" - "Fagaduiesc solemn! (Spondeo)"; "Vei da? - Voi da!"; Promiti? - Promit!" ;"Promiti cu buna credinta? - Promit cu buna credinta!" ;"Te legi? - Ma leg!" Vei face? - Voi face!".

93. Dar, Obligatia aceasta verbala: Tagaduiesti tu solemn ca va fi dat? - Fagaduiesc solemn!" este proprie cetatenilor romani; celelalte, in schimb, sunt de dreptul gintilor si ca atare sunt valabile intre toti oamenii, fie cetateni romani, fie peregrini; si chiar daca vorbele au fost rostite in limba greaca; si invers, chiar daca vorbirea s-a facut in limba latina, ele vor fi valabile totusi si intre peregrini, numai daca acestia inteleg limba latina. Dar obligatia verbala "Fagaduiesti tu solemn ca va fi dat? - Fagaduiesc solemn!" pana-ntr-atat este accesibila numai cetatenilor romani, incat cuvantul "Fagaduiesc solemn," in traducerea corecta, nici nu poate fi redat in limba greaca, desi se zice ca el ar fi fost imaginat dupa un cuvant grecesc.

94. De aici, se spune, ca prin acest cuvant s-a ajuns, ca intr-un singur caz, sa se poata obliga si peregrinul, anume cand imparatul nostru l-ar intreba pe seful unui stat strain in legatura cu pacea: "Fagaduiesti tu solemn ca va fi pace?" sau poate sa fie el insusi intrebat in acelasi mod. S-a raspuns simplu, ca aceasta este o exagerare, caci in caz ca s-ar produce ceva impotriva tratatului, nu se mai procedeaza cu actiunea ex stipulatu, ci lucrul este urmarit conform dreptului razboiului (iure belli).

95. Poate fi indoiala daca cineva se obliga valabil, raspunzand celui ce-l intreaba: "Fagaduiesti tu ca-mi va fi dat?" prin "Promit sau "Voi da"...cei mai multi socotesc ca se obliga valabil. Dealtfel nici nu-i nevoie ca si unul si altul din cei doi stipulanti sa se foloseasca de aceleasi cuvinte, ci e de ajuns sa raspunda congruent cu cuvintele puse la intrebare; dar pot contracta obligatii in limba latina chiar si doi greci."

SUBSECTIUNEA II. INTERPRETAREA TEXTELOR.

In textul de mai sus este de remarcat inlocuirea termenului contract cu acela de obligatie, adica a instrumentului tehnic cu efectul juridic; pe de alta parte deplasarea terminologiei de la sponsio la stipulatio, adica inlocuirea denumirii contractului insusi prin aceea a instrumentului tehnic cu care se incheia.

Nedefinita de Gaius, stipulatia, dupa cum am mai amintit este contractul exprimat in anumiti termeni, care transforma in obligatie orice conventie; el este rezervat numai cetatenilor romani iar peregrinilor, permis si prin alti termeni dar cu acelasi sens; el se realizeaza printr-o intrebare orala si un raspuns corespunzator.

Stipulatia astfel gandita trebuia sa fi fost actul final al unei intelegeri anterioare careia partile ii dadeau forma unui scurt si riguros dialog, conferindu-i putere juridica.

Daca in epoca veche, dupa cum am mai amintit, conturarea institutiilor juridice in dreptul roman a stat sub semnul ideologiei religioase, odata cu evolutia societatii romane apare ca fireasca modificarea fizionomiei institutiilor juridice care cunosc un amplu proces de desacralizare.

Astfel ca in textul lui Gaius, contractul verbis apare ca un act civil, juridic, o sposio laica.

Sponsio laica pastreaza insa un element important al fizionomiei formei originare de a contracta, sponsio religioasa. Astfel ea se formeaza tot prin intrebare si raspuns.

Un alt element comun il reprezinta de asemenea utilizarea cuvantului spondeo, prin care debitorul isi asuma o obligatie. Etimologia sa nu este insa prea clara. Festus, ledin sec. II-III arata ca spondere ar putea veni si de la "sponte sua" (a promite din propria sa vointa).

Deosebirea esentiala dintre cele doua forme de a contracta consta in faptul ca intrebarea si raspunsul nu mai sunt insotite de pronuntarea unui juramant religios.

Sponsio laica era rezervata numai cetatenilor romani dar dezvoltarea economiei si intensificarea relatiilor de schimb i-au determinat cu timpul pe romani sa accepte participarea strainilor la viata comerciala a Romei. Cu alte cuvinte, pentru a oferi mijloacele juridice necesare in acest sens, ei au admis ca si strainii se pot obliga in forma verbala; fideli spiritului lor conservator si exclusivist, romanii au interzis in continuare peregrinilor accesul la cuvantul spondeo, locul acestuia fiind luat de alte verbe, cu inteles similar:

Fidepromittissme? - Fidepromitto; Promittis? - Promitto; Dabis? -Dabo; Facies? - Facio".

Accesul peregrinilor la acest contract nu a insemnat disparitia lui sponsio laica, care a continuat sa se aplice exclusiv in raporturile dintre cetateni, fidepromissio fiind in noul context o aplicatiune a stipulatiunii. Astfel se explica de ce indiferent de verbul pronuntat de debitor, contractul era desemnat in general prin termenul de stipulatio.

SUBSECTIUNEA III. OBIECTUL STIPULATIEI

Obiect al stipulatiei il reprezenta res certae (de exemplu dare certam pecuniam sau certam rem) si res incertae (de exemplu facere, non facere).

Stipulatia era un contract abstract. Datorita acestei fizionomii aparte, ea a putut servi realizarii unei multitudini de operatiuni juridice. Astfel, de pilda intr-o epoca anterioara aparitiei contractului consensual de vanzare, operatiunea juridica a vanzarii putea fi realizata prin intermediul a doua stipulatii - o stipulatie a pretului (prin care cumparatorul promitea vanzatorului ca ii va plati pretul) si o stipulatie a lucrului (prin care vanzatorul se obliga fata de cumparator ca ii va remite lucrul): Promiti sa-mi dai 100? - Promit; Promiti sa-mi dai pe sclavul Stichus? - Promit."

Tot stipulatia servea si realizarii conventiei de imprumut. Dupa remiterea unei sume de bani, promitentul se obliga la restituirea acesteia, putand fi urmarit in justitie, in caz de neplata la scadenta, de catre stipulant.

Stipulatiunea putea avea deci ca obiect constituirea unui drept de proprietate sau a unui drept real, obligatia de a face sau a nu face ceva.

Orice intelegere a partilor putea face obiectul unei stipulatiuni, chiar si atunci cand aceasta putea da nastere unui contract care avea o forma a sa speciala vanzare-cumparare, depozit, comodat, etc.)

Pentru aceste considerente s-a afirmat ca stipulatiunea nu era un contract, ci o forma, un tipar, un mod general de creare a obligatiilor.

Stipulatia putea fi utilizata si ca mod de a stinge o obligatiune contractata verbis (acceptilatio), de aceasta data debitorul intrebandu-1 pe creditor daca a primit.

Stipulatia servea si realizarii novatiunii pentru transformarea unei obligatii vechi intr-una noua.

Tot prin intermediul stipulatiunii se putea alatura creditorului principal un creditor accesor (adstipulator) sau se putea constitui o garantie personala, in aceasta ultima situatie debitorul accesor obligandu-se alaturi de debitorul principal (adpromissor) prin utilizarea verbelor spondeo, fidepromitto sau fideiubeo.

De asemenea se recurgea la stipulatiune atunci cand se crea conventional o pedeapsa pentru neexecutarea unei obligatii (stipulatio poenae).

Stipulatiunea s-a dovedit a fi

download