Drept - Mircea Djuvara

Tantas ( Matei ) Ramona Mihaela

Drept anul V FF Baia Mare

MIRCEA DJUVARA

Mircea T. Djuvara s-a nascut in Bucuresti la 18 ( 30 ) mai avand o origine – pe linia tatalui – aromana; din ascendenta n-au lipsit nici patriotismul, nici cultura juridica.

Intaiul in intreg invatamantul general pe care l-a urmat, Mircea Djuvara nu s-a multumit cu cele invatate pe bancile scolii; el trimitea rezolvari si probleme ,,Revistei copiilor", era premiant la concursurile ,, Tinerimii romane", improviza un laborator de chimie acasa, patrundea fraudulos intr-o sala de disectie, isi organiza statal prietenii nu cu un scop politic , ci pentru a experimenta, cum marturisea mai tarziu ,, jocul organizatiunii sociale" activitate care a fost la un pas de eliminarea sa din gimnaziu.

A urmat, tot la Bucuresti, cursurile facultatilor de Drept si de Litere si Filozofie, obtinand licenta ambelor facultati in 1909 cu bile albe, ultima acordandu-I si mentinerea ,, magna cum laude". Iar dupa satisfacerea serviciului militar a urmat cursuri variate in Franta si Germania, obtinand doctoratul in drept la Paris in 1913.

Cariera universitara a inceput-o in 1920, fiind numit conferentiar, grad in care a tinut cursuri de licenta si la doctorat, atat de drept constitutional cat si de filozofia dreptului schimbandu-si annual tematica; devenit profesor –agregat in 1931, titular in 1932 – detine catedra de Teorie generala a Dreptului cu aplicatie la Dreptul Public.

A fost profesor la Academia de Drept international de la Haga si a tinut prelegeri in specialitate la Roma, Paris, Berlin,Viena si Marburg. A figurat ca membru activ al unor importante institutii: Asociatia pentru Studiul si Reforma Sociala, Societatea de studii Filozofice etc. a participat si la viata politica a Romaniei, in cadrul Partidului National Liberal. Pe plan intern a fost deputat, vicepresedinte a Camerei si ministru al Justitiei. Pe plan extern a activat in calitate de consilier juridic pe langa delegatia permanenta a Romaniei la Conferinta de Pace de la Paris. A pledat casi competent cauza Romaniei in timpul Conferintei de Pace din 1919 si prin volumul La guere roumanie/ 1916-1918.

Unirea fiind realizata, Mircea Djuvara atrage atentia asupra seriozitatii impuse de acest moment,, Traim in clipa de fata, in tara noastra, numai asa de mari ca s-ar parea ca nu putem in nici un fel sa ne inaltam pana la insemnatatea lor".

Dictaturile care au urmat abrogarii Constitutiei din 1923 au fost pentru Mircea Djuvara, o piatra de incercare a caracterului sau. Ele l-au determinat sa-si restranga activitatea publica nu insa si sa renunte la linia sa, sustinuta cu subtilitate pana si prin prelegerile tinute in Germania nazista. Suveranitatea romaneasca a aparat-o impotriva aceluiasi nazism, din chiar tiuneia din lucrarile sale mai importante din aceea vreme: Natiunea romana ca principiu al dreptului nostru.

Cei ce l-au cunoscut – colegi de cercetare sau de barou, organizatori sau auditori ai ciclurilor de conferinte in care isi aducea contributia, studenti- I-au subliniat vocatia de cercetator si de profesor, cultura si inteligenta, eleganta oratorica, urbanitatea si curtoazia in dispute, simtul de dreptate, caracterul si puterea de munca, modestia, farmecul, finul umor, calitatile de inima.

Mircea Djuvara s-a stins la 7 noiembrie 1944. In necrologul sau rostit la Academie de presedintele acesteia, Dimitrie Gusti, s-a spus: ,, Mircea Djuvara nu a fost numai un filozof si un scriitor, ci un apostol al ideii nationale, facand sa scoboare problema filozofica din cer pe pamant, pentru a o inchide in sufletul sau si a o interioriza".

Obisnuiti a vedea in Mircea Djuvara un ganditor asupra problemelor juridice, facem abstractie, de cele mai multe ori, ca ne aflam in fata unui cercetator al intregii realitati: atat prin marile sale sinteze depasind sfera dreptului, cat si prin noutatile stiintifice, de cele mai multe ori cu caracter interdisciplinar, pe care, timp de un deceniu le aducea la cunostinta cititorilor revistei ,, convorbiri literare".

Pornind, in facultate, de la o conceptie materialista, Mircea Djuvara ajunge in urma unei prelegeri a lui Titu Maiorescu, la un idealism ,, de foarte stricta observanta", un idealism rationalism, dar in limita unor relatii obiective si nerupt de experienta. Si-a prezentat conceptia ca ,, o noua intoarcere la kant", la un Kant ,, prefacut prin Fichte si Hegel si adaptat temelor stiintifice contemporane si insasi viata lui Kant a fost pentru el un model. Dictionarele si enciclopediile il prezinta ca neLa asemenea caracterizari nu trebuie insa sa ne oprim, deoarce Mircea Djuvara n-a primit importante teze kantiene, precum incognoscibilitatea ,, lucrului in sine", lucru in sine pe care Mircea Djuvara il interpreteaza ca desemnand actul de cunoastere sau libertatea. De asemenea, el a retinut importante teze ale lui Auguste Comte, Henri Bergson etc, subliniidu-le de altfel aportul. El n-a cautat originalitatea cu orice pret, dar ceea ce avem de evaluat la el ca original e tocmai unitatea sistemului sau.

In conceptia lui Mircea Djuvara, intreaga cunostinta este produsul acelei activitati creatoare, numita dialectica, activitate care ,, procedeaza pe cale de diferentieri succesive si neincetate, iar legatura de ordonare sistematica intre produsele ei duce la ideea de adevar.

Astfel, s-au creat mai multe stiinte, fiecare cu propria ei idee directoare, ierarhizare asemenea unei constructii cu mai multe etaje, elementul dinainte conditionand elementul ce ii urmeaza iar aceasta reprezentand o sinteza fata de cel dinainte, la care nu se poate reduce.

Mircea Djuvara a pledat pentru redistribuirea materiilor juridice intre ramurile dreptului, intre care distingea o ierarhie, realizata uneori prin crearea unor discipline intermediare intre filozofia dreptului si cele ejuridic, ca si cel etic in general, e marginit de imposibil, ca si de necesar; el se desfasoara, cu alte cuvinte, in limba libertatii.

Pentru Mircea Djuvara, adversar al conceptiei numita pozitivism juridic, dreptu; este o idee rationala, la realizarea careia trebuie sa se ajunga in mod necesar, ideea raspandita de el pretutindeni si in toate formele: ,, statele care lasa nepasatoare sa treaca nedreptatea, sau mai mult o fac ele, sfarsesc totdeauna prin a o pierde"; ,, acolo unde constiinta ideii superioare de justitie slabeste in profitul apetiturilor individuale, societatea merge spre dezagregare sigura".

Ca urmare, scopul politicii, idealul ei, trebuie sa porneasca de la ,, aspiratiunile cele mai nobile ale sufletului omenesc", de la valorile ideale si indeosebi de la ,, idealurile cele mai inalte ale moralei si justitiei". Dar, spre deosebire de conceptul dreptului natural,dreptul rational conceput de Mircea Djuvara este variabil in loc si timp, in functie de schimbarile obiective.

Asa fiind, activitatea rationala a legislatorului nu mai pare suficienta pentru realizarea acestei ordini de drept rational. Pentru aceasta Mircea Djuvara merge cu conceperea judiciarului pana la interzicerea avocatilor de a face greva: pentru ca avocatul ,, este si trebuie sa ramana aparatorul ordinii legale, el reprezinta in definitiv subtilitatea rafinata a ratiunii si a convingerii, adica Dreptul insusi, in lupta victorioasa cu forta patimasa si brutala".

In acelasi timp, Mircea Djuvara surprinde drama cetateanului caruia, pe de o parte, I se cere, supunere la un drept pozitiv uneori nedrept, pe de lata sa lupte pentru dreptate, pentru dreptul rational.

Politic, Mircea djuvara a activat, in cadrul Partidului National Liberal, dar nu mai putin a considerat ca activitatea economica nu trebuie lasata a fi un scop in sine, ca trebuie sa se distinga intre democratia individualista si proprietatea capitalista, care poate fi si de Stat.

Apoi, distanta dintre realitate si conceptele umane mai cere ,, sa transformam pentru trebuintele dreptului fiecare aspect al realitatii in constructiuni logice. Pentru Mircea Djuvara, Statul si individul nu apar cu interese antinomice, sanctiunea nu intra in elementele obligatorii ale raportului juridic. Si prin aceasta, el apropie dreptul mai mult de morala decat de politica.

Corespunzator tuturor acestor ample activitati, in care a predominat gandirea juridica, Mircea Djuvara a scris si a vorbit, iar parte din vorbe I s-au stenografiat ori I sa-u conspectat. O bibliografie completa a operei lui Mircea Djuvara, in care ar intra si cursurile sale universitare litografiate, si interventiile sale din intrunirile stiintifice ori politice, din tara ori internationale, care au primit lumina tiparului, trece de 500 de tiAutorul, intr-o ultima autobibliografie selectata, publicata in iunie 1941, enumera 144 de lucrari, care din pacate au fost notate din memorie.

Caracteristica principala a atitudinii filozofice a lui Mircea Djuvara a fost aceea ca el considera ca problemele specifice filozofiei dreptului nu pot fi solutionate fara o conceptie de ansamblu, epistemologica si filozofica; aceasta intrucat filozofia dreptului este o parte integranta a filozofiei in genere. In acest spirit, Mircea Djuvara scria ca ,,filozofia dreptului constituie unul dintre elementele indispensabile unei culturi adevarate. De ea nu se pot lipsi mai ales acei care pretind a avea o cultura juridica". Printre problemele cele mai importante ale filozofiei dreptului ar trebui enumerate cele referitoare la fundamentul dreptului, esenta si specificul acestuia in raport cu alte domenii ale activitatii umane, finalitatile dreptului, continutul si specificul constiintei si cunoasterii juridice. Solutionarea unor astfel de probleme necesita depasirea oricarei analize ,,pur tehnice" a dreptului, a textelor de lege pentru ca stiintele juridice nu sunt discipline autonome aceasta depind in privinta principiilor lor de o conceptie integrala, totalizatoare care este filozofia generala. Analiza teoriilor ce vizeaza structura, dinamica, finalitatile dreptului evidentiaza ideea ca orice stiinta a dreptului este ridicata pe un sistem filozofic, este dependenta de o atitudine in raport cu marile probleme ale omului si societatii. De aceea tezele folozofiei dreptului vor servi intotdeauna pentru explicarea si aplicarea dreptului pozitiv.

Mircea Djuvara a facut o distinctie principala intre cunoasterea dreptului si stiinta lui. Multi cetateni acumuleaza cunostinte despre drepturile si obligatiile lor si ale semenilor. Astfel de cunostinte disparate nu sunt stiinta. Vor deveni stiinta doar acele cunostinte juridice care descriu procesele reale din societate prin mijlocirea unor notiuni generale, a legilor asa incat sa reuseasca sa le lege intre ele prin caracteristici esentiale: in acest sens nu se numeste stiinta decat o cunoastere bine sistematizata. Prin urmare, "constituirea si progresul stiintei juridice nu e insa posibil decat prin mijlocirea unei filozofii juridice pe care dealtfel oricare jurist o are si o practica, fie ca stie fie ca nu –si da seama de ea".

Ca neMircea Djuvara a respins empirismul si pozitivismul juridic in favoarea postularii coedeterminismului fenomenelor naturale cu libertatea persoanei care constituie premisa fundamentarii dreptului.in spiritul conceptiei neDjuvara concepea dreptul ca modalitate de coea vointelor libere; negarea libertatii ar ruina atat dreptul, cat si morala. Libertatea este postulatul oricaror probleme de drept, este fundamentul dreptului. In al doilea rand, el subordona dreptul morale. De pe o astfel de pozitie Mircea Djuvara definea dreptul ca avand ca obiect constatarea drepturilor si obligatiilor privitoare la activitatile sociale exteriorizate; el ar arata astfel actele permise, interzise sau impuse in societate pe baza ideii de justitie. Dreptul se deosebeste de morala, desi si acesta are ca obiect corelatia dintre drepturi si obligatii, prin aceea ca el reglementeaza numai activitatile sociale exteriorizate, adica realizate prin fapte ale membrilor societatii, pe cad morala reglementeaza asa zisul for intern. Edupa convingerea sa doua nivele in totalul dreptului: unul este cel al dreptului pozitiv – alcatuit din normele si regulile dispuse prin lege, din obiceiul juridic, si altul este cel al dreptului rational care eindependent de orice referire la vreo norma de drept pozitiv " intrucat noi putem emite judecati de drept chiar facand cu desavarsire abstractie de dispozitiile pozitive.

Concluzia filozofica esentiala la care a ajuns Mircea djuvara a fost aceea ca e posibila cunoasterea unei justitii obiective, valabila pentru ratiune la fel ca si aceea a realitatilor naturii. Prin ea se va intemeia insasi aplicarea regulilor dreptului pozitiv.

Filozofia dreptului ar trebui sa se preocupe de problema interpretarii dreptului pozitiv, de metodologia stiintelor juridice, de intelegerea stiintifica a ideii de justitie elaborata rational, de afirmarea temeinica a valorilor juridice in lumina carora va trebui indrumata lumea. Pentru toate acestea, Mircea Djuvara aprecia ca filozofia dreptului ar trebui sa devina in curs sintetic care sa se predea la sfarsitul studiilor universitare de drept, cu atat mai mult cu cat ,, nu e legislator si nu e om politic care sa nu faca filozofie a dreptului.

O problema importanta reluata de Mircea Djuvara este cea referitoare la natura cunoasterii juridice si mecanismul formarii ei. In acest plan de gandire, Djuvara considera ca ideile si cunostintele juridice sunt distincte, chiar opuse celor despre natura. Cunostiinta juridica se constituie astfel printr-o aplicare la cunostinta morala pentru ca ideea de societate juridica se suprapune in mod necesar celei de societate morala si aceasta celei de societate umana ca parte a naturii. Ideea de justitie poate fi obtinuta sau elaborata numai printr-o analiza comparativa a realitatilor sociale, juridice si morale. Legea de formare a cunostintele juridice, conchidea Djuvara, este insasi legea generala de formare a oricarui fel de cunoasterea despre realitate.

Cunostinta juridica va contine doua elemente: o constatare a faptelor si o apreciere a acestora. Doar aprecierea faptelor sociale le va ridica la rangul juridic. Mircea Djuvara a afuns la concluzia ca judecatile morale si juridice au obiectivitate, ca aplicatiile ideii de justitie pot afirma caracterul de adevar obiectiv. Prin urmare, cunostinta juridica are aceasi valoare obiectiva ca si aceea a stiintelor exacte, iar adevarul cunostintelor juridice consta in caracterul lor coerent. Noncontradictoriu, in sistematizarea si ordonarea lor rationala.

In justitie, adevarul este prin excelanta coerenta; acesta nu este ceva dat in mod absolut, nu este definitiv, ci este in continua formatie si perfectionare. Adevarul cunostintelor juridice inseamna acordul acestora cu cerintele legilor logicii.

O interesanta contributie adusa de Mircea Djuvara la dezvoltarea filozofiei dreptului vizeaza raporturile dreptului cu morala. El considera ca judecatile noastre la adresa valorii rationale a activitatilor pot fi de un ordin moral si juridic. In morala, judecata se face asupra unui act interior; este deci scopul subiectiv al agentului care trebuie sa fie binele insusi, pe cand in cazul dreptului judecata se face asupra actiunii exteriorizate in integralitatea ei, inclusiv asupra scopului sau.

Radacina adanca a dreptului si a moralei trebuie gasita in orice act de ratiune obiectiva care presupune ideea de libertate, pe de o parte, si pe cea de necesitate a legilor logice, pe de alta parte. Aceste doua aspecte reprezinta ideea de drept si cealalta ideea de obligatiune.

Asadar, dreptul nu poate fi despartit de morala; orice afirmatie juridica opusa acesteia din urma n-ar putea fi decat o eroare.

Specificul dreptului este evidentiat si de scopul lui. Dupa Djuvara, acesta ar consta in infaptuirea justitiei care este un imperativ categoric si nu ipotetic, impus de ratiunea noastra; el este dezvoltarea progresiva a valorilor spirituale urmarite prin activitatea libera a persoanelor. Justitia si dreptul sunt garantia exterioara a activitatii morale. Justitia este valoarea suprema in ierarhia juridica. Acesteia nu I se pot sunstitui alte scopuri, fie ele utilul, solidaritatea sociala, asa cum s-a incercat pe parcursul mileniilor de filozofie a dreptului. Valorile sociale pot fi considerate ca scop al dreptului in situatia in care se identifica cu valorile supreme ale spiritului, cand apar ca valori etice, compunand ideea directoare a sitemului social. In fond, scopul ultim al dreptului trebuie sa fie dezvoltarea morala a fiecaruia prin activitatea libera a spiritului creator. Binele comun material nu este decat un mijloc, si nu un scop.

Dreptul eprin justitie in favoarea statului si in acelasi timp in favoarea individului; statul si individul trebuie sa fie considerati ca persoane juridice distincte dar nu antinomice.

In concluzie, dreptul si morala sunt strans corelate, intregindu-se reciproc. Cunostintele acestora au aceeasi structura logica si sunt paralele cu informatiile apartinatoare stiintelor naturii. Orice realitate juridica cuprinde o directiva de gandire care corespunde ideii de drept sau de justitie si care se aplica normarii pozitive a fenomenelor schimbatoare ale vietii sociale. Dreptul constituie astfel conditia formala a activitatii sociale curente. Ideea de justitie este in fond o metoda prin care se armonizeaza cu coerenta rationala, scopurile actiunilor exteriorizate ale persoanelor, in timp ce ideea binelui moral este o metoda de armonizare logica a scopurilor interne ale acelorasi actiuni.

Mircea Djuvara a analizat specificul dreptului si pornind de la compararea planurilor de realitate corespunzatoare stiintelor care le studiaza.

Specificul dreptului ca realitate sociala in comparatie cu universul extrasocial ar consta in urmatoarele: legile naturii sunt inviolabile, pe cand normele moralei si ale dreptului sunt violabile prin insasi natura lor; fenomenele naturii nu pot fi supuse dreptului decat in masura in care vor putea fi puse in legatura cu activitatea persoanelor in societate; o norma juridica nu poate avea ca obiect imposibilul; normele juridice si etice nu se desfiinteaza prin faptele care le violeaza. Aceste elemente care releva specificul dreptului stau la originea modului special de cunoastere utilizata in stiintele juridice.

Stiintele juridice referindu-se la corelatia drepturi – obligatii – constrangeri, se deosebesc de alte ramuri ale cunoasterii care studiaza un referential similar: de pimorala. Daca in morala fiecare poate avea obligatii fata de sine, in drept aceasta nu va fi posibil: aici obligatiile unei persoane sunt fata de altii.

O alta contributie remarcabila a lui Mircea Djuvara s-a produs in planul analizei raportului dintre drept, stat si natiune. Respingand ideea dreptului pur si pozitivismul juridic care au instaurat divinizarea absoluta a autaritatii legii scrise fara sa o controleze prin apelul la ideea de justitie, dovedindu-se a fi astfel o conceptie gresita si chiar primejdioasa. Mircea Djuvara a fost convins ca dreptul se intemeiaza pretutindeni pe realitatile istorice ale comunitatii umane concrete. Astfel, poporul roman isi intemeiaza dreptul pozitiv pe viata nationala. Natiunea este o realitate istorica ridicata la rangul de indatorire etica suprema, iar statul a devenit numai expresia ei juridica.

Pentru realizarea justitiei este nevoie de o conducere politica pentru realizarea unei ordini in actiunile natiunii este nevoie de conducerea unei elite politice, de o legatura solida intre condusi si conducatori. Iata de ce Mircea Djuvara considera ca politicul nu poate fi desfacut de juridic, ci el este format cea mai inalta a juridicului, intrucat se subordoneaza ideii de vii de justitie.

Iata cum un mare carturar roman printr-o opera extrem de fecunda, prin idei si o argumentatie foarte clare, solide a impus filozofia romaneasca a dreptului in circuitul european; prin valoarea si actualitatea sa conceptia filozofica a lui Djuvara a depasit epoca ei, a propus noi standarde de referinta in planul modernitatii exercitand o influenta de bun augur asupra Scolii romanesti a dreptului, mai cu seama in ultima parte a secolului XX. Nu intamplator, cunoscutul filozof italian Giorgio Del Vecchio il considera pe Djuvara ca unul dintre cei mai mari ganditori contemporani in filozofia dreptului.

download