Theodor Aman - Faimoase Tablouri

Theodor Aman

Theodor Aman este fiul unui bogat negustor din Craiova,  boierit de Caragea în 1818.  Acest lucru va explica multe trăsături din caracterul lui, şi ne va da, în acelaşi timp, cheia succesului  lui care, deşi n-a fost prea uşor, nu s-a obţinut cu prea mare opoziţie.  Pictura se reducea la cea religioasă –foarte în decadenţă faţă de vechiul meşteşug din trecut, chiar de ceea ce s-a produs în secolul al XVIII-lea – şi la portretul în miniatură sau în mărime naturală.  Dar portretul avea un scop curat practic:conservarea unei fizinomii, şi nicidecum unul estetic.  El era pentru contemporani ceea ce ar fi pentru noi o fotografie.

Toate celelalte categorii de pictură mai nu existau. Câţiva portretişti şi profesori de desen la şcolile de curând create sau organizate, nu putuseră schimba ideile curente despre artă ale românilor. Pentru a obţine acest lucru trebuia cineva destul de bogat ca să poată face artă de plăcere, fără speranţa câştigului;destul de bine născut, pentru a fi luat în considerare;destul de talentat pentru ca să placă;de tradiţionalist, pentru ca să nu scandalizeze;liber el însuşi de  prejudecăţile de clasă şi de familie, aşa cum ar fi fost un tânăr orfan de tată şi crescut de o mamă iubitoare, care i-ar fi făcut toate gusturile, atunci când ele erau morale şi nu făceau rău nimănui.

Toate aceste condiţii le împlineşte Aman.

Copilul Theodor arată de mic predispoziţii artistice. Din ce în ce se simte mai mult atras de pictură, şi la 20 de ani, prin 1848, pleacă la Paris să-şi completeze studiile în această direcţie. Acum se vede deosebirea între el şi Grigorescu. Aman este un produs al educaţiei îngrijite, clasice, tradiţionaliste, din familiile bogate ale acelor vremuri. Anumite principii vor fi considerate de el ca dogme, contra cărora este periculos să te ridici.  În timpul şederii sale la Paris, Aman caută să se cultive şi munceşte serios, nu numai în direcţia artei sale, ci şi tărâm literar.

Dintr-un tablou cunoaştem şi modesta cameră pe care pictorul a ocupat-o din început la Paris. Aici îşi lucrează prima operă însemnată, portretul său, care va fi expus cu deosebit succes la salonul din 1853.  Acest succes este cu atât mai uimitor, cu cât expozantul este un străin şi n-are decât 24 de ani.Anii 1853 şi 1854 sunt foarte rodnici în activitatea lui Aman. Din ce în ce el se simte mai atras spre pictura istorică, aşa de apreciată şi de Parisul acestei epoci, cea mai nobilă formă a artei, după socoteala lui. Primul tablou important de acest fel în opera lui Aman este „Lupta de la Olteniţa între ruşi şi turci” din 1853. La sfatul lui Billecocq, fost consul al Franţei la Bucureşti şi prieten al românilor, Aman îl duce la Constantinopol şi-l dăruieşte sultanului.

Alte tablouri istorice urmează: „Bătălia lui Mihai la Sfântul Gheorghe” şi „Ultima noapte a lui Mihai Viteazul”, inspirată de versificaţia lui Bolintineanu şi reprodusă de marele litograf romantic Monilleron. Un tablou despre Unire, trimis şi expus în ţară, inspiră în „Românul” muza vorbăreaţă a lui Aricescu. Curând în urma tabloului se întoarce şi pictorul însuşi, după o absenţă de 10 ani, cum se vede din scrisoarea prietenului său Fichel, de la 23 noiembrie 1858. Tânărul pe care l-am văzut părăsind ţara pentru studii revenise artist talentat, bine pregătit pentru rolul pe care credea că trebuie să-l joace, plin de proiecte pentru ridicarea artistică a ţării, de iluzii, deambiţii, de patriotism şi de speranţe.
Pictura singură i se părea prea puţin lucru, chiar când ar fi fost exercitată în toate ramurile ei. Pe lângă portretul şi pictura istorică, el va practica pictura decorativă, scenele de interior, natura moartă, în ulei, acuarelă şi gravură. Va face apoi incursiuni în domeniul sculpturii, al arhitecturii, al literaturii. Îşi pune în joc toată influenţa, pe de o parte făcând cultura publicului prin expoziţii şi prin reuniuni în atelierul său, unde se adunau şi discutau mulţi oameni distinşi, pe de alta ridicând nivelul intelectual al artistului printr-o şcoală de arte frumoase. Format la şcoala franceză, Aman va pune încă de la începutul ei, arta română sub influenţa binefăcătoare a acestei şcoli, una din cele mai glorioase din istoria picturii, şi cea care se potrivea mai mult cu spiritul şi temperamentul nostru. În preajma datei 1870 se produce o schimbare în talentul artistului. Aman făcea dese călătorii la Paris, pentru a se putea ţine în curent cu mişcarea artistică din acea vreme, care, pentru el, ca pentru mulţi, se concentra toată în capitala Franţei. Scenele orientale, reprezentând interioare de harem, devin din ce în ce mai gustate.  În aceeaşi epocă el începe să se intereseze de gravură a cărei tehnică delicată şi greu de mânuit o învaţă singur. Opera sa de gravor este bogată şi constă mai ales din portrete şi scene de la ţară. Portretele sunt cinstit studiate şi conştiincios lucrate, unele chiar remarcabile, cum ar fi acel al mamei artistului, al său propriu, al lui Eliade Rădulescu etc.
În 1873, Grigorescu avusese prima lui expoziţie. Favoarea publicului, acum ceva mai cultivat, graţie tocmai lecţiilor lui Aman, alerga spre acest tânăr, format în singurătatea pădurii de la Fontainebleau şi la lecţiile în vecinătatea celor mai mari pictori de peisaj pe care îi cunoştea Franţa. Bătrânul maestru,  de la care atenţia publicului se cam depărta, introduce elementul nou, de succes, crede el, din picturile lui Grigorescu, ţăranul şi mediul în care acesta locuieşte, în gravurile şi picturile sale. Aman, pentru care peisajul era, ca pentru orice clasic, un element de decor, pur accesoriu începe să facă tablouri în care figurile şi peisajul se contopesc, peisajul luând locul principal, cum sunt atâtea din ultima perioadă a vieţii sale, unele neterminate.
Ultimii ani ai vieţii artistului sunt tot aşa de fertili ca cei ai maturităţii sale. Lucrează mult şi cu spor, lucrează mai ales ca să-şi uite pe de o parte că publicul îl părăsise, pe de alta că Şcoala de arte nu mergea cum ar fi dorit. Poate mai slab administrator decât creator şi organizator, el lăsase să se încuibeze în şcoală nu ştiu ce neglijenţă, pentru care e atacat de presă, de profesori, chiar de elevi. La cauze desigur reale de nemulţumire se adăugau intrigile foştilor absolvenţi, doritori să ajungă profesori, ceea ce-l face să se plângă amar de ingratitudinea lor.
Cei mai de seamă pictori ai noştri trecuseră prin mâinile lui:Andreescu, multă vreme necunoscut,  azi pus alături de Grigorescu;G.  Demetrescu Mirea, elegant portretist;Georgescu, sculptorul, Luchian,  cel mai mare nume al generaţiei de după Grigorescu, Artachino, Vermont Simonide, Strâmbulescu,  Capidan, Szatmary, Loghi, ca să nu cităm decât pe cei mai cunoscuţi.
Ultimul lui tablou sunt nişte trandafiri, neterminaţi, din 1891, pentru a ne demonstra că acel care fusese un muncitor, toată viaţa lui, nu lasă penelul din mână până în ultimele sale momente. Destul de grav bolnav în anul din urmă al vieţii sale, el se stinge la 19 august 1891.
Este necesar acum, înainte de a conchide să analizăm puţin tehnica artistului, adică să încercăm a-i aplica procedeul critic, de care se servise în notele sale, după Rubens, Watteau, ori Velazquez. Acest lucru se poate face cu destulă uşurinţă pentru că, din întâmplare, ne-au rămas de la el lucrări în diverse stadii, de la cel de desen sau schiţă, la cel de operă complet terminată.Una din cele mai instructive în acest sens este pânza intitulată „Boierii surprinşi de trimişii lui Vlad”. Sunt în acest tablou părţi cu totul  sfârşite, asupra cărora n-ar mai fi revenit, alături de altele abia începute. De aici putem trage concluzia că, mai înainte de a începe să picteze, Aman făcea în desen,  uneori chiar în ulei, toate studiile pregătitoare, precedate când era vorba de un tablou istoric, de lecturi  din cronici sau monografii. Pentru „Lăpuşneanu arată Domniţei piramida de capete”, tablou care a ars avem o descriere a costumului în notele lui de la Academie, un studiu în creion şi o acvaforte, pentru „Masacrarea Bulgarilor”, o schiţă în peniţă şi un tablou.
Desenul, executat cu îngrijire în toate amănuntele, ţinând seamă de regulile compoziţiei şi de exemplul artiştilor mari, şi nelăsând nimic la voia întâmplării, era transpus pe pânză preparată de mai înainte pentru a suporta culoarea. Această preparare, după vechi reţete şi observaţii personal, a făcut că tablourile sale s-au conservat relativ bine, într-o epocă în care, pierzându-se tradiţia şi abuzându-se de bitum mai toate tablourile au crăpat, s-au înnegrit şi s-au cojit.
Apoi proceda la aplicarea culorii. Fiecare parte era lucrată separat, complet terminată, aşa cum trebuia să apară în opera definitivă, venind şi revenind asupra ei, prin tuşe mărunte, timide, calculate, insistente. Din această tehnică decurgeau două inconveniente. Unul, o impresie de fragmentare a tabloului ca şi cum ar fi fost făcut din bucăţele, fiecare părticică, la fel de lucrată, solicitându-ne în acelaşi grad atenţia şi luând aceeaşi  importanţă în paguba totului. Cu alte vorbe, Aman, din pricina tehnicii adoptate, este incapabil să facă un sacrificiu util a părţilor accesorii, pentru a pune în lumină pe cele mai importante. Un alt inconvenient, tot atât de grav, este că prin aceste pritociri succesive, de la prima schiţă până la tabloul definitiv, făcut în atelier cu răceală, emoţia primitivă a artistului se pierde înţepeneşte.Schiţe ca cea intitulată „Conspiratorii” şi cea pentru „Masacrarea bulgarilor” sunt puse în stima amatorilor mai sus decât multe din tablourile sale complet sfârşite, căci aflăm în ele emoţia, aşa de rară în tablourile lui Aman, avântul, şi o urmă de pensulă largă, mlădioasă, sigură şi grasă. Culoarea, şi ea a trecut de la o paletă, mai mult săracă decât sobră a primelor tablouri, la gama de culori luminoasă, variată, bogată din ultimele. Fără să fie un colorist, Aman îşi dă bine seama de rolul culorii în impresia ce ne face un tablou. Subordonând-o desenului şi compoziţiei, care la el ţin mereu locul prim, ea nu este neglijată, astfel că Aman ajunge, mulţumită şi ochiului său de oriental, la delicate armonii de violet şi verde, brun şi roşu etc.
Aman nu este sincer, în sensul larg al cuvântului. Pentru a ne convinge de acest lucru, să examinăm câteva tablouri cu masive de arbori în parcuri-lucru aşa de greu de redat- sau numeroasele scene la lumina artificială:serbări de noapte etc. În toate vom găsi stângăcii de desen, cu toată aparenta virtuozitate a tehnicii. În Muzeul ce-i poartă numele, se vede o acuarelă reprezentând o femeie bătrână pe catafalc. Este bunica artistului, făcută de el când era cam de 13-14 ani. Această lucrare a unui copil ne emţionează mai mult decât mai toate pânzele lui. Ce lucru unitar şi ieşit dintr-odată! Este promisiunea unui mare artist, până şi în armonia îndrăzneaţă şi personală a albastrului verzui al perdelelor, cu portocaliul luminilor din sfeşnice. Un alt defect al lui Aman îl văd în lipsa lui de accent,  de energie. Mai toate pânzele sale ne fac impresia unui lucru acum de mult văzut. Până şi scenele istorice, sub hainele lui Mihai, Ştefan sau ale oştenilor lor, nu sunt decât variante ale altor pictori (străini) de bătălii.
Destinându-se artei şi consacrându-i o viaţă întreagă, el o ridica, pe acele vremi, până la nivelul unui om bogat şi de neam. Prin Şcoala de arte frumoase îndrumează spre pictură şi sculptură pe toţi artiştii cu care ne mândrim. El fondează apoi pinacotecile şi împlântă adânc credinţa că arta noastră nu se poate dezvolta decât alături de şcoala franceză.
Opera unui astfel de om formează cel mai interesant capitol din istoria începuturilor picturii la noi, căci Aman a fost mai mult decât un mare artist , a fost un deschizător de drumuri noi.

Dintr-un tablou cunoaştem şi modesta cameră pe care pictorul a ocupat-o din început la Paris. Aici îşi lucrează prima operă însemnată, portretul său, care va fi expus cu deosebit succes la salonul din 1853.  Acest succes este cu atât mai uimitor, cu cât expozantul este un străin şi n-are decât 24 de ani.Anii 1853 şi 1854 sunt foarte rodnici în activitatea lui Aman. Din ce în ce el se simte mai atras spre pictura istorică, aşa de apreciată şi de Parisul acestei epoci, cea mai nobilă formă a artei, după socoteala lui. Primul tablou important de acest fel în opera lui Aman este „Lupta de la Olteniţa între ruşi şi turci” din 1853. La sfatul lui Billecocq, fost consul al Franţei la Bucureşti şi prieten al românilor, Aman îl duce la Constantinopol şi-l dăruieşte sultanului.

Alte tablouri istorice urmează: „Bătălia lui Mihai la Sfântul Gheorghe” şi „Ultima noapte a lui Mihai Viteazul”, inspirată de versificaţia lui Bolintineanu şi reprodusă de marele litograf romantic Monilleron. Un tablou despre Unire, trimis şi expus în ţară, inspiră în „Românul” muza vorbăreaţă a lui Aricescu. Curând în urma tabloului se întoarce şi pictorul însuşi, după o absenţă de 10 ani, cum se vede din scrisoarea prietenului său Fichel, de la 23 noiembrie 1858. Tânărul pe care l-am văzut părăsind ţara pentru studii revenise artist talentat, bine pregătit pentru rolul pe care credea că trebuie să-l joace, plin de proiecte pentru ridicarea artistică a ţării, de iluzii, deambiţii, de patriotism şi de speranţe.
Pictura singură i se părea prea puţin lucru, chiar când ar fi fost exercitată în toate ramurile ei. Pe lângă portretul şi pictura istorică, el va practica pictura decorativă, scenele de interior, natura moartă, în ulei, acuarelă şi gravură. Va face apoi incursiuni în domeniul sculpturii, al arhitecturii, al literaturii. Îşi pune în joc toată influenţa, pe de o parte făcând cultura publicului prin expoziţii şi prin reuniuni în atelierul său, unde se adunau şi discutau mulţi oameni distinşi, pe de alta ridicând nivelul intelectual al artistului printr-o şcoală de arte frumoase. Format la şcoala franceză, Aman va pune încă de la începutul ei, arta română sub influenţa binefăcătoare a acestei şcoli, una din cele mai glorioase din istoria picturii, şi cea care se potrivea mai mult cu spiritul şi temperamentul nostru. În preajma datei 1870 se produce o schimbare în talentul artistului. Aman făcea dese călătorii la Paris, pentru a se putea ţine în curent cu mişcarea artistică din acea vreme, care, pentru el, ca pentru mulţi, se concentra toată în capitala Franţei. Scenele orientale, reprezentând interioare de harem, devin din ce în ce mai gustate.  În aceeaşi epocă el începe să se intereseze de gravură a cărei tehnică delicată şi greu de mânuit o învaţă singur. Opera sa de gravor este bogată şi constă mai ales din portrete şi scene de la ţară. Portretele sunt cinstit studiate şi conştiincios lucrate, unele chiar remarcabile, cum ar fi acel al mamei artistului, al său propriu, al lui Eliade Rădulescu etc.
În 1873, Grigorescu avusese prima lui expoziţie. Favoarea publicului, acum ceva mai cultivat, graţie tocmai lecţiilor lui Aman, alerga spre acest tânăr, format în singurătatea pădurii de la Fontainebleau şi la lecţiile în vecinătatea celor mai mari pictori de peisaj pe care îi cunoştea Franţa. Bătrânul maestru,  de la care atenţia publicului se cam depărta, introduce elementul nou, de succes, crede el, din picturile lui Grigorescu, ţăranul şi mediul în care acesta locuieşte, în gravurile şi picturile sale. Aman, pentru care peisajul era, ca pentru orice clasic, un element de decor, pur accesoriu începe să facă tablouri în care figurile şi peisajul se contopesc, peisajul luând locul principal, cum sunt atâtea din ultima perioadă a vieţii sale, unele neterminate.
Ultimii ani ai vieţii artistului sunt tot aşa de fertili ca cei ai maturităţii sale. Lucrează mult şi cu spor, lucrează mai ales ca să-şi uite pe de o parte că publicul îl părăsise, pe de alta că Şcoala de arte nu mergea cum ar fi dorit. Poate mai slab administrator decât creator şi organizator, el lăsase să se încuibeze în şcoală nu ştiu ce neglijenţă, pentru care e atacat de presă, de profesori, chiar de elevi. La cauze desigur reale de nemulţumire se adăugau intrigile foştilor absolvenţi, doritori să ajungă profesori, ceea ce-l face să se plângă amar de ingratitudinea lor.
Cei mai de seamă pictori ai noştri trecuseră prin mâinile lui:Andreescu, multă vreme necunoscut,  azi pus alături de Grigorescu;G.  Demetrescu Mirea, elegant portretist;Georgescu, sculptorul, Luchian,  cel mai mare nume al generaţiei de după Grigorescu, Artachino, Vermont Simonide, Strâmbulescu,  Capidan, Szatmary, Loghi, ca să nu cităm decât pe cei mai cunoscuţi.
Ultimul lui tablou sunt nişte trandafiri, neterminaţi, din 1891, pentru a ne demonstra că acel care fusese un muncitor, toată viaţa lui, nu lasă penelul din mână până în ultimele sale momente. Destul de grav bolnav în anul din urmă al vieţii sale, el se stinge la 19 august 1891.
Este necesar acum, înainte de a conchide să analizăm puţin tehnica artistului, adică să încercăm a-i aplica procedeul critic, de care se servise în notele sale, după Rubens, Watteau, ori Velazquez. Acest lucru se poate face cu destulă uşurinţă pentru că, din întâmplare, ne-au rămas de la el lucrări în diverse stadii, de la cel de desen sau schiţă, la cel de operă complet terminată.Una din cele mai instructive în acest sens este pânza intitulată „Boierii surprinşi de trimişii lui Vlad”. Sunt în acest tablou părţi cu totul  sfârşite, asupra cărora n-ar mai fi revenit, alături de altele abia începute. De aici putem trage concluzia că, mai înainte de a începe să picteze, Aman făcea în desen,  uneori chiar în ulei, toate studiile pregătitoare, precedate când era vorba de un tablou istoric, de lecturi  din cronici sau monografii. Pentru „Lăpuşneanu arată Domniţei piramida de capete”, tablou care a ars avem o descriere a costumului în notele lui de la Academie, un studiu în creion şi o acvaforte, pentru „Masacrarea Bulgarilor”, o schiţă în peniţă şi un tablou.
Desenul, executat cu îngrijire în toate amănuntele, ţinând seamă de regulile compoziţiei şi de exemplul artiştilor mari, şi nelăsând nimic la voia întâmplării, era transpus pe pânză preparată de mai înainte pentru a suporta culoarea. Această preparare, după vechi reţete şi observaţii personal, a făcut că tablourile sale s-au conservat relativ bine, într-o epocă în care, pierzându-se tradiţia şi abuzându-se de bitum mai toate tablourile au crăpat, s-au înnegrit şi s-au cojit.
Apoi proceda la aplicarea culorii. Fiecare parte era lucrată separat, complet terminată, aşa cum trebuia să apară în opera definitivă, venind şi revenind asupra ei, prin tuşe mărunte, timide, calculate, insistente. Din această tehnică decurgeau două inconveniente. Unul, o impresie de fragmentare a tabloului ca şi cum ar fi fost făcut din bucăţele, fiecare părticică, la fel de lucrată, solicitându-ne în acelaşi grad atenţia şi luând aceeaşi  importanţă în paguba totului. Cu alte vorbe, Aman, din pricina tehnicii adoptate, este incapabil să facă un sacrificiu util a părţilor accesorii, pentru a pune în lumină pe cele mai importante. Un alt inconvenient, tot atât de grav, este că prin aceste pritociri succesive, de la prima schiţă până la tabloul definitiv, făcut în atelier cu răceală, emoţia primitivă a artistului se pierde înţepeneşte.Schiţe ca cea intitulată „Conspiratorii” şi cea pentru „Masacrarea bulgarilor” sunt puse în stima amatorilor mai sus decât multe din tablourile sale complet sfârşite, căci aflăm în ele emoţia, aşa de rară în tablourile lui Aman, avântul, şi o urmă de pensulă largă, mlădioasă, sigură şi grasă. Culoarea, şi ea a trecut de la o paletă, mai mult săracă decât sobră a primelor tablouri, la gama de culori luminoasă, variată, bogată din ultimele. Fără să fie un colorist, Aman îşi dă bine seama de rolul culorii în impresia ce ne face un tablou. Subordonând-o desenului şi compoziţiei, care la el ţin mereu locul prim, ea nu este neglijată, astfel că Aman ajunge, mulţumită şi ochiului său de oriental, la delicate armonii de violet şi verde, brun şi roşu etc.
Aman nu este sincer, în sensul larg al cuvântului. Pentru a ne convinge de acest lucru, să examinăm câteva tablouri cu masive de arbori în parcuri-lucru aşa de greu de redat- sau numeroasele scene la lumina artificială:serbări de noapte etc. În toate vom găsi stângăcii de desen, cu toată aparenta virtuozitate a tehnicii. În Muzeul ce-i poartă numele, se vede o acuarelă reprezentând o femeie bătrână pe catafalc. Este bunica artistului, făcută de el când era cam de 13-14 ani. Această lucrare a unui copil ne emţionează mai mult decât mai toate pânzele lui. Ce lucru unitar şi ieşit dintr-odată! Este promisiunea unui mare artist, până şi în armonia îndrăzneaţă şi personală a albastrului verzui al perdelelor, cu portocaliul luminilor din sfeşnice. Un alt defect al lui Aman îl văd în lipsa lui de accent,  de energie. Mai toate pânzele sale ne fac impresia unui lucru acum de mult văzut. Până şi scenele istorice, sub hainele lui Mihai, Ştefan sau ale oştenilor lor, nu sunt decât variante ale altor pictori (străini) de bătălii.
Destinându-se artei şi consacrându-i o viaţă întreagă, el o ridica, pe acele vremi, până la nivelul unui om bogat şi de neam. Prin Şcoala de arte frumoase îndrumează spre pictură şi sculptură pe toţi artiştii cu care ne mândrim. El fondează apoi pinacotecile şi împlântă adânc credinţa că arta noastră nu se poate dezvolta decât alături de şcoala franceză.
Opera unui astfel de om formează cel mai interesant capitol din istoria începuturilor picturii la noi, căci Aman a fost mai mult decât un mare artist , a fost un deschizător de drumuri noi.
download