Michelangelo

                                 Michelangelo Buonarroti (1475-1564)

Michelangelo se naşte la Florenţa într-o veche şi numeroasă familie de nobili. Tatăl său, Lodovico , aflat la a doua căsătorie, se ocupă în exclusivitate cu administrarea averii moştenite a familiei. Acesta nu admite ca fiul său să devină pictor, sau artist de vreun fel, sub pretextul că nici un Buonarroti nu a lucrat vreodată cu mâinile. Tânărul de treisprezece ani, îndrăgostit de oraşul său natal, de râul Arno şi de dealurile de la Settignano, pentru care îşi face aproape un cult, este primit de maestrul Ghirlandaio în bottega sa. Mercantilul Lodovico permite asta doar pentru că maestrul promite să-i dea bani ca să-l aibă pe Michelangelo ucenic. Michelangelo nu aduce nici un ajutor bottegei, frescele sale sunt mult mai vii decât cele ale lui Ghirlandaio şi sar în ochi ca un strop de viată într-o mare moartă.
     Florenţa cu peisajele ei ca sculptate în marmură îndeamnă nemulţumitul artist spre o altă formă de exprimare artistică, sculptura. La Settignano învaţă pentru prima dată să mânuiască dalta şi ciocanul de la familia de pietrari Toppolino. Apoi, cu ajutorul prietenului său Granacci ajunge la şcoala de sculptori din grădina ilustrului bancher Lorenzo de Medici, Il Magnifico, mare iubitor de artă clasică, cu un gust desăvârşit. Şcoala este condusă de Bertoldo, învăţăcelul lui Donatello, sculptorul care a revoluţionat sculptura. Operele lui au fost primele de la vechile sculpturi greceşti încoace, care erau desprinse de fundal, erau tridimensionale, şi nu mai erau privite ca obiecte decorative, ci recunoscute ca opere de artă la fel de valoroase ca şi picturile. Abilităţile lui Michelangelo sunt testate timp de un an, în care este persecutat fără scrupule de Bertoldo pentru a-i testa perseverenţa. Prima lui sculptură în marmură o execută în taină, un faun, care-i atrage atenţia lui Il Magnifico şi îl invită să locuiască la palat, unde va fi tratat ca un membru al familiei. În grădina lui Lorenzo studiază opere de arta din Grecia Antica şi opere ale lui Donatello. Tot la palat, Michelangelo este instruit de cei mai de vază umanişti, membri ai Academiei Platon, instaurată de bunicul lui Lorenzo, Cosimo de Medici, şi anume de Pico della Mirandola, Angelo Poliziano, Leon Battista Alberti şi Luigi Pulci. Învaţă greacă, latină, istorie, filozofie şi arta, cu nimic mai puţin nobilă decât sculptura, de a scrie sonete.
     După moarte lui Lorenzo Michelangelo pleacă la Roma în căutarea unei slujbe. Aici ajunge să sculpteze pentru nişte familii de nobili, iar apoi în slujba papei, dar aici nu mai este tratat cu aceiaşi ospitalitate ca în casa Medicilor. În timpul vieţii sale a schimbat mai multe pontificate, a fost tratat ca un slujbaş , prost plătit, dar şi apreciat şi respectat pentru talentul şi firea sa impulsivă. În tot acest timp familia lui era dependentă financiar de el, nici unul din fraţii săi ne fiind un negustor destul de priceput. Viaţa nu a fost întotdeauna cea pe care şi-a dorit-o. Papii nu l-au lăsat doar să sculpteze, au abuzat de talentul său la maxim. Aşa a ajuns să picteze tavanul Capelei Sixtine inspirat din Geneză, să ridice cavouri pentru familia Rovere şi papa Iulius al 2-lea şi să devină arhitectul catedralei Sfântul Petru, pe care nu a ajuns să o termine. Tinzând mereu spre perfecţiune şi noutate a inovat un nou model de schele care nu atingeau tavanul Sixtinei, a elaborat un sistem de apărare a zidurilor Florenţei împotriva atacului papal, a făcut poduri şi drumuri în locurile cele mai neaccesibile pentru a putea transporta marmură mai fină decât cea de Cararra (de la Terrasanta).
     Din dorinţa de a făuri sculpturi realiste, pline de viaţă, Michelangelo s-a dedicat anatomiei timp de un an şi a făcut nenumărate disecţii la morga mănăstirii Santo Spirito din Florenţa, lucru interzis prin lege. Datorită acestor studii a ajuns să atingă perfecţiunea în sculpturile şi picturile lui anatomice, perfecţiunea pe care chipul său cu o nară zdrobită nu a putut-o avea niciodată. Artistul trăieşte în operele sale, omul rămâne fără sânge şi fără suflet căci toată viaţa îi rămâne in artă, singurul lucru pentru care merită să trăieşti. Operele lui sunt profund umane, nu mai au nimic din imaginile simbolice ale sfinţilor, care nu respectau proporţiile anatomice, care transmiteau doar un adevăr spiritual. Iisus răstignit pe cruce are capul aplecat în direcţia opusă genunchilor pentru a intensifica efectul dramatic. Iisus al lui este un om robust, nu acel om slab, indecis, resemnat în faţa soartei, care nu ar fi putut niciodată căra o cruce pe Golgota. Reprezentările lui ale Fecioarei cu Pruncul pun în centrul atenţiei sentimentele mamei, care este îndurerată pentru că ştie ce i se va întâmpla fiului, ar vrea să-l salveze, dar mai ştie că nu i se poate împotrivi Domnului. Pruncul este reprezentat pentru prima data cu spatele, tinzând ca un sugar oarecare spre sânul protector al mamei. Michelangelo nu se sfieşte să  reprezinte oameni goi, pentru că nu vrea să le ascundă frumuseţea, perfecţiunea, zbuciumul interior care se reflectă în încordarea fiecărui muşchi. Uriaşul David, tânărul încă neiniţiat în lupta cu Goliat, a devenit simbolul frumuseţii masculine, simbolul unei Florenţe libere. Primul lui carton numit Scaldatorii reprezintă victoria florentinilor la Cascina şi trebuia să rivalizeze cu Lupta de la Anghiari a lui Leonadro da Vinci, fiecare dintre personaje trebuia să fie ‘ cîte un David, un portret întreg al omenirii, izgonită pe neaşteptate din paradisul ei de o clipă ’.
     Dragoste lui Michelangelo a fost mereu marmura, dar a iubit totodată şi frumosul, omenescul, şi a fost mereu în căutarea adevărului. Prima oară când s-a îndrăgostit a fost în grădina Medici, de Contessina de Medici, un înger firav şi sensibil, într-un contrast izbitor cu voluptatea lui Michelangelo şi a operelor sale. Contessina îl stimula să lucreze împătimit, dar uita de ea în momentul în care punea mâna pe daltă şi ciocan Această dragoste pură şi infantilă şi-au purtat-o până la moarte. Prima femeie  a cunoscut-o la Roma, Clarissa, amanta unui nobil. Dragostea carnală pentru această femeie, al cărei trup îl admira, a fost ca o descătuşare a pasiunii tinereţii, ceva pământean de care avea nevoie omenescul din el, ca să lase apoi divinul să creeze. La aproape şaizeci de ani Mihelangelo întâlneşte o văduvă, pe marcheza Vittoria Colonna, o femeie pioasă, cultivată, care-i admiră operele şi pentru care simte o dragoste profundă spirituală. Tot în acest timp îl leagă o dragoste plină de devotament şi respect de amicul  şi totodată cel mai talentat ucenic al lui, Tommaso Cavalieri. Pe acesta îl admiră pentru frumuseţea si graţia lui şi îşi aminteşte cât de mult a suferit în tinereţe de pe urma faptului că nu era la fel de uşor să-şi corecteze trăsăturile feţei ca pe un desen în cărbune.
     Artistul a iubit singurătatea, momentele în care se epuiza prin muncă, se distrugea (a orbit aproape pictând tavanul Sixtinei din cauza culorilor ce se prelingeau pe ochii lui, rămânea anchilozat după o zi de pictat în poziţii imposibile, renunţa la somn în favoarea sculpturii) şi îşi  crea lumea lui care-i permitea să uite că e om, că are neajunsuri. Mereu complexat din cauza fizicului său invidia oamenii care aveau aparent totul, ca Leonardo da Vinci, un pictor, sculptor, arhitect, inginer şi om de ştiinţă foarte talentat, rafinat şi de o frumuseţe rară. Nu putea să înţeleagă de ce acest om aşa de talentat la pictură îşi pierdea vremea cu ştiinţa, cu invenţiile sale menite să-l distreze pe ducele de la Milano şi lăsa atâtea opere neterminate.
      Michelangelo a învăţat de la cei mai buni, a fost în preajma nobililor şi papilor, în cele mai alese grupuri de intelectuali ale Italiei, s-a impus, s-a afirmat şi s-a făcut respectat.  S-a realizat şi pe plan afectiv, a trăit patru minunate variante ale iubirii şi nu a dus niciodată lipsă de prieteni. Mereu a avut piatra care i-a împărtăşit gândurile şi sentimentele şi care s-a lăsat modelată în mâinile sale ca lutul în mâinile lui Dumnezeu. A fost un om credincios dar niciodată bigot. Asta nu putea fi, pentru că se ruga Pietei lui, divinului din ea, deci divinului din el, creatorul.
     Şi în toamna vieţii sale, când a fost numit de papă sculptorul, pictorul şi arhitectul Romei îşi va aminti Michelangelo de platonicieni, de aceste spirite universale, de anii dedicaţi muncii în palatul Medici şi de binefăcătorul său Il Magnifico, care l-au făcut toate demn să se numească urmaşul lui Bertoldo , care a fost la rândul lui urmaşul lui Donatello. Michelangelo se stinge în al nouăzecilea deceniu al vieţii sale, la Roma, în prezenţa celui mai drag prieten care-i mai rămăsese, Tommaso Cavalieri. Toată viaţa i-a fost dedicată muncii şi talentului, care au însemnat totodată o agonie şi un extaz. A rămas mereu fidel sculpturii, prima arta cu care s-a ocupat omul preistoric, şi singura capabilă să sfideze timpul, să se păstreze proaspătă şi plină de viaţă ca în prima zi. Principiile lui au fost întocmai cum spunea Donatello :’ Sculptura e arta care, îndepărtează tot ceea ce e de prisos din materialul în lucru şi îl reduce la forma plăsmuită în minte artistului.’

 

Bibliografie – Agonie şi Extaz de Irving Stone

download