Leonardo Da Vinci - Viata Si Activitatea Lui Leonardo Da Vinci, Imagini Cu Operele Lui Leonardo Da Vinci

Scopul şi obiectivele lucrării

         Scopul acestei lucrări este aprofundarea cunoştiinţelor despre Leonardo da Vinci şi operele sale care au revoluţionat omenirea renascentistă. Prin intermediul acestei lucrări se speră ca imaginea acestui valoros om de ştiinţă şi rafinat artist să capete o dimensiune cu totul nouă şi în acelaşi timp potrivită geniului său creator în minţile tuturor celor ce ştiu să aprecieze geniul la adevărata lui valoare.

 

Viaţa şi activitatea lui Leonardo da Vinci 
 

       Leonardo da Vinci (1452-1519) este un artist din Florenţa, unul dintre cei mai mari artişti ai Renaşterii. El este un bine cunoscut pictor, arhitect, om de ştiină, inginer şi sculptor. Profunda sa pasiune pentru cunoaştere şi cercetare a fost cheia spre cunoaşterea artistică şi ştiinţifica în acelaşi timp. Inovaţia sa în pictură a influenţat arta italiană pentru mai mult de un secol după moartea sa. Studiile sale ştiinţifice în anatomie, optică şi hidraulică au anticipat multe dintre descoperirile ştiinţei moderne.

     Leonardo da Vinci s-a născut într-un oraş mic din Vinci, în Toscana, lângă Florenţa. El a fost fiul unui bogat notar florentin, numit Ser Piero, care avea 25 de ani atunci când Leonardo a fost adus pe această lume. În acelaşi an în care baiatul s-a născut tatăl său s-a căsătorit cu prima sa nevastă. El nu s-a însurat cu mama lui Leonardo deoarece aceasta a fost probabil fiica unui fermier. Mama băiatului se numea Catarina, numele ei este tot ce se ştie astăzi despre ea.

     Pe la mijlocul anului 1460 familia s-a stabilit în Florenţa, unde lui Leonardo i s-a oferit cea mai bună educaţie. El a avansat rapid atât social cât şi intelectual. Leonardo da Vinci era chipeş, perseverent în conversaţie, un bun muzician şi improvizator. Prin 1466 a fost apreciat ca garzone al lui Andrea del Verrocchio. În atelierul acestuia, Leonardo a fost introdus în multe activitaţi, de la pictarea pieselor din altar până la sculptarea unor mari monumente din marmură sau bronz.

     În 1472 a intrat în cercul pictorilor din Florenţa, iar în 1476 era încă considerat asistentul lui Verrocchio.

     În 1478 Leonardo da Vinci a devenit un maestru independent. Primul său angajament a fost să picteze piesele din altar, din capela Palazzio Vecchio. Prima sa mare operă a fost “Adoraţia Magilor” (începută în 1481, dar neterminată). Alte lucrări din tinereţea sa sunt: “Benoise Madonna” (1478), portretul “Ginerva de Benci”          (1474) şi “Sfântul Jarome” (neterminat).

   Prin 1482, el a intrat în serviciille ducelui de Milano, Ludovico Sforza.

   În scrisoarea adresată ducelui Milanului Ludovico Sforza spre a-şi oferi serviciile, Leonardo da Vinci îşi dezvăluie în 10 paragrafe problemele de tehnologie pe care le studiase şi pe care era  convins că le soluţionase. De altfel, nenumaratele desene, schiţe şi explicaţii aflate în manuscrisele rămase de la el confirmă aceste afirmaţii.Textul scrisorii, deşi limitându-se aproape exclusiv la domeniul ingineriei militare, indică varietatea cu totul neobişnuită a unor asemenea probleme şi soluţii:

    “1. Dispun de un tip de poduri extrem de uşoare şi de rezistente, adaptate pentru a fi transportate foarte uşor […] şi altele solide şi rezistente la foc şi în luptă, uşor de ridicat şi uşor de aşezat. De asemenea, dispun de metode de ardere şi distrugere a acelora a duşmanilor.

      2. Când un loc este asediat ştiu cum să scot apa din tranşee şi să fac o infinită varietate de poduri, adăposturi şi scări şi alte dispozitive.

     3. Idem. Dacă, datorită înălţimii malurilor sau rezistenţei locului şi a poziţiei sale, este imposibil, în timpul unui asediu să tragă folos de pe urma bombardamentului, eu am metode de distrugere a orcărei roci sau fortăreţe, chiar de ar fi construită pe o stâncă.

    4. Pe lângă acestea, dispun de diferite feluri de mortiere, foarte convenabile şi uşor de transportat; şi cu acestea pot azvârli pietre mici ca într-o avalanşă; iar fumul acestora provoacă o mare spaimă inamicului spre paguba şi confuzia lui.

    5. Iar dacă lupta se dă pe mare, dispun de diverse tipuri de mecanisme foarte eficace pentru atac şi apărare; şi de nave care vor rezista atacului celor mai mari tunuri şi explozibile.

   6. Idem. Dispun de mijloace de a ajunge pe căi şi prin galerii secrete şi întortocheate, fără a face vre-un zgomot, la un loc fixat, chiar de ar trebui să se treacă pe sub vre-o tranşee sau vre-un râu.

  7. Idem. Voi construi care de luptă acoperite, sigure şi inatacabile, care, pătrunzând în rândurile inamicului cu artileria lor ar zdrobi orice mulţime de oameni, indiferent de numarul lor. Iar din spate ar putea veni infanteria nevătămată şi fără să întâmpine vre-o greutate.

  8. Idem. În caz de nevoie voi construi tunuri mari, mortiere şi artilerie uşoară forme minunate şi utile, diferite de tipurile obişnuite.

  9. Acolo unde bombardamentul dă greşi, eu voi inventa catapulte, baliste, trabocchi şi alte dispozitive extraordinar de eficace şi care nu sunt folosite în mod obişnuit. Şi pe scurt, în funcţie de diversitatea cazurilor, pot născoci felurite şi infinite mijloace de atac şi apărare.

  10. În timp de pace cred că pot da deplină satisfacţie şi pot fi egalul oricui în arhitectură şi în proiectare clădirilor publice şi particulare; şi dirijarea apei dintr-un loc în altul […]”

  Aşadar, din cele zece puncte, noua se referă la ingineria militară. În cei şaptesprezece ani cât fusese în serviciul ducelui (între 1483-1499), acesta era interesat în primul rând de astfel de lucrări. Ceea ce nu însemnă că în aceeaşi perioadă (sau după 1500, când s-a aflat în serviciul lui Cesare Borgia, ori al regelui Ludovic al XII-lea, până când va fi invitat de succesorul acestuia, Francisc I) Leonardo nu ar fi fost preocupat sau nu ar fi chiar condus şi lucrările de inginerie civilă. Nici o perioadă din viaţa sa nu a fost dedicată exclusiv unui singur tip de activitate, reaminteşte A. P. Usher; tot astfel şi preocupările sale tehnologice au trecut continuu de la un domeniu la altu, de la o problemă la alta.

   O simplă enumerare a invenţiilor în domeniul tehnologiei militare (sau măcar a inovaţiilor aduse unor proiecte, unor modele preexistente) este în masură să ateste uimitoare imaginaţie a lui Leonardo, - în mod evident susţinută permanent şi de cunoştiinţe ştiinţifice şi tehnice concrete, adeseori chiar experimentale. Astfel un tip de “car acoperit”, cum îl numeşte el; o surprinzătoare anticipaţie a carului blindat modern; sau, care de luptă echipate cu coase, care, printr-un sistem de rotaţie, puteau tăia picioarele cailor şi ale luptătorilor. Scări diferite de asalt, dispozitive pentru escaladarea zidurilor. Poduri de campanie demontabile sau poduri militare suspendate prin vinciuri. O catapultă manevrată cu ajutorul unei roţi cu clinchet. O arbaletă uriasă cu afetul montat pe trei perechi de roţi înclinate si arcul gigantic al acrei care avea nu mai puţin de 24 m şi o altă arbaletă cu tragere rapidă. Proiectile cu aripi fixate pe partea posterioră pentru a-i asigura stabilirea direcţională la lovirea obiectivului proiectilului patrundea prin deschizatura produsă, producând în interior explozia prafului de puşcă.

   Chiar si un aruncător de flacari! Tot în seria armelor de foc figurează şi un tun montat pe afet cu 33 de ţevi ,din care 11 pot trage deodată.

      În domeniul tehnicii artileriei, cu totul remarcabil este desenul (însoţit de explicaţia şi modul de funcţionare) a unui tun încărcat, nu prin ţeavă, ci prin chiulasă, cu un mecanism de închidere a chiulasei si o largă cameră de pulbere.Apoi un tun uşor de câmp cu trei ţevi, montat pe doua roţi, uşor deplasabil şi cu un tir rapid, vizarea era asigurată de un angrenaj cu cremalieră şi o roata dinţată; un mortier cu proiectile explozive, cu o mare raza de îmraştiere; un tun cu abur şi cu tragere repetată, aburul fiind utilizat aici ca sursă de energie mecanică (se pare că acest tip de tun a fost folosit cu trei secole înaintea celui din timpul razboiului civil american); un tip de ghiulea de tun umplut cu srapnele; un alt tip, cu profil aerodinamic şi cu aripioare de stabilizare.         Leonardo da Vinci intuise importanţa aerului, peste două secole, Newton o va teoretiza.

   Nenumărate sunt proiectele (unele fiind mai curând îmbunătăţiri sau completări ale unor invenţii preexistente) privind imaginea civilă. Mai “senzaţionale”, dar şi mai puţin interesante din punct de vedere practic, aparţin domeniului aviaţiei. Diverse tipuri ornitoptere, aparate de zbor bazate pe principiile zborului păsărilor, cu pilotul în diferite poziţii. Ideea sa constantă era că zborul omului este posibil prin imitarea mecanică a naturii: un sistem de pârghii reproducând scheletul aripilor păsărilor. A inventat şi elicopterele cu elicea helicoidală şi cu propulsie automată, mecanică. Apoi, un inclinometru pentru un aparat de zbor şi un model de paraşută, foarte asemănătoare paraşutei moderne.

   Studiile şi proiectele de lucrări hidraulice din manuscrisele lui Leonardo arată că el a participat efectiv la vastele lucrări de asanare a zonelor mlăştinoase din regiunile  Vigevano, Lomellina(Pavia), Pontina(Lazio) şi Piombino(Livorno). Alte proiecte privesc devierea cursului Aronului, sistematizarea fluviului Adda şi a canalului Martesana. Interesant este planul barajului mobil de pe Isonzo, conceput pentru a inunda câmpiile din jur în scop militar defensiv. Grandios este proiectul unui canal care să facă legătura între Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic. Cu această ocazie Leonardo formulează mecanica fluidelor, absolut remarcabilă. Problemele care îi reţineau constant atenţia erau cele ale formării albiei unui râu, vârtejurilor, formării meandrelor.

   Direct legate de asemenea lucruri sunt alte invenţii, inovaţii, ameliorări- schiţate, desenate, descrise, explicate. Astfel: studii de perfecţionare a ecluzelor, noi mecanisme de pompe, sau folosirea pendulului în procesul de acţionare a pompelor; o presă hidraulică, roţi hidraulice cu diferite întrebuinţări; printre care şi una de mari dimensiuni acţionând un dispozitiv de excavaţii. Leonardo propusese săparea unor canale de dimensiuni neobişnuite, cu lăţimea de 18 m şi adâncimea de 6,50 m, care executate manual presupuneau o muncă faraonică. Apoi o dragă montată pe o barcă, o dragă portuară şi diferite bărci: barca pusă în mişcare cu ajutorul pedalelor, barca semisubmersibilă dublu carenată, barca cu zbaturi, cu volant şi angrenaj acţionând cu ajutorul manivelei. Leonardo începuse să scrie şi un tratat despre mori, schiţând complicate sisteme de angrenaj şi roţi hidraulice.      

   În seria vehiculelor de teren sunt de relevat: o căruţă cu comanda de direcţie proprie; mecanism de direcţie articulat pentru o căruţă cu patru roţi; o căruţă uşoară cu trei roţi şi cu deplasare automată, “folosind energia înmagazinată într-un sistem de arcuri; desenul însă scoate in evidenţă numai sistemul de transmisie, nu şi arcurile”. O atenţie speciala este acordată utilajului industriei textile. Foarte interesante sunt desenele unei maşini de depanat; sau, a unei maşini de tuns cu cilindri pentru ca suprafaţa stofei să devină egală si plusată, sau un dispozitiv de confecţionat frânghii prin filarea si răsucirea simultană a 15 fire. Îndeosebi maşina de filat l-a preocupat pe Leonardo mult; şi schiţa unei astfel de maşini s-a dovedit a fi de o concepţie mult superioară “roţii lui Jurgen”, care va fi întrebuinţată, totuşi, în filatură timp de aproape trei secole.          

Leonardo a proiectat şi tot felul de unelte - casmale, lopeţi, ciocane, roabe; unelte noi, ingenioase, practice. A imaginat un fel de ascensor pentru greutăţi mari. Apoi, un fel de cuţit circular uriaş pentru scobitul trunchiurilor de lemn servind drept conducte; de asemenea, o lampă de sudat fier. Într-o altă perioadă a proiectat un podometru, un higrometru, un inclinascop si mai multe tipuri de compasuri parabolice; un aparat de măsurat forţa vântului; o maşină de fabricat ace in serie, putând confecţiona (asigura Leonardo) 40.000 de ace într-o oră! A schiţat şi un aparat - “care (explica el) masurând greutatea aerului să poată arăta schimbarea vremii”. Şi acestea, cu doua secole înaintea invenţiei barometrului de către Torricelli.  
          De o infinită diversitate sunt schiţele si studiile de organe de maşini - şi, în primul rând, diferite tipuri de scripeţi. Astfel, cu ajutorul unei macarale cu scripeţi multipli (palan) Leonardo studiază tensiunea funiilor si problema descompunerii forţei de-a lungul mai multor direcţii. În legătură cu scripetele sunt şi modelele de macara dublă, de macara mobilă, de mecanisme de decuplare automată. Urmează maşini diferite: o raboteză, o maşina de alezat, alta de găurit verticală, o alta orizontală, pentru confecţionarea conductelor din lemn. Apoi - un strung cu pedală, un laminor pentru confecţionarea benzilor din cupru, o maşină pentru încercarea rezistenţei firelor metalice (folosind metoda urmată mai târziu de Galilei). - Un interes particular reprezintă desenele de aparate pentru prelucrarea fierului. Astfel este masina de crestat pile - considerată de istoricul stiinţei citat mai sus ca reprezentând “o primă si ingenioasă exploatare a unei energii necunoscute Antichitaţii si de puţin timp intrată in stăpânirea omului prin opera constructorilor de orologii”: este    vorba  de     un  mecanism de precizie acţionat - fara a     mai fi nevoie de     efortul     continuu al   lucrătorului - de o greutate suspendată presând în mod gradual.  
          Acest laminor putea pregăti panglici metalice de grosimea dorită, - care urmau a fi apoi tăiate în forma unor discuri mici netede si ştanţate cu ajutorul unei dălţi (inventată si desenată de Leonardo); în felul acesta se putea asigura un sistem de batere a monezilor, cu o exactitate necunoscută prin metodele precedente. Progresele realizate mai târziu de catre meşterii din Nurnberg si Augsburg pledează pentru cunoaşterea de către aceştia a metodelor descrise de Leonardo. - În aceeaşi ordine de preocupări se înscriu si originalele sale sugestii privind filetarea mecanică, săparea unui şanţ elicoidal pe suprafaţa cilindrului metalic al şurubului (sau pe suprafaţa interioară a piuliţei); o alta inovaţie care a influenţat folosirea şi difuzarea pe scară largă a şuruburilor metalice. “De fapt - precizează U. Forti - concepţia modernă despre folosirea şurubului în construcţia de maşini şi de instrumente se datorează esenţialmente lui Leonardo”.                        .  
          Permanenta preocupare chiar obsedantă a lui Leonardo “de a găsi o noua sursă de energie l-a dus mereu la căutarea unor metode de transformare a mişcării rectilinii-alternative in mişcarea de rotaţie - necesitatea de bază pentru orice tip de mecanism”. În acest scop, Leonardo “a facut experienţa cu mecanisme cu clicheţi, angrenaje, came, scripeţi, vinciuri si mecanisme cu articulaţii, angrenaje cu cremalieră şi roată dinţată; a valorificat forţa musculară, forţa vântului, a arcurilor si volanţilor”, pentru uniformizarea turaţiilor. Soluţiile propuse de el privesc cele mai variate folosiri de transformare a mişcării - transmisii prin benzi simple sau încrucişate, angrenaje şi sisteme de angrenare conice, în spirală, în trepte. Mecanisme inventate (sau poate măcar perfecţionate) sunt în toate domeniile tehnicii. Un dispozitiv de suspensie cardanică pentru busolele necesare navigaţiei maritime folosite in condiţiile ruliului şi tangajului navei pe mare; un egalizator al arcului de ceasornic; un dispozitiv de transmisie cu viteza variabilă; o turbină cu apă şi alta cu aer; un rotisor cu dispozitivul giratoriu acţionat de o elice; aparate diferite - pentru măsurarea forţei de expansiune a aerului, a vitezei unei nave, a presiunii vântului si a apei; lanţuri de oţel cu nuclee cilindrice (precum cele folosite azi la biciclete) ş.a.                              .  
          Problema angrenajelor metalice (cele din lemn se uzau repede si absorbeau o mare cantitate de energie) îl preocupau în mod deosebit. Ca urmare, în manuscrisele sale se întâlnesc angrenaje conice care permit transmiterea mişcarii pe o direcţie perpendiculară; precum şi angrenaje elicoidale care asigurau o mare regularitate. - Multe din aceste mecanisme sunt considerate în istoria tehnicii drept premiere absolute. Astfel, transmisia cu lanţ şi roată dinţată imaginată de Leonardo este “un dispozitiv mecanic deosebit de important pentru transmisia de forţă, dar care cu toate acestea a lipsit din tehnologia lumii occidentale pâna în secolul XVIII sau XIX”. Iar în seria organelor de maşini, toate elementele motorului cu combustie internă (cu excepţia niturilor) pot fi găsite - cu o sută de ani înaintea inventării acestui motor - în lucrările lui Leonardo. “Multe din proiectele mecanismelor moderne pot fi găsite în lucrările unui om care a trăit cu peste 250 de ani înaintea începutului primei revoluţii industriale”(Ch.Gibbs-Smith).  
          Fecunditatea imaginaţiei inginerului Leonardo da Vinci a fost uimitoare - dar fără să rămână deloc în domeniul abstracţiei. Intuiţiile lui au fost - măcar în marea majoritate a cazurilor - verificate si de experienţă. El a pus bazele noilor stiinţe experimentale; el s-a smuls dintr-un empirism pur mergând spre concepte ale unei stiinţe aplicate de mecanică, de aplicaţie generală în întregul domeniu industrial” (Ivor Hart).  
          Această nevoie de a raţionaliza este o atitudine ignorată până atunci în general de tehnicieni. De aceea, influenţa sa - directă sau indirectă - asupra tehnologiei secolului al XVI-lea este perceptibilă in tratate ştiinţifice si tehnice italiene, şi chiar în cele franceze sau germane. Superioritatea gândirii ştiinţifice şi tehnice a lui Leonardo apare şi mai clară comparându-i desenele tehnice cu schiţele din manuscrisele inginerilor germani din timpul său - care apar imperfecte si incomplete, reduse la o simplă forma grafică, neînsoţite de descrieri tehnice, explicaţii ştiinţifice şi calcule matematice adecvate.                                                    .  
          Dar - intervine întrebarea: dacă si în ce fel a contribuit inginerul Leonardo în mod practic, efectiv, la progresul tehnicii timpului? Cu alte cuvinte: dacă au fost cunoscute în epocă? Şi ce aplicaţii practice au avut? Dacă, şi ce influenţă reală au exercitat ideile sale în secolele XV, XVI si următoarele, - ştiut fiind că manuscrisele sale cu conţinut ştiinţific şi tehnic au rămas netipărite timp de peste trei secole?  
          Adevărul este că aceste manuscrise n-au rămas necunoscute - nici chiar în timpul vieţii lui, şi cu atât mai puţin îndata după moartea sa.           .  
          Făra îndoială că Leonardo întreţinea legături cu diferite categorii de meşteşugari. Este cât se poate de evident că schiţele sale tehnice nu sunt izvorâte doar din imaginaţie, şi nici nu sunt rezultatul unui simplu observator detaşat. Şi este normal ca multe din ideile şi metodele sale să fi fost, în mod necesar, cunoscute meşterilor cu care lucra; meşteri care, apoi, le vor fi difuzat în centrele mai importante din Italia Centrală si Septentrională, unde ei au continuat să lucreze. - După moartea sa, influenţa inginerului şi omului de ştiinţă Leonardo a continuat sa se exercite in mod indubitabil: faptele sunt clare.              .  
          Prin testament, Leonardo şi-a lasat întreaga, imensa cantitate de manuscrise celui mai iubit elev al sau, Francesco Melzi, în casa căruia au rămas pâna la moartea acestuia (în 1570) şi care este foarte probabil că le arăta - cu sentimente de admiraţie nereţinută, de pietate, de veneraţie pentru maestrul sau - vizitatorilor. (Giorgio Vasari, de pildă, recunoaşte ca le-a cunoscut îndeaproape în casa lui Melzi). Juristul Cardano-senior (m. 1524), foarte interesat de problemele opticii, era un prieten personal al lui Leonardo - şi cu siguranţă ca le-a putut consulta. “Despre fiul său, renumitul matematician Gerolamo Cardano (n. 1501) se ştie ca a achiziţionat o parte din aceste manuscrise, folosindu-le fără scrupule” (Ivor Hart). Printre familiarii lui Melzi era şi poligraful napoletan Giambattista della Porta (n. 1535) care, sub influenţa directă a lecturii notelor lui Leonardo, a scris despre forţa vaporilor acţionând în vederea ridicării apei la un nivel mai înalt. - Alţii (ca matematicianul N. Tartaglia, cosmograful Petrus Apianus, sau algebricianul - interesat mult şi de hidraulică - Raffaele Bombelli) au fost influenţaţi indirect de Leonardo. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Simon Stevin şi cercetările lui paralele cu cele ale lui Leonardo; şi - într-o măsură mult mai mare - despre Benedetto Castelli, al cărui Tratat de hidraulică (1628) este considerat a fi profund influenţat de notele lui Leonardo.       .  
          În 1523 Alfonso d’Este, ducele Ferrarei, este înştiinţat de un vizitator din Milano că “un frate al lui Melzi cunoaşte multe secrete şi idei ale lui Leonardo”. Acest frate, Orazio, a accepta tipărirea diferitelor manuscrise pe care i le lăsase Francesco. Când proiectul său eşueaza, încearcă sa vânda o parte din ele; le preia avocatul pisan Mazzenta, care le reţine, apoi dispersându-le. Desenele de mecanică rămân in mâinile lui Pompeo Leoni (care intenţiona să le vânda regelui Spaniei) şi ale moştenitorilor săi; până când contele Galeazzo Arconati le cumpară şi, în 1636, le donează Bibliotecii Ambrosiana din Milano. În acest timp, creşte considerabil interesul manifestat faţă de manuscrisele lui Leonardo - din care se fac mai multe copii din ordinul cardinalului Francesco Barberini, nepotul papei Urban VIII, ajungând pe această cale în Biblioteca Vaticană. Alte codice (Leicester, Arundel, Lytton) vor fi achiziţionate în secolul al XVII-lea, ajungând în Anglia. Dintre cele luate de Napoleon - cu ocazia invaziei Milanului – multe nu s-au mai întors de la Paris.                                .                                    
         Evidenţa arată că Leonardo da Vinci, în timp ce a stat la Milano a făcut: multe picturi şi desene (multe din ele fiind pierdute), design pentru teatru, desene arhitecturale şi modele pemtru Domul catedralei din Milano. Cel mai mare angajament al său a fost pentru colosalul monument de bronz făcut pentru Francesco Sforza, tatăl lui Ludovico, în tribunalul de la castelul Sforzesco. În decembrie 1499, familia Sforzesco a plecat din Milano. Monumentul a rămas neterminat. Leonardo da Vinci s-a întors în Florenţa în 1500. În 1502, el a intrat în serviciul lui Cesare Borgia, duce de Romogna, în calitate de şef arhitect al ducelui şi inginer, Leonardo a supravegheat munca la fortăreaţa teritoriilor papale, în centrul Italiei. În 1503, el era membru al Comisiei Artiştilor care decideau locul potrivit pentru “David” (faimoasa statuie din marmură a sculptorului Michelangelo. Leonardo da Vinci a lucrat de asemenea ca inginer în războiul împotriva Pisei. Spre sfârşitul anului, Leonardo a început să creeze o decoraţie pentru Marea Sală a palatului Vecchio. Subiectul a fost Lupta de la Anghinari, o victorie a Florenţei în războiul cu Pisa. El a făcut multe desene pentru această decoraţie şi a realizat o schiţă în mărime naturală în 1505, dar el nu a terminat niciodată pictarea peretelui. Schiţa a fost distrusă în secolul al-XVII-a şi compoziţia a supravieţuit doar în copi, printre care cea mai cunoscută este cea făcută de pictorul Peter Paul Rubens (1615).

     În timpul celei de-a doua perioade florentine, Leonardo da Vinci a pictat câteva portete, dar decât unul a supravieţuit. Este faimosul tablou “Mona Lisa”, unul dintre cele mai faimoase portrete pictate vreodată, este cunoscut sub numele de “Gioconda”. Leonardo pare sa fi avut o afecţiune profundă pentru această pictură, pentru că a luat-o cu el în diferite călătorii.

     În 1506 Leonardo a fost în Milano la chemarea guvernatorului francez Charles d’Amboise. În anul următor a fost numit pictorul Curţii regelui Louis al XII-lea al Franţei, care atunci îşi avea reşedinţa în Milano. Pentru următorii 6 ani Leonardo da Vinci şi-a împărţit timpul între Milano şi Florenţa, unde de obicei îşi vizita fraţii şi surorile vitrege şi îşi vede moşia. În Milano şi-a continuat proiectele în inginerie şi lucra la o figură ecvestră pentru un monument la cererea comandantului forţelor franceze din oraş, Gian Giocomo Trivulzio; chiar dacă proiectul nu a fost completat desenele şi studiile au fost păstrate.

      Din 1514 până în 1516 Leonardo a trăit în Roma aflată sub conducerea papei Leo al X-lea. A fost cazat la palatul Belvedere în Vatican şi se pare că era ocupat în principal cu experimentaţia ştiinţifică. În 1516 a călătorit în Franţa ca să intre în serviciul regelui Francis I. Şi-a petrecut ultimii ani la castelul de Cloux, lângă Aboise unde a murit.

       Chiar dacă Leonardo a produs un număr mic de picturi, multe dintre ele fiind neterminate, el a fost cu toate acestea un extraordinar inovator şi artist influent. Pictura  “Adoraţia magilor” a introdus un nou mod pentru compoziţie, în care figurile principale sunt grupate  în prim plan, în timp ce fundalul constă în imagini distante de ruine şi scene de război.

        Stilistica inovaţiei lui Leonardo a apărut în “Cina cea de taină” în care el a reprezentat o temă tradiţională într-un nou mod. În loc să prezinte cei 12 apostoli ca figuri individuale, el i-a grupat într-o compoziţie dinamică uniţi câte trei, încadrând imaginea lui Iisus Hristos care se afla izolat în centrul picturii. Aşezat in faţa unui peisaj distant ce se vede printr-o deschidere dreptunghiulară în perete. Iisus reprezintă un nucleu calm în timp ce ceilalţi răspund cu gesturi animate.

        “Mona Lisa”, cea mai faimoasă pictură a lui Leonardo, este de asemenea cunoscută pentru măiestria inovaţiei tehnice care face atât de cunoscut misteriosul legendar surâs. În această pictură s-au folosit două tehnici: sfumato şi chiaroseuro în care  Leonardo să era unul dintre cei mai mari maeştri. Sfumato este caracterizat subtil aproape tradiţional în aria culorilor, creând o delicată ceaţă în atmosferă sau un efect fumuriu; este în special evident în delicatele gropiţe din obraji şi în surâsul enigmatic. Chiaroseuro este tehnica modelării şi definirii formei prin contrastul luminii şi umbrei.

       Leonardo da Vinci  a fost printre primii care au introdus perspectiva atmosferică în fundalul peisajului; o caracteristică importantă în picturile sale. Maeştrii şefi din Renaştere  din care fac parte şi Raphael, Andrea del Sarto şi Fra Bartolommeo, toţi au învaţat de la Leonardo; el a tranformat complet şcolile din Milano şi Parma.

        Deoarece niciunul din proiectele sculpturilor sale nu au fost duse la sfârşit, apropierea sa presupusă spre arta tridimensională poate fi judecată doar din desene. Aceeaşi stricteţe a fost aplicată şi în arhitectura sa. Niciunul din proiectele clădirilor sale nu a fost cunoscut aşa cum dorea el.

        Ca om de ştiinţă, Leonardo se afla în fruntea compatrioţilor săi. Teoriile sale ştiinţifice, cum ar fi inovaţiile sale artistice erau bazate pe observaţii atente şi documentaţie precisă. El a înţeles mai bine decât oricine din secolul său secretele ce-l înconjoară. Teoriile sale se găsesc în numeroase caiete de notiţe, multe dintre ele fiind scrise “în oglindă” (aceasta fiind un fel de tehnică de încifrare). Pentru că nu erau uşor de descifrat, descoperirile lui Leonardo nu au putut fi puse în practică în timpul vieţii lui; dacă ar fi fost publicate, ele ar fi revoluţionat ştiinţa omenirii secolului al XVI-lea.

        Leonardo a anticipat multe dintre descoperirile timpurilor moderne. În anatomie el a studiat circulaţia sângelui şi funcţionarea ochiului. El a făcut descoperiri în meteorologie şi geologie, a observat influenţa lunii asupra mareelor şi a pus bazele concepţiei moderne a creeri continentelor. El a fost printre primii care s-au ocupat cu studierea hidraulicii şi probabil a gradat hidrometrul; schemele sale pentru canalizarea râurilor încă mai au valoare practică. El a inventat un număr mare de maşinării ingenioase, multe cu potenţial uzual, printre care şi un costum de scafandru. Dispozitivele lui de zbor, deşi nu erau practice, au întruchipat principiile aerodinamicii. 
 
 

Imagini cu operele lui Leonardo da Vinci

Arbaleta Gigantica-schita

Arbaleta Gigantica

"Surubul zburator"

Masinarie de asaltat peretii

Parasuta

Ventilatorul

Nava zburatoare-schita

Bibliografie: -Microsoft Encarta Encyclopedia 99

- Istoria Culturii si Civilizatiei, Ovidiu Drimba. Editura Stiintifica

download