Organismul Uman - Functii De Relatie, Sistemul Nervos, Analizatorul Cutanat (Pielea), Analizorul Vizual, Analizatorul Auditiv (Urechea), Analizorul Olfactiv, Analizorul Gustativ, Motor

Munteanu Alexandru

clasa a VII-a M2

Importanta functiilor de relatie asupra omului

Omul reprezinta forma cea mai evoluata de organizare si functionare a materiei vii. Studiul organismului uman se realizeaza in cadrul disciplinelor de anatomie si fiziologie a omului.

Fiziologia se ocupa cu studiul functiilor diferitelor structuri anatomice (celule, tesuturi, organe, sisteme) si cu mecanismele de reglare a functiilor si de integrare a lor, astfel incat organismul sa constituie un tot unitar, in echilibru dinamic permanent cu mediul inconjurator.

Anatomia si fiziologia sunt studiate impreuna, deoarece constituie o unitate dialectica, forma si functia fiind caracteristicile fundamentale ale materiei vii, in permanenta interrelatie si interconditionare. Atat forma cat si functia sunt produse ale procesului de dezvoltare si transformare a materiei vii, fiind de neconceput existenta uneia in lipsa celeilalte.

Sistemul nervos

Are rolul de a receptiona, transmite si integra informatiile din mediul extern si intern, pe baza carora elibereaza raspunsuri adecvate, motorii si secretorii. Prin functia reflexa, care sta la baza activitatii sale, sistemul nervos contribuie la realizarea unitatii functionale ale organismului si a echilibrului dinamic dintre organism si mediul inconjurator.

Sistemul nervos reprezinta totalitatea organelor formate din tesut nervos. Tesutul nervos este constituit din celule nervoase sau neuronii si celule cu rol de sustinere si hranire a neuronilor.

Organele sistemului nervos central (SNC) – nevraxul – sunt: maduva spinarii, trunchiul cerebral, cerebelul, diencefalul si emisferele cerebrale.

Maduva spinarii este adapostita in canalul vertebral si se intinde de la gaura occipitala – C1 – pana la nivelul vertebrei L2, de unde se continua cu o formatiune foarte subtire – filum terminale – pana la vertebra a doua coccigiana.

Activitatea sistemului nervos se realizeaza prin actul reflex. Actul reflex este procesul fiziologic de raspuns la un stimul care actioneaza asupra unui camp receptor si care are ca substrat anatomic arcul reflex, constituit din: calea aferenta, un centru si calea eferenta. Un exemplu de act reflex este: reflexul de flexie. Acesta consta in indoirea unui membru dupa aplicarea unui stimul nociv (intepatura, obiect fierbinte, curent electric etc.) pe piele, tesut subcutanat sau muschi. Aceste reflexe de aparare, care indeparteaza zona stimulata de agentul nociv, au un arc reflex constituit din cel putin trei neuroni si, de aceea, timpul lor de latenta este mai lung. Daca intensitatea stimulului este puternica, raspunsul motor este mai complex, flexia membrului stimulat insotindu-se de extensia membrului de partea opusa. In cazul unor stimuli extrem de nocivi, se produce o activitatea motorie din partea tuturor celor patru membre, prin iradierea excitatiei.

Trunchiul cerebral continua maduva spinarii si este format din bulb, punte si mezencefal (peduncul cerebrali, coliculi cvadrigemeni).

Functia de conducere a trunchiului cerebral se realizeaza prin substanta alba, alcatuita din fibre specifice ascendente, continuarea celor medulare, carora li se adauga fibre de la nucleii senzitivi bulbo-mezencefalici, precum si din fibre descendente provenite din centrii nervosi superiori sau cu origine in trunchiul cerebral.

Cerebelul este situat in etajul inferior al cutiei craniene, inapoia trunchiului cerebral si este alcatuit din doua parti laterale – emisferele cerebeloase – conectate printr-o parte mediana denumita vermis, unita cu o formatiune alungita, constituind lobul floculonodular (arhicerebel).

Extirparile partiale au aratat ca diversele portiuni ale cerebelului au functii diferite, cu atat mai complexe cu cat sunt mai nou aparute filogenetic. Arhicerebelul are legaturi stranse cu aparatul vestibular si contribuie la reglarea echilibrului (extirparea sa determina pierderea echilibrului). Paleocerebelul este legat in special de sensibilitatea proprioceptiva, are un rol important in reglarea tonusului muscular, extirparea sa provocand exagerarea reflexelor osteotendinoase, tulburari in mers.

Neocerebelul participa la reglarea miscarilor fine, extirparea sa fiind urmata de pierderea preciziei miscarilor fine, tulburari de mers.

Extirparea totala a cerebelului, compatibila cu supravietuirea, provoaca in primele zile tulburari grave motorii. Ulterior, se instaleaza astazia ( imposibilitatea de a sta in picioare daca nu exista o baza de sustinere larga), astenia (oboseala musculara rapida) si atonia (diminuarea tonusului muscular). Dupa aproximativ o luna tulburarile mentionate dispar progresiv, fiind compensate prin activitatea scoartei cerebrale. Aceasta evolutie dovedeste ca principalele functii ale cerebelului pot fi preluate de scoarta cerebrala.

Diencefalul sau creierul intermediar, situat in prelungirea trunchiului cerebral si sub emisferele cerebrale, este alcatuit din mai multe mase de substanta nervoasa: talamus, metatalamus, epitalamus si hipotalamus.

Dintre acestea, functiile hipotalamusului sunt extrem de complexe. Hipotalamusul este un centru important pentru unele reflexe complexe comportamentale si emotionale aparute ca raspuns la stimuli neobisnuiti si este un „punct nodal", intervenind in reglarea functiilor vegetative ale organelor. De asemenea, in hipotalamus se realizeaza integrarea unor reactii mai complexe de adaptare a organismului la anumite conditii de mediu intervenind in termoreglare, aportul de alimente si lichide, diureza, functiile sexuale, somnul si anumite stari emotionale (frica si furia). Prin legatura dintre hipotalamus si glanda hipofiza se realizeaza controlul sistemului nervos asupra activitatii multor glande endocrine. Controland activitatea sistemului endocrin, hipotalamusul intervine in reglarea circulatiei, respiratiei, metabolismului energetic, echilibrului hidro-electrolitic etc. La randul sau, hipotalamusul este controlat de catre scoarta emisferelor cerebrale.

Emisferele cerebrale reprezinta partea cea mai voluminoasa a sistemului nervos central. Fiecare emisfera cerebrala are trei fete care sunt brazdate de numeroase santuri, unele mai adanci iar altele superficiale. Structural, emisferele cerebrale sunt alcatuite din substanta cenusie dispusa in suprafata formand scoarta cerebrala si substanta alba la interior, alcatuita din fibre de asociatie, comisurale si de protectie.

Scoarta cerebrala este segmentul cel mai dezvoltat al SNC la om. La nivel cortical ajung toate informatiile si de aici pornesc comenzile pentru activitatea motorie. Scoarta cerebrala reprezinta segmentul superior de integrare al organismului ca un tot unitar in echilibrul dinamic cu mediul inconjurator.

Scoarta cerebrala prezinta paleocortexul si neocortexul. Paleocortexul intervine si in reglarea aportului alimentar prin controlul centrilor hipotalamici ai foamei si satietatii, reglarea activitatii sexuale, mentinerea atentiei, coordonarea functiilor emotionale si a comportarii instinctuale (frica, furie).

Prin extirpari si stimulari ale diferitelor zone corticale s-a precizat localizarea corticala a unor functii (motorie, senzitiva, vizuala etc.) dar functiile „superioare" ale sistemului nervos si in special procesele psihice complexe sunt inca putin cunoscute.

Viata psihica umana este considerata a fi rezultatul a 3 compartimente, strans legate intre ele: compartimentul de cunoastere (gandirea, atentia, orientarea, invatarea, memoria etc.) cu ajutorul careia omul cunoaste realitatea si patrunde in descifrarea legilor ei, compartimentul afectiv, constituit din trairile, emotiile, sentimentele si pasiunile pe care omul le incearca in viata si compartimentul volitional, constand din totalitatea hotararilor, deciziilor si in perseverenta indeplinirii lor. La baza activitatii corticale stau reflexele conditionale, datorita carora organismul se adapteaza permanent si adecvat la conditiile in continua schimbare ale mediului extern si intern.

Somnul este starea fiziologica periodica, reversibila, caracterizata prin inactivitatea somatica si abolirea temporara a constientei, care poate fi insa restabilita rapid si complet prin stimuli adecvati. Somnul, cu durata variabila pentru un anumit subiect (la adult in medie 7 – 8 ore), alterneaza cu starea de veghe, constituind ritmul nictemeral. In timpul somnului, in afara abolirii starii de constienta, se produc o serie de modificari functionale: scade frecventa respiratiilor si ventilatia pulmonara, scade frecventa cordului si tensiunea arteriala, scade activitatea renala si peristaltismul intestinal, se reduce tonusul muscular etc.

Somnul este necesar pentru mentinerea functionalitatii normale a sistemului nervos. Cercetari efectuate pe oameni la care s-a impiedicat somnul timp de cateva zile au aratat ca anumite activitati

care solicitau o incordare mai mare se efectuau defectuos, iar dupa privari de somn mai indelungate au fost mentionate modificari comportamentale si chiar biochimice.

Invatarea si memoria reprezinta caracteristici fundamentale ale SNC, intregul nostru comportament fiind un proces invatat, suprapus si dezvoltat pe baza unor reflexe neconditionate. Invatarea este in stransa dependenta cu alte procese cerebrale, mai ales cu atentia si starea de activitate corticala care fac scoarta capabila sa primeasca si sa prelucreze informatiile astfel incat, la o reantalnire cu acelasi stimul, reactia declansata sa fie in concordanta cu cele intamplate anterior. La procesul invatarii participa, pe langa scoarta cerebrala, si alte regiuni ale SNC: paleocortexul, talamusul, hipotalamusul si formatiunea reticulata a trunchiului cerebral.

Memoria este capacitatea sistemului nervos de fixare, conservare, recunoastere si evocare a experientei umane. Memoria sta la baza procesului invatarii, care este o activitate complexa ce implica in afara memoriei si alte procese cerebrale.

Cercetarile efectuate la om au demonstrat ca nu exista o localizare stricta a memoriei, desi anumite zone corticale par a detine o importanta mai mare, in special lobii frontali si temporali, paleo-cortexul si anumite formatiuni subcorticale.

Se pot diferentia 3 tipuri de memorie: memorie de retinere momentana, avand ca durata de secunde sau minute (retinerea unui numar de telefon pana la formarea lui), memoria de scurta durata, persistand minute sau ore si memoria de lunga durata, care se mentine uneori toata viata. Mecanis-mele memoriei sunt inca insuficient studiate experimental.

Analizatorul cutanat (pielea)

Pielea este un imens camp receptor datorita numeroaselor si variatelor terminatii ale analizatorului cutanat, care informeaza centrii nervosi superiori asupra proprietatii obiectelor si fenomenelor cu care organismul vine in contact.

Pielea este alcatuita din trei straturi principale: epidermul, dermul si hipodermul.

Epidermul, stratul superficial al pielii, avand grosime variabila, este un epiteliu stratificat de tip cornos. Epidermul este strabatut de fire de par, canale excretoare ale glandelor sudoripare si terminatii nervoase receptoare.

Dermul. Situat sub epiderm, este format din tesut conjunctiv dens. In derm se gasesc glande sebacee, canale de excretie ale glandelor sudoripare, foliculi pilosi, muschii firului de par, reteaua vasculara si receptori nervosi.

Hipodermul – stratul profund al pielii – este format din tesut conjunctiv lax, bogat in celule adipoase, constituind un depozit de lipide al organismului si, in acelasi timp, contribuie la termoreglare prin limitarea termolizei.

Prin numeroasele si variatele tipuri de receptori, pielea deserveste mai multe sensibilitati: tactila, termica si dureroasa.

Sensibilitatea tactila – terminatiile nervoase libere, raspandite atat in epiderm cat si in derm, sunt receptori ai tactului si presiunii, dar si ai durerii. Corpusculii Meissner sunt prezenti in numar mare in derm, in special in regiunile caracterizate printr-o capacitate crescuta de a diferentia caracte-rele spatiale ale obiectelor (degete, buze), in schimb sunt rari in pielea trunchiului si absenti in tegu-mentul cu par. Deoarece se adapteaza foarte rapid, se presupune ca sunt sensibili in special la atingeri foarte fine si vibratii cu frecventa joasa.

Sensibilitatea termica percepe temperaturi superioare sau inferioare celei a organismului (cald si rece); deci, este declansata de grade diferite de caldura, deoarece frigul nu este o forma de energie. Repartitia receptorilor termici este variabila, acestia fiind mai numerosi la nivelul tegumentelor mainii si fetei si mai putin la membrele inferioare.

Sensibilitatea dureroasa, spre deosebire de celelalte sensibilitati, nu are un stimul adecvat, dure-rea putand fi declansata de orice stimul foarte puternic care produce leziuni celulare. Senzatia de dure-re are uneori o importanta deosebita, deoarece semnalizeaza prezenta unor boli si ajuta la diagnostica-rea lor. Receptorii durerii sunt terminatiile nervoase libere, prezente in tegumente si in alte structuri (tendoane, muschi, submucoasa viscerelor etc.). La nivelul tegumentului, densitatea acestor terminatii este mai mare decat in viscere, ceea ce explica posibilitatea localizarii precise a durerii cutanate si ca-racterul vag al durerii viscerale.

Stimulii care declanseaza durerea sunt reprezentati la nivelul tegumentului de agenti mecanici, termici, electrici, chimici etc., iar la nivelul organelor interne de distensia brusca sau spasmelor visce-relor cavitare, tractiunea mecanica sau compresiunea, inflamatiile etc.

Analizorul vizual

Vederea furnizeaza peste 90% din informatiile asupra mediului inconjurator, de aceea o impor-tanta fiziologica considerabila, nu numai in diferentierea luminozitatii, formei si culorii obiectelor, dar si in orientarea in spatiu, mentinerea echilibrului si a tonusului cortical (atentia).

Analizorul vizual este constituit din ochi, la nivelul caruia se gasesc receptorii sensibili la cantitatea si calitatea undelor luminoase, caile de transmitere a informatiilor si zonele de proiectie corticala unde se face analiza si sinteza informatiilor.

Globul ocular (ochiul) are forma unei sfere avand aplicata in partea dinainte o alta portiune de sfera cu raza mai mica reprezentata de corneea transparenta. Peretele globului ocular are trei tunici: 1) tunica externa, formata in cele 5/6 posterioare dintr-o membrana groasa, opaca, alba-sidefie numita sclerotica, iar in sesimea anterioara de o membrana subtire si transparenta numita cornee; 2) tunica mijlocie, impartita in trei portiuni care sunt dinapoi inainte: coroida, corpul ciliar (format din muschiul ciliar cu rol in acomodarea vederii la distanta si procesele ciliare alcatuite din ghemuri vasculare cu rol in secretia umoarei apoase) si irisul, de forma unei diafragme de aparat de fotografiat situat inaintea cristalinului si prezentand un orificiu central numit pupilpa pe unde razele luminoase patrund in ochi; 3) tunica interna, numita retina, este o membrana nervoasa formata din zece straturi de celule, celule senzoriale sau receptorii vizuali (numite conuri si bastonase dupa forma pe care o au) fiind situate in exterior.

Continutul globului ocular este format dintr-o serie de medii transparente si anume: a) moare apoasa; b) cristalinul, de forma unei lentile biconvexe, ca isi modifica curbura si o data cu aceasta si puterea de refractie; c) corpus vitros, format dintr-o masa gelatinoasa situata intre cristalin si retina. Lichidele din interiorul globului ocular exercita o presiune asupra peretilor sai numnita tensiune intraoculara care, in mod normal, este cuprinsa intre 20 si 22 mm HG. Cresterea tensiunii intraoculare, datorita unor cauze diverse, determina tulburari in circulatia vaselor din capilarele ce iriga retina, ducand la alterari ale acesteia si concomitent la scaderea vederii (cazul bolii numita glaucom).

Acomodarea este procesul prin care imaginile obiectelor mai apropiate de 6 m de ochi sunt proiectate pe retina. Acomodarea se obtine prin cresterea capacitatii de refractie a cristalinului. In conditii de repaus ocular cristalinul apare turtit, fiind tinut in tensiune de ligamentele sale. Cand privirea se indreapta spre un obiect apropiat, musculatura ciliara circulara se contracta, ligamentele cristalinului se relaxeaza si creste curbura lentilei, in special a fetei sale anterioare datorat elasticitatii. Concomitent cu modificarea curburii cristalinului, formarea imaginii clare a obiectuluelor apropiate necesita si alte modificari dinamice-oculare, printre care corectarea axelor oculare prin contractia musculaturii extrinseci, astfel incat imaginea obiectului sa cada pe macula, micsorarea pupilei pentru a selecta in special cantitatea razelor luminoase paralele etc.

Adaptarea vizuala la intuneric si lumina este legata de transformarile pigmentilor vizuali. Trecerea dintr-un mediu intens luminat in intuneric necesita o perioada de maximum 20 minute pentru ca ochiul sa poata percepe obiectele, adaptarea fiind mai rapida cand expunerea la lumina a fost de scurta durata; de asemenea, trecerea dintr-un mediu intunecat la lumina puternica necesita aproximativ 5 minute pentru a se realiza adaptarea, de fapt disparitia adaptarii la intuneric.

Perceperea culorilor este realizata de celule cu conuri, care receptioneaza radiatiile de diferite lungimi de unda ale spectrului luminos si le transmit scoartei cerebrale, unde are loc analiza si sinteza informatiilor. Culorile primare – rosu, verde si albastru – pot forma, prin amestecul lor, orice alta culoare, inclusiv cea alba. Negrul se admite ca ar fi produs prin lipsa stimularii nervoase.

Mecanismele vederii cromatice sunt explicate prin mai multe ipoteze. Una dintre ipoteze, cea mai acceptata, spune ca ochiul percepe separat cele trei culori fundamentale, iar diferitele senzatii cromatice sunt rezultatul stimularii concomitente si inegale al celor trei tipuri de celule cu conuri; stimularea lor egala ar da senzatia de lumina alba.

Analizatorul auditiv (urechea)

Percepe unde sonore, repetate intr-o anumita ordine (sunete) sau succedandu-se neregulat (zgomote).

Urechea este formata din trei segmente: urechea externa, urechea medie si urechea interna. Urechea externa este alcatuita din pavilionul auricular si conductul auditiv extern. Urechea medie este formata dintr-o cavitate numita casa timpanului, limitata spre exterior de membrana timpanului si care comunica inapoi cu sistemul de cavitati aeriene mastoidiene (celulele mastoidiene), iar inainte cu rinofaringele prin intermediul trompei Eustachio. Urecea medie contine lantul oscioarelor auditive (ciocanul, nicovala si scarita) articulate intre ele. Urechea interna (labirintul) este formata dintr-o serie de cavitati sapate in stanca osului temporal (labirintul osos) ce contine in interior labirintul membranos plin cu un lichid denumit endolimfa. Partea anterioara a labirintului este formata din melc, iar cea posterioara din trei canale semicirculare. Pe peretele extern al labirintului osos se gasesc fereastra ovala, acoperita de talpa scaritei si fereastra rotunda, acoperita de o membrana rezistenta, ambele cu rol important in functia auditiva.

Urechea externa capteaza undele sonore, le trimite timpanului, care le transforma in vibratii rezonatoare ce se transmit prin miscarea oscioarelor urechii medii pana la fereastra ovala. Vibratiile talpii scaritei pe membrana ferestrei ovale produc unde ce se propaga in perilimfa din rampa vestibulara si se transmit apoi prin helicotrema, perilimfei din rampa timpasnica, ajungand pana la membrana ferestrei rotunde. Vibratiile perilimfei provoaca vibratii ale endolimfei, deoarece membrana vestibulara este extrem de subtire.

Undele propagate se amplifica pe masura ce se departeaza de fereastra ovala, ationgand amplitudinea maxima mai aproape de baza melcului, in cazul unor sunete inalte si mai aproape de virful melcului pentru sunete joase, apoi amplitudinea lor scade rapid.

Analizorul olfactiv

Simtul mirosului (olfactiv) este slab dezvoltat la om, comparativ cu unele animale. Rolul sau principal consta in a depista prezenta in aer a unor substante mirositoare, eventual nocive si, impreuna cu simtul gustului, de a paticipa la aprecierea calitatii alimentelor si la declansarea secretiilor digestive.

Olfactia este un simt chimic, la fel ca si gustul, depinzand de actiunea directa a moleculelor substantelor odorante asupra unor receptori specializati.

Receptorii olfactivi se gasesc intr-o zona speciala a mucoasei nazale, situata in regiunea cornetului nazal superior si a lamei ciuruite a etmoidului, avand la om o suprafata de 2 – 3 cm2. Mucoasa olfactiva este formata din celule receptoare si celule de sustinere, de natura epiteliala.

Substantele odorante, pentru a veni in contact cu receptorii olfactivi, trebuie sa se dizolve intai in stratul subtire de mucus de la suprafata mucoasei. Nu se cunoaste mecanismul prin care substantele odorante, actionand asupra membranei apicale a celulelor olfactive, determina generarea unor impulsuri care se transmit pe caile mentionate pana la nivelul cortical.

Omul poate diferentia intre 2000 si 4000 mirosuri diferite. Mecanismul discriminarii olfactive nu este cunoscut, dar este dovedit ca nu se datoreaza unor receptori specifici.

Simtul mirosului se adapteaza rapid, senzatia disparand, desi stimulul (substanta odoranta) persista. Adaptarea este specifica numai pentru mirosul respectiv, alte mirosuri nefiind influentate si se realizeaza diferit pentru diferite mirosuri.

Analizorul gustativ

Simtul gustului are rolul de a informa asupra calitatii alimentelor introduse in gura, dar intervine si in declansarea secretiei reflex neconditionate a glandelor digestive. Receptorii gustativi apartin chemoreceptorilor, fiind stimulati de substantele dizolvate in apa si saliva.

Omul percepe 4 gusturi fundamentale: amar, acru, dulce si sarat, gustul variat al diferitelor alimente rezultand prin combinatii complexe ale acestora, asociate cu senzatii olfactive si cu alte senzatii bucofaringiene (tact, temperatura etc.). Gustul amar este perceput pe fata dorsala a limbii, cel acru pe marginea limbii, cel dulce la varf si cel sarat in partea anterioara a fetei dorsale a limbii. Palatul percepe gusturile amar si acid si mai putin gusturile dulce si sarat; faringele si epiglota percep toate gusturile fundamentale. Histologic, nu s-a evidentiat nici o diferenta intre diferiti muguri gustativi, dar ei raspund, de obicei specific, numai la un anumit gust; anumiti muguri raspund la mai mult de un stimul gustativ, dar niciodata la toti.

Simtul gustului prezinta o mare adaptabilitate, senzatia gustativa disparand chiar daca stimulul persista; de aceea, pentru a simti in continuare gustul unui aliment introdus in gura acesta trebuie sa fie miscat si sa stimuleze permanent noi receptori.

Analizatorul motor (kinestezic)

Desfasurarea normala a activitatii motorii, analiza fina si coordonarea precisa a miscarilor necesita informarea permanenta a sistemului nervos central asupra pozitiei spatiale a corpului, a diferitelor sale segmente si mai ales asupra gradului de concentratie a fiecarui muschi. Aceste informatii sunt furnizate de receptorii aparatului vestibular, auditiv, receptorii vizuali si cutanati, dar si de anumiti receptori specifici care se afla chiar in muschi (proprioceptori). Proprioceptorii reprezinta terminatiile periferice ale analizatorului motor (kinestezic) si au rolul de a descarca impulsuri datorita carora se realizeaza modularea permanenta si adecvata a contractiei diferitelor grupe musculare.

Receptorii analizatorului kinestezic se gasesc in muschi, tendoane, ligamente si suprafete articulare .

Fusul si conexiunile sale reflexe constituie un mecanism de feedback care opereaza pentru mentinerea lungimii muschiului. Intinderea muschiului stimuleaza atat terminatiile nervoase fusale primare cat si pe cele secundare, primele raspunzand la modificari ale lungimii si ale ratei alungirii, iar celelalte doar la modificarile lungimii

In conditii obisnuite miscarea este initiata prin descarcarea concomitenta a impulsurilor atat din motoneuroni cat si din fibrele eferente gama, iar scurtarea fusului , odata cu cea a muschiului, face ca descarcarile fusului sa continue in tot timpul contractiei. Astfel, fusul iti mentine capacitatea de a raspunde la intindere si de a ajuta reflex descarcarile motoneuronului in tot timpul contractiei. Neuronii motori ai fibrelor aferente gama sunt influentati de la nivel cerebral.

Glanele endocrine

Sistemul endocrin impreuna cu sistemul nervos au rolul de a regla cresterea si dezvoltarea organismului, precum si adaptarea si corelarea activitatii diferitelor aparate si sisteme la conditiile in permanenta schimbare ale mediului intern si extern.

Sistemul endocrin este constituit din glande care nu au canal excretor, iar produsii de secretie sunt eliminati direct in sange.

Cele mai importante glande endocrine sunt: hipofiza, suprarenalele, tiroida, paratiroidele, epifiza, timusul, carora li se adauga pancreasul si gonadele.

Produsii de secretie ai glandelor endocrine – hormonii – sunt eliminati pemanent in cantitati minime in sange sau limfa, fiind transportati pana la nivelul structurilor celulare, unde regleaza intensitatea si viteza desfasurarii anumitor procese specifice, prin activarea sau inhibarea activitatii unor sisteme enzimatice.

Hipofiza sau glanda pituitara se afla situata la baza creierului, are o forma ovoida de marimea unui bob de fasole ce cantareste aproximativ 0,5 kg si este formata din 3 lobi – anterior, intermediar si posterior.

Lobul anterior secreta hormonii adenohipofizari ce au rol in cresterea organismului. Hormonul de crestere se secreta in tot cursul vietii iar inanitia, hipoglicemia, starile de stres produc descarcari crescute a acestor hormoni. Insuficienta secretiei in perioada de crestere are ca rezultat nanismul hipofizar (piticismul), excesul de hormoni in perioada de crestere a organismului este urmat de gigantism iar daca survine la adult provoaca acromegalia, caracterizata prin cresterea extremitatilor si a volumului visceral. De asemenea actioneaza asupra activitatii tiroidei, glandelor sexuale suprarenale stimulandu-le sau inhibandu-le functia.

Lobul intermediar produce un hormon care provoaca pigmentarea pielii, ca urmare a dispersiei granulelor de melanina din celulele melanofore din piele. In lipsa hormonului pielea se decoloreaza.

Lobul posterior hipofizar, prin hormonii secretati, are actiune in conservarea apei in organism prin scaderea eliminarilor hidrice renale.

Glandele suprarenale sunt in numar de doua, sunt situate la polul superior al rinichiului si sunt alcatuite din doua organe endocrine diferite ca origine, structura si functie: zona corticala si zona medulara. Aceste glande secreta hormoni cu diverse roluri in organism:

-

un amestec intre adrenalina si noradrenalina cu rol in metabolismul energetic, relaxarea muschilor traiectului digestiv, a bronhiilor si a vezicii urinare, anxietate si frica etc;

-

mineralocorticoizi, glucocorticoizi si hormoni sexuali cu diferite roluri in actiuni metabolice, sangvine, digestive, renale.

Tiroida – este cea mai voluminoasa glanda endocrina (25 – 30 gr) si este situata in partea

anterioara a gatului. Principalul efect al hormonilor tiroidieni este cel calorigen, care consta in stimularea oxidarilor tisulare si a consumului de O2, evidentiat prin cresterea metabolismului bazal (M.B.)in aproape toate tesuturile metabolice active, cu exceptia creierului, testiculilor, uterului. Dupa extirparea chirurgicala a tiroidei scade progresiv M.B., concomitent cu consumul de O2 al tesuturilor, iar administrarea de hormoni tiroidieni exercita efecte inverse.

Insuficienta tiroidiana determina tulburari variate in functie de gradul deficientei hormonale si de varsta la care a intervenit. Incapacitatea genetica a glandei de a secreta hormoni se manifesta prin cretinismul gusogen, caracterizat printr-o dezvoltare fizica si psihica deficitara, piele uscata si ingrosata, gusa endemica, deformatii osoase, defecte ale dentitiei, dezvoltarea intarziata a organelor genitale. Insuficienta tiroidiana aparuta mai tarziu are efecte mai putin grave, la adult se manifesta prin mixedem, piele uscata si ingrosata, stimularea anabolismului, urmata de cresterea in greutate, caderea parului, anemie, senzatia permanenta de frig, reactii motorii si psihice intarziate.

Hiperfunctia tiroidiana provoaca stimularea catabolismului, urmata de nervozitate, intoleranta la caldura, tremuraturi ale mainilor, piele calda si umeda, cresteri ale M.B.

Paratiroidele (doua perechi la om) sunt situate pe fata posterioara a lobilor tiroidieni. Au rol in stimularea resorbtiei intestinale a calciului, actionand in stransa legatura cu vitamina D; scade eliminarile urinare de calciu stimuland eliminarile de fosfati si K; la nivelul oaselor mobilizeaza sarurile fosfo-calcice.

Insuficienta paratiroidiana provoaca tetania caracterizata prin scaderea calcemiei, cresterea fosfatemiei, cresterea excitabilitatii neuromusculare manifestata prin spasme ale musculaturii striate (cea a laringelui poate provoca moartea prin asfixie).

Hiperfunctia paratiroidiana este caracterizata prin demineralizari osoase dureroase, cu deformari si fracturi, cresteri ale calcemiei, urmate de depuneri fosfo-calcice in tesuturile moi sau de formare de calculi urinari.

Pancreasul endocrin secreta doi hormoni foarte importanti: insulina si glucegonul. Insulina este fixata rapid in multe tesuturi si in special in ficat si rinichi. Are rol in reglarea metabolismului intermediar, stimuleaza patrunderea glucozei in anumite celule si intensifica consumul tisular de glucoza.

Reglarea secretiei de insulina se face predominant prin nivelul glicemiei. Scaderea cantitatii de insulina activa la nivel tisular determina diabetul zaharat. Hipersecretia insulinei este caracterizata prin hipoglicemie ce are consecinte in special asupra sistemului nervos central. Alterarile functionale ale sistemului nervos, consecutive hipoglicemiei, pot merge pana la instalarea unei stari de coma.

Epifiza (glanda pineala) este situata in partea posterioara a diencefalului. Glanda atinge dezvoltarea maxima in copilarie si apoi incepe sa involueze inainte de pubertate. Functiile epifizei nu sunt inca bine cunoscute.

Timusul este un organ limfoid dotat si cu rol endocrin situat inapoia sternului. Dezvoltat maxim in copilarie, dupa pubertate involueaza, dar nu dispare complet nici la varste foarte inaintate. Hormonii secretati ajuta la imunitatea celulara a organismului.

Sistemul muscular

Miscarea se realizeaza cu ajutorul a doua sisteme: sistemul osos si sistemul muscular, formand aparatul locomotor.

Totalitatea oaselor din corp (aproximativ 200 la numar), legate intre ele prin articulatii, formea-za scheletul corpului. El reprezinta partea pasiva a aparatului locomotor.

Forma, structura si modul de legatura a oaselor pentru a forma scheletul corpului uman repre-zinta expresia adaptarii la statiunea bipeda si locomotie.

Oasele, odata formate, cresc atat in lungime cat si in grosime. Cresterea in lungime are loc in oasele lungi si se realizeaza pe seama cartilajelor de crestere care se gasesc la limita dintre diafiza si epifiza. Cresterea in grosime se face la toate formele de oase si este asigurata prin functionarea periostului care produce osteoblaste ce se adauga tesutului osos mai vechi, osul ingrosandu-se.

Scheletul este reprezentat prin totalitatea oaselor din corp. Distingem: scheletul capului, scheletul trunchiului si scheletul membrelor.

Rolul tesutului osos in organism:

-

Tesutul osos, caracterizat printr-un bogat continut in saruri minerale confera scheletului duritatea necesara si rolul de aparat de sustinere;

-

Prin rezistenta data de compozitia chimica a tesutului oasos, cutia toracica si cea craniana protejeaza organe de importanta vitala;

-

Depozit de saruri minerale, detine un rol important in mentinerea echilibrului fosfo-calcic;

-

Prin maduva rosie, oasele genereaza o mare parte a elementelor figurate;

-

Actionand ca parghii, oasele au rol fundamental in realizarea miscarilor corpului.

Sistemul muscular

Sistemul muscular este principalul sistem prin care or

download